Cu ocazia unei reuniuni recente a reprezentanților Bisericilor Ortodoxe pe lângă Uniunea Europeană, a fost solicitată o implicare creștină mai consistentă în deciziile Uniunii Europene. În spatele măsurii poate fi ghicită o anumită înțelegere a raporturilor dintre religie și statul laic, care diferențiază spațiul ortodox de alte zone religioase.
Membrii Comitetului Reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe pe lângă Uniunea Europeană (CROCEU) s-au întâlnit la Bruxelles şi au hotărât să publice un comunicat în vederea apropiatelor alegeri europarlamentare care vor avea loc în luna mai 2014.
Comitetul i-a încurajat pe creştini să ia parte în mod activ la alegerile europene, contribuind astfel la perfecţionarea proiectului european. „Participarea creştinilor la aceste alegeri stă la baza credinţei că este nevoie de încurajarea cât mai multor factori de a lucra împreună pentru o lume mai bună, în spirit de solidaritate. Uniţi, suntem mai puternici”, spune comunicatul reuniunii.
Europarlamentari creștini, dar farisei
Pentru unii reuniunea a trecut neobservată. Au existat chiar voci care ar fi concluzionat că Biserica intră în politică. Nu acesta este însă aspectul real al dezbaterii. În spatele invitației de implicare a creștinilor poate fi ghicită o afirmație nerostită în cadrul reuniunii: Europa laică nu constituie un deziderat, explică preotul Eugen Tănăsescu, blogger Adevărul. În opinia lui, laicitatea Europei este nu doar irealizabilă, ci și dăunătoare.
Tănăsescu invocă mai multe argumente. În primul rând, există un anumit context valorico-religios pe care statul laic adesea îl ignoră. De asemenea, laicitatea nu poate fi neutră, ea se manifestă ca un revers al teocrației. De aici și criza valorilor care a determinat o accentuare a euro-scepticismului, spune Tănăsescu.
Drept urmare, ar fi necesară o selecție a candidaților pentru europarlamentare în funcție de „conştiinţa creştină”, subliniază preotul. Cu alte cuvinte, este nevoie de o infuzie de creștinism în forul legislativ. Greu de crezut că aceasta va fi și realizabil, consideră preotul, Tănăsescu, „ispita supremă a europarlamentarilor este fariseismul: să fii/să te declari creştin şi să decizi laic/ateu”.
Variante de laicitate
Văzută din România, o asemenea abordare pare constructivă și, în plus, populară. Valoarea creștină a politicienilor ar constitui atuul principal pentru alegerea lor. Iar Biserica ar recomanda ca acesta să fie, probabil, principalul criteriu.
Din interiorul altor granițe lucrurile nu se văd însă pozitiv. În special, în Franța, țara care a creat conceptul de laicitate. Iluminismul și Revoluția din 1789 au modificat percepția societății față de religie, modificând implicit locul şi influenţa ei în societate. Astfel, s-a conturat un divorț între stat și biserică care azi a fost dus într-o forma extremă. Nici vălul islamic, nici kippa evreiascǎ şi nici crucea creştinǎ nu-şi au locul într-o școala franceză. Și niciun copil nu-şi poate justifica absențele prin motive religioase, conform RFI. Practic, religia a fost exilată integral din spațiul public. Argument suficient pentru cei care consideră că laicizarea distruge sentimentul religios și motiv ca România, de exemplu, să își dorească să rămână așa cum este.
Alte țări au îmbrăcat alte forme de laicizare decât Franța. De pildă, SUA. Teza separației a fost adesea invocată în mediile religioase chiar înainte de „părinții fondatori”. De exemplu, Roger Williams, privit adesea drept un anarhist creștin, considera că vocația statului nu poate fi decât civilă. Asigurarea păcii și a bunăstării erau suficiente. Pretenția teocratică a statului, fie ea și în maniera alianței cu biserica, era considerată depășită. Constituția americană susține această perspectivă. Faptul că atât statul, cât și biserica ar funcționa mai bine în condițiile separării a devenit o emblemă a spiritului american.
Dacă Franţa și SUA reprezintă situații speciale în ceea ce priveşte relaţia dintre stat şi cultele religioase, România are propriile particularităţi. Se pare că din spațiul mioritic laicitatea nu poate fi văzută în mod favorabil. În primul rând, o dezbatere serioasă cu privire la caracterul statului român nu a avut loc. Pozițiile sunt antagonice. Dialogul se rezumă la comunicate de presă. Asociațiile militante în favoarea secularizării statului român, gen ASUR, solicită ca bisericile din România să nu mai fie întreținute din bugetul de stat. Pe de altă parte, biserica susținecaracterul său național, solicitând ca acest aspect să fie menționat și în Constituție.
O căsătorie cu profit de ambele părți
În termeni declarativi, statul român se consideră a fi unul secular. Iar școala, laică. În realitate, formula adoptată în relația dintre Stat și Biserică este „dogma simfoniei” care se regăsește pretutindeni în spațiul creștinismului răsăritean. De aici se alimentează acum și forța Rusiei. Ecoul pe termen lung al acestei simfonii este că, alături de armată, statul a folosit ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Iar biserica, la rândul ei, a știut să cocheteze cu orice formulă politică, indiferent cine era Cezarul. Chiar dacă pentru aceasta a învățat să devină și agent electoral.
Rezultatul este că regimurile românești s-au complăcut în a se defini în raport cu religia majorității etnice, și nu cu laicitatea, a spus Cristian Preda, decan al Facultății de Științe Politice București, în Revista 22. În opinia sa, România ar trebui să se definească într-o formulă laică și să ceară inclusiv scoaterea religiei din școli. Și aceasta nu pentru o decreștinare a societății, ci pentru o normalizare a ei. Fiindcă „prezența religiei ca o disciplină obligatorie timp de 12 ani în școală este păguboasă și pentru Biserică și pentru școală”. Concluzia fostului Consilier prezidențial este că „mariajul este eșuat”. Pusă în balanță, laicizarea nu pare a fi cea mai bună variantă. România este mai religioasă decât statele laicizate. Dar oare ar putea să rămână așa și fără ajutorul statului?
Life Mission 
Lasă un comentariu