Life Mission

PASIUNE PENTRU MISIUNE 

 

Începutul misiunii in Noul Testament este prezentat in Faptele Apostolilor 1:8 “Ci voi veţi primi o putere, când se va pogori Duhul Sfânt peste voi, si-Mi veţi fi martori in Ierusalim, in toata Iudea, in Samaria si pana la marginile pamantului.” In capitolul 1 s-a împlinit misiunea cu privire la Ierusalim, in capitolul 8 – Iudea, in 8:4 – Samaria, in 10 – Neamurile, iar in capitolul 13 – Evanghelia se raspandeste spre marginile pamantului.

Evanghelizarea este strâns legata de numele si persoana Domnului Isus. In Matei 28:18-20, Domnul Isus spune:”Toata puterea mi-a fost data in cer si pe pamant. Duceţi-va si faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i in Numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh.” Domnul Isus afirmă ”Eu sunt cu voi”, arătând astfel susţinerea de care El ne face parte in aceasta lucrare. In Ioan 20:21 este o alta afirmaţie prin care Domnul Isus se identifica cu viata de misiune si ne arata ca El Însuşi a împlinit aceasta porunca:”Cum m-a trimis pe mine Tatăl, aşa va trimet si eu pe voi.”

 

Misiunea lui Dumnezeu

Fondatorul misiunii este Dumnezeu. El a plătit preţul prin Jertfa Domnului Isus Cristos care este garanţia succesului misiunii. Dumnezeu ii cheamă la misiune pe credincioşi conform Planului Sau. Dumnezeu ii echipează pe credincioşi, oferindu-le resursa necesara împlinirii chemării misionare. De asemenea, Dumnezeu are aşteptări de la cei chemaţi, de la misionarii Lui. 

 

Misiunea credinciosului

Credinciosul asculta si înţelege chemarea lui Dumnezeu pe care o descoperă cu ajutorul Duhului Sfânt. Creştinul crede, este convins de Dumnezeu si astfel este gata de acţiune. Convingerea pe care credinciosul o are de la Dumnezeu ii da putere sa-si îndeplinească misiunea. Creştinul lucrează, este consacrat misiunii primite de la Dumnezeu si urmăreşte împlinirea acesteia.

 

Misiunea celor misionati

          Beneficiarul misiunii este omul păcătos care inca nu a luat decizia de a se întoarce la Dumnezeu, prin credinţa si pocăinţa. Sufletele nemantuite aud Evanghelia, ajungând sa asculte Vestea Buna a lui Dumnezeu pentru mântuire, iar apoi iau decizia vieţii lor. Astfel, aceste suflete vor răspunde înaintea lui Dumnezeu, in timp ce Evanghelia unora le va sluji de mântuire si altora de mărturie.

 

Misiunea lui Mesia

Următoarele profeţii despre Mesia vorbesc despre misiunea Sa: sa aducă un Legământ nou (Ieremia 31:31-34, Matei 26:26-28), sa predice Evanghelia (Isaia 61:1-3, Luca 4:17-21), sa moara pentru păcatul omului (Isaia 53:4-6, 1Petru 1:18-19), sa unească poporul lui Dumnezeu (Isaia 19:23-25, Efeseni 2:11-22) si sa cheme neamurile la mântuire (Isaia 11:10, Romani 15:9-12).

 

Misiunea celor 12 apostoli

Conform cu Evanghelia după Matei, capitolul 10, ucenicii Domnului Isus sunt misionari; slujitori activi, implicaţi, preocupaţi, interesaţi, punctuali, harnici si responsabili.  Domnul Isus i-a chemat si le-a dat putere (vs.1). Domnul Isus le-a dat invatatura si i-a trimis in misiunea Sa (vs.5). Domnul Isus le-a încredinţat o lucrare si  i-a  pus sa plătească preţul ei (vs.7-8, vs.16-18 si 21-25). Domnul Isus le-a promis cerul si i-a răsplătit (vs. 32-33, vs. 37-39). Din acest text biblic se înţelege ca: apropierea de Domnul oferă putere spirituala (vs.1), binecuvântarea Domnului ii responsabilizează pe ucenici fata de El (vs.2), împlinirea lucrării încredinţate este costisitoare pentru ucenic (vs.3) si încrederea totala in Dumnezeu primeşte răsplata veşnica de la El (vs.4).

 

Misiunea înaintaşilor noştri

Istoria Bisericii ne oferă următoarea schita istorica a misiunii:

 

PERIOADA APOSTOLICA 30-100 D.H.

Aceasta perioada a fost caracterizata de următoarele: in tot Imperiul Roman a existat o limba comuna, greaca, Imperiul beneficia de un sistem de drumuri bine dezvoltat, imperatorii erau toleranţi fata de ideile si filosofiile noi si in tot Imperiul se putea circula in libertate si siguranţa (Pax Romana).

Evenimentul central al acestei perioade a fost coborârea Duhului Sfânt la Rusalii, primul miracol de după moartea si învierea Domnului Isus, un miracol in scop misionar. Trei mii de oameni  au auzit Evanghelia  predicata in limba materna si s-au convertit.

După acest eveniment, biserica s-a stabilit la Ierusalim iar apostolii au fost primii  misionari. Mai târziu, sursele istorice si religioase afirma ca, după prigoana din Ierusalim creştinii s-au imprastiat, devenind misionari si murind in locurile pe care le-au misionat (Iacov in afara Ierusalimului, Petru la Roma, Andrei in Scitia, Toma in India, Matei in Etiopia,etc.). Apostolul cu cel mai puternic caracter misionar, pe a cărui activitate Biblia insista cel mai mult, este Pavel. El a făcut cel puţin trei calatorii in scop misionar, ca misionar al neamurilor.

 

PERIOADA PATRISTICA 100-410 D.H.

Un eveniment crucial a fost Conciliul de la Ierusalim. Numărul creştinilor a continuat sa crească si se estimează ca in jurul anului 300 d.Hr. el reprezenta cam 25% din populaţia Asiei si cam 10% din Vestul imperiului. Practic, dezvoltarea creştinismului s-a făcut prin cinci cai: promovarea invataturii evangheliştilor, acte de binefacere fata de oameni si întrajutorare unii fata de alţii, perseverenta  in fata persecuţiilor pentru credinţa, mărturia personala a credincioşilor prin dezbaterile intelectualilor si a primilor apologeţi. In aceasta perioada, creştinismul s-a transformat dintr-o religie ilegala intr-o religie la moda, bisericile din Antiohia, Roma, Alexandria fiind cele mai importante. Ignatiu, Policarp, Onisim, Iustin Martirul, Origen, Irineu, Ciprian, Eusebiu, Augustin au fost printre apologeţii care  au preferat sa moara decât sa-si lase credinţa. Ei au contribuit la definirea credinţei creştine din primele 3 secole. Cele mai importante erezii ale vremii au fost arianismul, gnosticismul si nihilismul.

Cea mai importanta schimbare a fost convertirea lui Constantin in anul 312 D.C. cu următoarele consecinţe: oprirea persecuţiilor, eliberarea exilaţilor si a sclavilor, oficializarea creştinismului, reconstruirea clădirilor bisericii, restrângerea jertfelor paganilor, ilegalizarea închinării la imparat si  oficializarea duminicii ca zi de odihna si închinare. Zeii au fost scoşi de pe monedele romane, iar răstignirea si luptele de gladiatori au fost interzise.

Ultimul fapt remarcabil a fost începutul schismei dintre Roma si Constantinopol.

Cei mai importanţi misionari au fost: Ulfila, care a slujit in timpul episcopului Eusebius in Nicomedia 311-381, Patric a fost misionar in Irlanda, in ciuda faptului ca a fost eliberat din sclavia irlandezilor, 389-461.

 

EVUL MEDIU SI CRESTINAREA EUROPEI 410-1275 D.H.

Biserica devenise deja din organism o instituţie, iar noua religie, dintr-o contra-cultura, o credinţa la moda, datorita următoarelor  schimbări: schimbarea conducerii bisericii, dezvoltarea crezurilor si liturghiilor oficiale in lupta contra ereziilor si filosofiilor greşite, eliberarea creştinismului de prigoana datorita împăratului Constantin, formarea canonului Bibliei si apariţia traducerii oficiale Vulgata, apariţia procesului de separare dintre biserica de Est si cea de Vest.

După părerea unora, Evul Mediu începe prin distrugerea Romei de către Alaric (un got din nordul Europei), iar după părerea altora odată cu moartea lui Augustin, primul patriarh.

Evul Mediu a fost numit de creştini „perioada increstinarii Europei”. Acestei perioade ii sunt caracteristice convertirile in masa.

Mişcarea ce a menţinut focul misionar in aceasta perioada a fost Mişcarea Monastica începuta in manastirile Sfântului Basil din secolul al IV-lea. A început astfel o trezire spirituala in rândul lucrătorilor bisericii si acest grup a fost dedicat in special lucrării spirituale, călugării fiind ocupaţi cu traducerea Bibliei si a altor materiale creştine. Călugării au fost intretinatorii bibliotecilor, precum si misionari in comunităţile locale, cei mai cunoscuţi misionari fiind: călugărul Augustin, 505-603, care a urmărit misiunea transculturala la englezi, Columban, 550-615, misionar in Galia, Germania si Burgundia unde a întâmpinat opoziţia clericilor, secularismului si a corupţiei din biserica, Willbrord, 658-759, unul din primii misionari din Anglia ce a misionat Belgia si Olanda; Bonifaciu, 680-754, nobil englez devenit călugăr benedictin, misionar in Germania si Belgia; Anskar, 801-865, a misionat Scandinavia, cunoscut ca apostolul Nordului; călugării din Constantinopol au misionat in Cehia de azi; Boris, regele Bulgariei, a trimis misionari călugări pe teritoriul fostei Republici Yugoslavia si Croaţia, iar Biserica din Rusia a luat fiinţa prin implicarea Constantinopolului.

Totuşi, corupţia a afectat si acest sistem misionar, astfel oamenii bogaţi au avut posibilitatea sa-si cumpere poziţii de conducere, fara a fi chemaţi de Dumnezeu. Manastirile au fost folosite in cele din urma ca puncte de administrare pentru domeniile feudale ale conducătorilor politici. Legate de rege si corupte, aceste centre au devenit o piatra de poticnire pentru oameni, deşi la început au fost o binecuvântare. Lumina a rămas strălucitoare prin efortul călugărilor irlandezi, care nu au încetat sa-si mărturisească crezul prin vorbire, prin acţiuni sociale si prin modul lor de viata. In timp, mişcarea monastica s-a dovedit corupta, având nevoie de mai multe reforme, intre anii 900-1517, acestea oferind modelul pentru reforma luterana. Intre anii 1000-1300 s-au dezvoltat mai multe ordine monastice cunoscute pentru implicarea lor sociala si pentru misiune. Timp de 200 de ani, cruciadele au fost o piatra de poticnire pentru evanghelizarea musulmanilor. Europa de Vest a masacrat „in numele lui Cristos” mii de musulmani.

Un alt eveniment important a fost schisma dintre Biserica de Est si cea de Vest, ruptura determinata de lupta pentru putere a papei asupra bisericii si diferenţele culturale. Efectul a fost devastator pentru ca biserica nu a mai avut de transmis un singur mesaj.

 

PERIOADA RENASTERII

Următorii 300 de ani au fost cunoscuţi ca „Era explorărilor si descoperirilor”. Aceasta epoca ii are ca protagonişti pe Cristofor Columb (1492), Bartolomeu Diaz (1483), Vasco Da Gama (1498). O faimoasa descoperire a fost cea a tiparului de către Johanes Gutenberg 1400-1468 si astfel a apărut prima Biblie tipărita in latina, in anul 1456. In aceasta perioada biserica a pierdut din influenta asupra societatii. Oamenii au nesocotit Biserica si, din dorinţa lor de explorare, au deschis uşa pentru filosofiile umaniste, dar si pentru ideile noi ale reformatorilor precum Luther.

Cele mai mari evenimente petrecute in  aceasta perioada au fost: Reforma protestanta, continuarea si expansiunea Bisericii Catolice in Colonii si începutul miscarii misionare protestante, prin pietiştii si moravienii din secolul al XVIII-lea.

Oamenii implicaţi  au fost: Petru Waldo (1157-1217), om de afaceri, care a produs o mişcare de reforma in Franţa in urma citirii unei traduceri neoficiale a Noului Testament, John Wycliff (1329-1384), teolog englez care a spus ca Biblia este singura autoritate pentru credincioşi, el traducând Biblia in engleza, din latina, Jan Hus (1374-1415), preot din Praga a criticat corupţia biserici si a îndemnat la supunere fata de Biblie si Girolamo Savonarola (1452-1498), călugăr dominican a criticat  in Italia corupţia Papei si  a fost condamnat la moarte.

Luther, fost călugăr Augustinian, preot la 27 de ani, a criticat sistemul indulgentelor si a scris 95 de teze pe care le-a afişat pe uşa biserici din Witenberg, Germania. Tezele au fost considerate principiile de baza pentru formarea credinţei protestante. Doctrina reformatorilor a fost prezentata in fata dietei de la Augsburg unde in anul 1530 s-a înfiinţat in mod oficial Biserica Luterana.

Cei mai cunoscuţi misionari ai acestei perioade au fost: Bartolomeu De Las Casas (1474-1566), misionar in Caraibe, călugăr Dominican, Francis Xavier(1506-1552), misionar in India, Malaiezia si apoi in Japonia, călugăr Iezuit din Spania; Mateo Ricci (1552-1611), misionar in China, călugăr iezuit din Italia; Robert Nobili (1577-1656), misionar in China si India, călugăr iezuit italian.

Din cauza dezvoltării reformei in Germania si in naţiunile scandinave, au apărut si alte reforme cu doctrinele lor specifice si anume: mişcarea anabaptiştilor din Olanda, Elveţia si Cehia, reforma lui Jean Calvin 1509-1564, din Franţa si Elveţia si reforma lui John Knox in Scoţia, 1513-1572.

La 140 de ani de la reforma lui Luther a avut loc prima mişcare misionara protestanta a Pietiştilor care a început aproximativ la 1660. Pietiştii au dorit sa se întoarcă la creştinismul evanghelic. Primii misionari trimişi au fost Bartolomeu Ziegenbalg si Heinrich Plutschau, in Indiiile de Est. Misiunile din Halle si Herrnhut au fost cele mai importante din Europa continentala, in secolul al XVIII-lea.

 

MISCAREA MISIONARA MODERNA din 1792

In  Marea  Britanie s-a înregistrat un progres deosebit, o mişcare care va fi cea mai puternica pana la mijlocul secolului al XX-lea, datorita influentei celor doi lideri, John Wesley si George Whitefield, cu rădăcini in mişcarea moraviana.

Un alt mare misionar a fost William Carey (1761-1834), cel  care a înfiinţat Societatea Misionara Baptista in anul 1793. El a fost promotorul misiunii moderne.

Odată cu trezirea spirituala din Anglia, in America s-a produs o alta trezire sub influenta puritanilor, a metodiştilor, a prezbiterienilor, a quakerilor si a marilor predicatori, ca Jonathan Edwards (1703-1758) si George Whitefield. Intre anii 1733-1740, mii de oameni au venit la Hristos. Misiunile printre indienii americani s-au înmulţit si David Brainerd a fost primul care a avut dorinţa de a misiona printre indienii din America de Nord. O mişcare cu mai mult succes decât cea a misionarii indienilor din U.S.A., a fost cea a misionarilor americani in străinătate, prin Adoniram Judson (1788-1850).

Alţi misionari cunoscuţi din prima era a misiunii moderne au fost: Sarah si George Boardman, care au lucrat in Birmania cu Adoniram Judson, Henry Martyn (1781-1812), preot anglican care a tradus Biblia in limba hindustana, in India si in Persia, in limbile persana si araba; Robert Morrison, englez, a fost primul misionar protestant in China, Karl Gutzlaff (1803-1851), neamţ ce a misionat in China, in Indonezia si in Thailanda, Hiram si Sybil Bingham, americani care au lucrat printre indienii din insulele Pacificului intre anii 1819-1889, Alexader Duff, scotian care a lucrat in India intre anii 1830-1850, Robert si Mary Moffat, scotieni ce au lucrat in Africa de Sud  timp de 53 de ani, Henry Nott si John Williams si altii, care s-au dus in insulele Pacificului.

A doua perioada a miscarii misionare moderne  a fost caracterizata de misiuni interne. Hudson Taylor a fost unul din primii misionari care a acceptat provocarea si a fondat „Mişcarea misionara pentru evanghelizarea oamenilor din interiorul tarii’’.

Un alt mare misionar a fost David Livingstone. El a misionat in interiorul Africii. Alţi misionari care si-au riscat viata pentru a duce Evanghelia au fost: George Grenfell (1849-1906), baptist englez care a deschis drumul pentru Evanghelie in Congo, Alexander Mackay (1850-1890), anglican englez care a deschis drumul pentru evanghelizare in Uganda, Mary Slessor (1848-1915), prezbiteriana din Scotia care a deschis drumul pentru evanghelizarea in  Nigeria si Jonathan Goforth (1859-1925), canadian care împreuna cu şotia sa a deschis in China multe locuri pentru evanghelizare.

Filosofia sociala a fost dominata de patru mari idei: Materialismul, Raţionalismul si Umanismul, Marxismul si Evoluţionismul.

Intre anii 1860-1914, Africa a fost impartita in 50 de naţiuni de colonişti care nu au ţinut cont de teritorii si triburi, cauzând războaie pana in ziua de azi. Misionarii din aceasta perioada  au avut o misiune grea, dar cu ajutorul lui Dumnezeu lucrarea misionara s-a dezvoltat.

S-a  dezvoltat lucrarea de misiune a femeilor, Taylor fiind primul  care a încurajat folosirea femeilor  in misiunea transculturala. Războiul Civil  din S.U.A. a accentuat modificarea condiţiilor ce sunt necesare pentru trimiterea femeilor in misiune. Astfel, in 1900 existau deja peste 40 de organizaţii ale femeilor evanghelice in misiune si peste trei milioane de femei participau activ in S.U.A.

Aceasta  ultima perioada, 1792 pana in prezent, este caracterizata  de „susuri si coborâşuri”, atât in privinţa lucrătorilor, cat si in cea a ocaziilor de dezvoltare.

 

Concluzie

Lucrarea de câştigare a sufletelor oamenilor este mai importanta decât treburile pamantesti. In Matei 4:18-22, Domnul Isus le cere ucenicilor sa renunţe la prima slujba in favoarea celei de-a doua. Atunci când vorbim despre latura misionara a bisericii, credem ca ea este primordiala si nu  este doar ceva adiţional.

Acum trăim timpul chemării la misiune pentru generaţia noastră. 2 Timotei 2:2-3 „Si ce-ai auzit de la mine, în fata multor martori, încredinteazã la oameni de încredere, care sã fie în stare sã înveţe si pe alţii. Sufere împreunã cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos.”

Pastor Ion Damian