Istoria influentei omenesti in Biserica

ISTORIA INFLUENTEI NEGATIVE A BISERICII FORMALE

A.D. 300 – Rugaciunea pentru morti
A.D. 300 – Facerea semnului crucii
A.D. 375 – Inchinarea la sfinti si la ingeri
A.D. 394 – Instituirea “impartasaniei”
A.D. 431 – Maria este proclamata divina
A.D. 500 – Preotii incep sa se imbrace altfel decit laicii
A.D. 526 – Mirungerea
A.D. 593 – Apare invatatura despre purgatoriu
A.D. 600 – Liturghia este fixata in limba latina
A.D. 600 – Incep rugaciunile adresate Mariei
A.D. 607 – Bonifaciu III este proclamat cel dintii Papa
A.D. 709 – Sarutarea papucului papal
A.D. 786 – Inchinarea la imagini si la relicve
A.D. 850 – Folosirea “apei sfintite”
A.D. 995 – Canonizarea sfintilor morti      A.D. 998 – Postul de Vineri si din preajma sarbatorilor mari
A.D. 1079 – Celibatul preotilor
A.D. 1090 – Rugaciuni pe bani
A.D. 1184 – Inchizitia
A.D. 1190 – Vinzarea indulgentelor
A.D. 1215 – Transubstantierea
A.D. 1229 – Biblia este interzisa laicilor
A.D. 1439 – Doctrina despre purgatoriu
A.D. 1439 – Doctrina celor sapte sacramente
A.D. 1508 – “Ave Maria” este aprobata ca rugaciune liturgica
A.D. 1534 – Fondarea ordinului Iezuit
A.D. 1545 – Traditia primeste aceiasi autoritate ca si Biblia
A.D. 1546 – Adaugarea apocrifelor la cartile Bibliei
A.D. 1854 – Doctrina despre conceptia imaculata a Mariei
A.D. 1870 – Infailibitatea Papala
A.D. 1930 – Condamnarea scolilor publice
A.D. 1950 – Doctrina inaltarii la cer a Mariei
A.D. 1965 – Maria proclamata ca Mama a Bisericii
(Loraine Boettner, Roman Catolicism Philadelphia: Presbiterian and Reformated Publishing, 1962. p.8-9).

 

Adevăr Istoric

Documente şi date din Istoria Bisericii

de Nicolae Moldoveanu

 

20. DIVERSEEDIFICII – CLĂDIRI –

 

Existenţa unor locaşuri creştine se constată de la sfârşitul sec. al II-lea. Numele locaşului era: “Casa de rugăciune”, “Loc de rugăciune” sau “Casa Bisericii”. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 156).

 

Edesa este unul din cele dintâi oraşe despre care se ştie că a avut un locaş de cult public (pe la anul 200), precum şi o şcoală creştină, în prima jumătate al sec. al II-lea. (Istoria Bis. Universale, vol. 1, pag. 96).

 

Zidirea de biserici a început în sec. al II-lea. După alţi autori în sec. al IV-lea (I. Georgescu, Istoria Bis. Universale, pag. 50). Atunci au luat numele de bazilici.

 

Bisericile au fost construite după modelul palatelor imperiale (bazilici) sau după sălile de justiţie păgâne. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 241). Chiar cuvântul bazilică, înseamnă: “Casă împărătească”.

 

“Începând din epoca de pace inaugurată prin regimul lui Constantin cel Mare faţă de religia creştină, locaşul cultului ei este desemnat prin denumirea de bazilică. Scrierile creştine din primele secole nu folosesc acest termen… În epoca preconstantiniană însă, dar mai ales în veacul al III-lea şi chiar în cursul veacului al IV-lea, era mai frecventă formula casa Bisericii, sub care se înţelegea centrul social al comunităţii, adică, localul de adunare… Ca stil de construcţie, o astfel de clădire, nu se deosebea poate, de casele private.

 

Eusebiu de Cezarea: “Clădirile unde se adunau creştinii în primele veacuri se numeau «Case de rugăciune» şi nu biserici.” (Istoria Bisericii, Cartea 8, II, 1; Scrieri, Cartea I). I Despre numele “biserică” şi despre clădirea bisericilor, vezi: Biserica Ortodoxă Română, ian. I feb. 1966, pag. 170 – 176).

 

Termenul bazilica se întâlnea rar în primele trei veacuri, iar în însemnarea lui liturgică era chiar absent din limbajul creştin al acestei perioade.

Se numeau bazilici în vremea aceea, locuinţele regilor, a împăraţilor, de unde îşi au şi numele, căci basilevs înseamnă “rege” sau “împărat”, (pr. prof. P. Vintilescu, Biserica Ortodoxă Română, 1966, pag. 170 -172, Elemente din istoria artei creştine).

 

Sf. Maxim Mărturisitorul. “Dumnezeu, Îngrijindu-Se preaînţelept de cei “providenţiaţi”, potrivit cu starea lor, mai Întâi i-a călăuzit pe oameni spre adevăr – prin timp, întrucât se cârmuiau după simţuri. În felul acesta S-a amestecat pe Sine în chip nevăzut în toate timpurile (umbre, simboluri) date poporului vechi, lucrând la înălţarea celor călăuziţi. A locuit, prin urmare, în Templul iudeilor în mod figurat, dar nu cu adevărat, circumscriindu-Şi (mărginindu-Şi) prin această locuire în Templu, sfatul Său negrăit cu privire la povăţuirea tainică a celor “providenţiaţi”. Căci cel mai potrivit locaş al lui Dumnezeu este numai mintea (inima) curată.” (Răspuns către Ta la sie, la întrebarea 31).

 

Un mare pericol i-a pândit pe creştini încă de la începutul zidirii bisericilor. Omul firesc (nenăscut din nou) şi-a aţintit privirile asupra acestor clădiri, uitând adevărata Biserică a lui Hristos. În decursul veacurilor omenirea creştină s-a trudit la zidirea de clădiri frumoase (biserici de zid), uitând că biserica trebuie să fie o biserică vie. Cele mai groaznice războaie au fost în mijlocul omenirii zisă “creştină”, care se mulţumea doar cu locaşuri de închinăciune multe şi frumoase.

 

După învăţătura ortodoxă clădirea este considerată biserică. Forma, atât ca arhitectură cât şi organizarea interioară a fost concepută ca o copie a Templului Vechiului Testament. Altarul a luat locul “Sfintei Sfintelor”. (România Liberă, 1992, 21 martie, pag. 5, Altarul).

 

Sf. Chirii al Ierusalimului: “Când zicem Biserică, cu acest cuvânt nu înţelegem îngrădirea zidurilor, ci arătăm mai mult pe cei ce iubesc să se închine lui Dumnezeu… adică mulţimea credincioşilor.” (Nicodim Aghioritul, Hristaitia, pag. 469, Bucureşti, 1937).

 

Isidor Pilusiotul: “Altceva este Biserica (adunarea) şi alta casa în care se adună credincioşii, căci cea dintâi se alcătuieşte din suflete curate iar cealaltă din pietre şi ziduri.” (Nicodim Aghioritul, Hristaitia, pag. 469, Bucureşti, 1937).

 

Despre Ştefan cel Mare se spune că după fiecare război ridica câte o biserică (ca şi cum Dumnezeu ar fi fost mulţumit de moartea a zeci de mii de oameni atât din oastea adversă cât şi din propria oaste. Biserica clădită, chipurile, era o jertfă de mulţumire). Aşa înţeleg oamenii fireşti pe Dumnezeu şi Biserica.

 

Oamenii lui Dumnezeu, credincioşii adevăraţi, încă de la înfiinţarea locaşurilor de cult au avertizat pe creştini.

 

Sf. Efrem Şirul: “Nu locul mântuieşte pe om, ci libera lui voinţă. Strămoşul nostru Adam a căzut chiar în rai, iar Lot s-a păzit în Sodoma…” (Grădina de flori duhovniceşti, pag. 151, trad. din ruseşte).

 

Miniciu Felix, zice: “La ce voi zidi eu biserică lui Dumnezeu, dacă lumea, pe care a zidit-o El, nu-L poate încăpea?” (Octav. c. 32).

 

Origen (Celsus III, 34), zice: “Noi nu voim nici biserici, nici statui pentru Dumnezeul nostru.” (Farrar, Primele zile ale creştinismului, vol. 1, pag. 176), notiţa 6).

 

Sf Maxim Mărturisitorul: “Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini. El locuieşte într-o minte curată.” (Filocalia III, 115).

 

Sf Barnaba, zice: “Luaţi bine seama, pentru ca Templul Domnului să fie zidit în chip măreţ. Ascultaţi cum. Primind iertarea păcatelor şi nădăjduind în Numele Lui, ne-am înnoit, ca şi cum am fi fost făcuţi iarăşi de la început; pentru aceea în locuinţa noastră locuieşte cu adevărat Dumnezeu în noi.” (Epistola sf. Barnaba, cap. XVI).

 

EVANGHELIA

Obiceiul de a aşeza cartea (Evanghelia) pe pupitru în faţa altarului şi a citi, vine de acolo că în timpul primilor creştini (sec. III – IV), când hârtia de pergament putea fi procurată mai uşor, s-au scris multe din scrierile sfinte pe astfel de hârtie. Cărţile erau prea mari pentru a putea fi ţinute în mâini şi atunci a trebuit un suport de susţinere. (I. Georgescu, Istoria Bis. Univ.)

 

Creştinii au luat de la iudei obiceiul de a citi la serviciile divine anumite părţi din Sfânta Scriptură. (Studiul Vechiului Testament, Buc. 1955, pag. 4, Tip. Cărţilor bisericeşti).

 

ÎNCHINAREA LA RĂSĂRIT

închinarea la răsărit, este un obicei moştenit de la păgâni care se închinau soarelui, (comp. Ezechiel 8: 16).

 

CANOANE

Canoanele, zise “apostolice”, 85 la număr, nu sunt de origine apostolică. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Univ. vol. 1, pag. 372 – 373).

 

INSTITUŢIA CANONICATULUI

Instituţia canonicatului, datează din sec. al IX-lea, întemeiată de Chrodegang. (I. Georgescu, Istoria Bis. Univ. pag. 50 – 51).

 

AGHIASMA

Aghiasma, sau apa sfinţită. Sfinţirea apei datează, după unii autori, din sec. al III-lea, iar după alţii din sec. al IX-lea. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Univ. vol. 1, pag. 424).

 

“Aghiasma, este un termen liturgic, însemnând “apă sfinţită” ce se dobândeşte prin binecuvântarea şi sfinţirea apei de către preot sau episcop în exercitarea aşa-numitelor “ierugii”, în care şi prin care se foloseşte puterea dată de Hristos ucenicilor Săi peste toate duhurile rele.

 

Prin “ierugii” se preamăreşte Dumnezeu şi se sfinţeşte atât omul, cât şi natura din jurul lui. Urmarea sau efectul lor este: îndepărtarea celui rău, apărarea de atacurile lui şi sfinţirea celor din jurul omului ca acesta să poată ajunge la mântuire, împlinirea unei “ierugii” stă în foarte strânsa legătură a pietăţii săvârşitorului cu cea a primitorului.

 

Săvârşitorul să fie credincios, cu inimă curată şi încrezător în ceea ce face, fiind atent la ce pronunţă, iar primitorul să fie pregătit de a primi ierugia, care de obicei se referă la lucruri, la persoane sau la diferite întâmplări din viaţa omului, pentru care se roagă Domnului.

 

O asemenea ierugie este şi sfinţirea apei sau aghiasma. Ea este de două feluri: aghiasma mică şi aghiasma mare.

 

Sfinţirea apei se ridică până la sfinţii apostoli şi este o slujbă instituită de sf. apostol Matei. (Dar unde scrie aşa ceva în Noul Testament???!!! n. n.)

 

Scopul aghiasmei este dobândirea sănătăţii şi îndepărtarea duhurilor necurate.

 

Aghiasma mare se face în ziua Botezului Domnului, după liturghie, şi se întrebuinţează la stropit şi la băut în primele zile după sfinţire.

 

După aceea se strânge cu multă evlavie şi se păstrează mai ales în Biserică, într-un vas de metal numit “aghiasmar” şi se dă celor ce nu se învrednicesc Sfintei împărtăşanii.

 

Aghiasma mică se face la diferite nevoi ale credincioşilor, la ziua întâi a fiecărei luni, în ziua de “Izvorul Maicii Domnului”, la intrarea în casă nouă sau chiar la punerea temeliilor casei şi a altor situaţii despre care am pomenit mai sus.

 

De menţionat că ierugiile sunt aşezate de Biserică şi se deosebesc de Sfintele Taine care sunt instituite de Hristos însuşi. Apoi Sfintele Taine sunt lucrătoare prin chiar îndeplinirea lor, pe câtă vreme ierugiile au efect numai prin credinţa deplină şi mărturisitoare a primitorului şi a săvârşitorului.

 

În felul acesta se dă viaţă la ceea ce spune ap. Pavel la 1 Corinteni 14:26 – “Toate spre zidire să se facă.” (Aurel Savin, “Termeni liturgici tălmăciţi”, în ziarul “România Liberă”, 30 mart. 1996, pag. 2)

 

COLINDUL

Cuvântul colind, vine de la coliridiane, însemnând: “plăcintărese”. (vezi explicaţia la coliridiane, cap. Partide şi erezii). I Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 121, şi notiţa 1).

 

TURTELE (vezi “Colindul”).

 

OUĂLE ROŞII

La romani era o sărbătoare a ouălor în cinstea lui Castor şi Polux, care, după Mitologie, au fost clociţi din două ouă făcute de Leda. În timpul aceastei sărbători oamenii alergau într-un cerc punând rămăşag cu ouă. Ouăle au fost privite şi de creştini ca simbol al învierii şi din această cauză le întrebuinţează la Paşti. (pr. Ioan Şt. Popescu, Noţiuni Liturgice, pag. 156 -157). Multe din obiceiurile păgânilor au fost creştinate, cum ar fi de ex. pluguşorul, paparuda, etc.

 

DOLIUL

Doliul, este un obicei evreiesc pe care l-au adoptat şi creştinii, (pr. Ioan Şt. Popescu, noţiuni Liturgice, pag. 142).

 

ÎNMORMÂNTAREA

Înmormântarea cu procesiune şi cu slujbă a luat fiinţă după anul 400. (E. Popovici, Istoria Bis. Universale, vol. 2, pag. 219).

 

COCOŞUL ŞI GĂINA

Cocoşul şi găina, ce se dau de rudele mortului, peste groapa acestuia, este un obicei păgânesc. Păgânii credeau că cocoşul are să vestească mortului ceasurile (timpul) şi are să alunge duhurile rele şi cu ciocul are să ţină cumpăna când vor fi cântărite păcatele.

 

Găina va merge pe cealaltă lume, scurmând prin spini, făcând loc sufletului să treacă, (pr. Ioan Şt. Popescu, Noţiuni Liturgice, pag. 143).

 

COPIII MORŢI

Concepţia ortodoxă în această problemă: “Câţi coconi (copii) ai creştinilor mor nebotezaţi, ca şi cei ai păgânilor, aceia nu merg în împărăţia cerurilor, nici în muncă, ci numai într-un loc luminos.” (Pravila de la Târgovişte, 1652, pag. 125, cap. 153).

 

BOCETUL

Bocetul mortului este un obicei păgân. Romanii, grecii şi alte popoare păgâne, aveau bocitoare, adică femei care făceau această slujbă, (pr. Ioan. Şt. Popescu, Noţiuni Liturgice, pag. 142).

 

STROPIREA CU VIN

Stropirea cu vin a mortului când este băgat în mormânt, a fost preluată de către creştini de la romani. Aşa că acest obicei îşi are originea în păgânism. El simbolizează iertarea păcatelor pe care Dumnezeu o dă mortului, (pr. Ioan Şt. Popescu, Noţiuni Liturgice, pag. 140).

 

CULTUL MORŢILOR

Spiritualitatea românească a păstrat una din cele mai arhaice modalităţi de a-i celebra pe cei dispăruţi. Nenumărate practici şi obiceiuri adânc înrădăcinate în conştiinţa fiecăruia dintre noi, ne determină a fi mereu împreună cu cei care fizic nu mai există.

 

Ce crede Biserica Ortodoxă în legătură cu înmormântarea: Slujba de înmormântare şi parastasele, pomenile şi alte obiceiuri, sunt o moştenire de la strămoşii noştri păgâni daci şi romani.

 

Iată ce scrie un teolog ortodox, în legătură cu înmormântarea: “În cultul ortodox, rugăciunea de iertare are formularea: «însuţi, Doamne, odihneşte sufletul adormitului (numele) în loc luminat, în loc de verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea.» Prin expresia loc de verdeaţă ne trimite la cunoscutele “Câmpii elizee” din mitologie. Verdeaţa înseamnă răcoare (loc în care nu arde focul iadului). Folosirea apei – căratul apei la o familie – după înmormântarea mortului, are ca scop răcorirea sufletului omului mort şi potolirea setei în viaţa de dincolo. Pomenile îi slujesc ca hrană.” (Studii Teologice, 1990, nr. 4, pag. 85 – 99, “Refrigerium” în mitologia şi în istoria poporului român, de pr. prof. Ion Ionescu).

 

“…Trebuie, în orice împrejurare, să ne rugăm pentru cei adormiţi şi să aducem jertfe fără sânge, făcând milostenii, fiindcă morţii nu pot face asemenea lucruri prin ei înşişi.” (Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe, Române, Bucureşti 1981, partea -, pag. 70).

 

Din complexul sistem al practicilor şi obiceiurilor reunite de cultul morţilor, “Moşilor” le revine un loc prioritar. Practicată pe întreg cuprinsul ţării, această datină este situată calendaristic în trei anotimpuri: iarnă, vară şi toamnă. “Moşii” se sărbătoresc în prima zi de sâmbătă de dinaintea Lăsatului secului de brânză, la Sânziene şi la Sf. Dumitru. Cu această ocazie, fiecare familie pregătea felurite bucate, vase şi chiar haine, spre a le împărţi celor care nu fac parte din neam, dar au prilejul, cu această ocazie de a le pomeni faptele.

 

Dintre cele mai reprezentative realizări, menţionăm categoria “oalelor de moşi”, lucrate în toate centrele ceramice ale ţării. Modelate într-o gamă tipologică şi ornamentală foarte bogată, aceste piese sunt nelipsite din ceremonialul obiceiului, fiind adevărate însemne simbolice ale “Moşilor”. Generaţii de-a rândul, olarii au lucrat şi lucrează încă aceste oale, ele fiind mult solicitate în obiceiurile de comemorare a strămoşilor.

 

Cu ocazia desfăşurării acestui ceremonial “Moşii”, femeile împart “moşi”, constând din: grâu fiert cu unt sau untdelemn, lapte sau brânză, colaci şi lumânări, însoţite de urarea: “Voi moşi strămoşi/ Să-mi fiţi tot voioşi/ Să-mi daţi spor în casă/ Cu mult pe masă/ Cu mult ajutor/ Cu mult ajutor/în câmpul cu flori.”

 

Grefată mult mai târziu pe această tradiţie, practica bisericii creştine a accentuat semnificaţia psiho-socială a “Moşilor” amplificându-le structura ceremonială pe linia diversificării bunurilor ce se împart cu această ocazie.

 

După învăţătura Bisericii Ortodoxe şi Catolică, cei vii trebuie să se roage pentru cei morţi (parastasele), ca să fie scoşi din iad şi aduşi în rai. (Dar pentru cei din rai pentru ce trebuie să te mai rogi? n. n.) “Familia celui decedat şi apropiaţii poartă doliu (unii mai mult, alţii mai puţin timp), în memoria celui dispărut. Este o formă de respect şi aducere aminte neîntâlnită la alte popoare.

 

Locuitorii Olteniei merg chiar mai departe şi aşează cruci sau alte monumente funerare, chiar pe zidul casei în care a locuit cel decedat, pentru ca spiritul lui să fie în continuare ataşat de locurile pe care le-a îndrăgit. Şi dacă popoarele antice aşezau în locurile de veci provizii considerabile, pentru ca mortul să aibă de mâncare şi de băut mult timp, românul (care a simţit şi el această nevoie) a fost ceva mai practic. Aşa au apărut pomenile, parastasele, căpeţelele, apa mortului, şi acea adăugire fantastică “Dumnezeu să-l ierte!”, de după fiecare pomenire a numelui celui decedat. Fiecare astfel de manifestare a iubirii şi a neuitării este însoţită de lumânări care au rostul de a lumina viaţa de dincolo a dispărutului.

 

Domnul G. I. a “făcut” războiul al doilea, pe aproape întreaga lui desfăşurare. S-a întâmplat, însă, ca în Cehoslovacia să cadă prizonier. Dintr-o regretabilă eroare, în loc să fie dat pe lista dispăruţilor, a apărut în jurnalele vremii ca fiind erou căzut la datorie. În mod firesc, acasă a fost jale mare şi, foarte credincioşi, membrii familiei au început a-i împărţi mâncare şi băutură de pomană. Vecinii şi săracii cartierului, beneficiarii pomenilor, spuneau în fiecare sâmbătă “Bogdaproste!” şi “Dumnezeu să-l odihnească! «Nu ştiam că acasă a ajuns ştirea că aş fi mort», declară domnul G. I. după atâţia ani, cu înfrigurare, de parcă totul s-ar fi petrecut ieri, «dar la un moment dat am început să bănuiesc. Şi iată de ce: niciodată sâmbăta nu mă puteam atinge de mâncarea pe care ne-o dădeau în lagăr.

 

Asta nu pentru că ar fi fost în alte zile prea multă şi consistentă, ci pentru că, pur şi simplu, mă simţeam sătul. Ba uneori, adulmecam chiar mirosul sarmalelor aburinde şi al cozonacilor. Aveam senzaţia unei imense împăcări cu mine, cu lumea, cu Dumnezeu. Şi parcă o lumină blândă mă inunda…»“ (Articol apărut în ziarul “România Liberă”, 7 martie,1994, pag. 10.

 

Pr. Victor Aga: “Colacii la mort, simbolizează jertfa adusă întru pomenirea celor morţi şi iertarea păcatelor lor. Colacii vămilor, vămeşeii, se fac şi se dau de pomană, spre a plăti cu ei vămile văzduhului, şi a uşura trecerea sufletului prin ele.” (Simbolica Biblică şi Creştină – Dicţionar Enciclopedic cu istorie, tradiţii, legende, folclor), pag. 70, Timişoara, 1935).

 

“Parastas, cuvânt de origine greacă ce defineşte rostul acestei slujbe: “mijlocire” sau “a veni în ajutor”, potrivit învăţăturii creştine, care arată că între cei vii şi între cei decedaţi se continuă o legătură şi comuniune vie, ce se exercită prin rugăciune, pentru fraţii noştri în credinţa şi nădejdea învierii. Rugăciunile celor vii vor să dobândească îndurare de la Dumnezeu şi iertare de păcate pentru cei decedaţi, înaintea noastră. (Pocăinţă după moarte? n. n.)

 

În privinţa aceasta sf. Ioan Hrisostom (sf Ioan Gură de Aur) scrie: «Nu în zadar se fac aduceri pentru morţi, nu în zadar rugăciuni, nu în zadar milostenii (…) Duhul Sfânt dorind prin acestea unul altuia să aducem folos (…). Vom aduce mângâiere în loc de tânguire, în loc de înfrumuseţarea mormintelor, prin milostenii, prin rugăciuni, prin aduceri, astfel ca şi ei şi noi să câştigăm făgăduinţele eternei fericiri, prin daruri şi iubirea de oameni a unuia născut Fiul lui Dumnezeu.»

 

Parastasul este forma prescurtată a rânduielii înmormântării mirenilor. Precum la înmormântare, tot aşa şi la parastas se aduce coliva, pâinea şi vinul simbolizând corpul şi sângele Domnului nostru Isus Hristos, din care să guste toţi cei ce iau parte la parastas (ca şi la înmormântare), căci această gustare este legătura noastră ca neam creştinesc, ca seminţie aleasă şi răscumpărată de Isus Hristos prin sângele vărsat pe cruce.

 

În rânduielile pomenirii morţilor figurează şi sărindarul (rugăciuni plătite preotului pentru cei morţi sau pentru cei bolnavi), un alt cuvânt grecesc, care are semnificaţia numărului 40, însemnând aducerea de daruri de pâine (prescuri) şi vin la 40 de proscomidii, pentru săvârşirea sfintei liturghii, slujitorii fiind îndatoraţi să facă pomenire în rugăciunile lor atât a celor vii care le-au adus, cât şi pentru morţii lor.

 

Precizăm că proscomidia este lucrarea Sfintei Liturghii, care se face în partea stângă spre nord a altarului, unde preoţii fac pregătirea darurilor pentru jertfa Domnului, pentru Sf. Euharistie şi consumarea lor.

 

Parastasul, deci, este o slujbă religioasă de pomenirea morţilor, prin intermediul preoţilor, reprezentând o legătură dintre cei vii şi cei morţi. De asemenea exprimă viabilitatea sufletului ca parte dumnezeiască, în planul mântuirii noastre, de la care nimeni nu este omis, fapt pentru care, în timpul liturghiei şi ieşirii cu Sfintele Daruri, preotul se roagă şi “pentru cei pentru care nu mai are cine să se roage.” (România Liberă, 13.01.96).

 

După învăţătura Bisericii Ortodoxe, morţii care au murit în păcatele lor, merg în iad şi de acolo pot fi mântuiţi prin parastase (pomeni) aduse de rudele rămase în viaţă, şi rugăciuni rostite de preoţi, acestea făcându-se la anumite date fixate de Biserica Ortodoxă. (Ortodoxia, 1982, nr. 3, pag. 356).

 

După învăţătura şi credinţa cultului ortodox, în iad sunt multe locaşuri şi în rai la fel:

Pr. prof. Simion Radu: “Sfinţii, patriarhii, proorocii, apostolii, mucenicii, care au fost eroi ai credinţei şi au murit pentru ea, fericirea va fi mai mare decât pentru creştinii de rând, care au o răsplată mai mică. Răsplata se dă gradat după fapte şi merite personale. Aşa este şi în iad, unii sunt în talpa iadului; marii răufăcători ai omenirii, criminalii, batjocoritorii de Dumnezeu şi cele sfinte, etc. Aceştia vor fi în chinuri grele, în comparaţie cu cei care au făcut păcate uşoare.

 

…Dar Dumnezeu este Părinte bun şi milostiv şi poate schimba soarta celor adormiţi. El poate uşura chinurile şi suferinţele celor din iad, căci cei adormiţi au plecat din lumea aceasta cu un germene de credinţă şi nădejde în Dumnezeu şi dacă cei vii de pe pământ se roagă lui Dumnezeu să le ierte păcatele făcute în această viaţă.

..Aceste rugăciuni se numesc parastase şi sunt de cel mai mare folos, pentru sufletul celor adormiţi, dar şi pentru cei vii care le pun…

 

…Parastasele sunt răspunsul inimilor credincioşilor de pe pământ, la strigătele după ajutor ale celor adormiţi şi dragi ai noştri, ca să fie iertaţi de păcate şi scoşi din chinurile iadului… Numai cel necredincios şi dur la inimă poate sta nepăsător la aceste strigăte, cel ce nu crede în Dumnezeu, în nemurirea sufletului şi în viaţa veşnică. Numai aceştia nu pun parastas, nu dau ajutor celor adormiţi.

 

…Sfintele parastase sunt fapte de binefacere, fapte de milostenie, faţă de sufletul semenilor noştri răposaţi care ne cer mână de ajutor şi scoaterea din chinurile iadului, să le uşurăm aceste chinuri, căci ei nu pot face nimic în acest scop…

 

…Pe lângă parastase, pentru binele şi fericirea celor dragi ai noştri, trebuie să facem şi rugăciuni particulare acasă, iar în duminici şi sărbători să aducem la sfânta biserică prescură, din care preotul pregăteşte darurile care se aduc jertfă nesângeroasă, la Sfânta Liturghie…

 

…Biserica a rânduit să facem parastase la 9 zile după deces, la 40 de zile, la 6 luni, la un an, doi ani, trei ani, până la al şaptelea an, iar după aceea în fiecare an la ziua morţilor, apoi în toate duminicile şi sărbătorile de peste an, cu prescură la sfânta biserică. În felul acesta ajutăm pe cei morţi să scape din chinurile iadului şi să ajungă fericiţi în rai…” (Mitropolia Ardealului, Sibiu,1983, nr. 3 – 4, pag 197 – 201, Despre parastase).

 

Pr. drd. Vasile Gordon, vorbind despre parastase subliniază: “În Biserica Ortodoxă se realizează o adâncă relaţie de comuniune între cei care fac parastasul şi cei pentru care se face parastasul. Coliva (care este nelipsită din cadrul paratasului) închipuie însuşi trupul mortului, căci grâul este hrana principală a trupului omenesc. Dar semnificaţia cea mai adâncă a colivei este comuniunea celor vii în jurul sufletelor celor morţi pentru care se face pomenirea…

 

…Pruncii, ne având păcate, vor fi primiţi, fără judecată în «sânul lui Avraam»… În ritualul înmormântării preoţilor, nu se plâng păcatele ca la laici, fiindcă slujitorii celor sfinte sunt mai drepţi…” (Glasul Bisericii, 1984, nr. 1 – 2, pag. 102 – 103).

 

Faţă de înmormântările simple, făcute în duhul Noului Testament, săvârşite de primii creştini, în cultul ortodox, înmormântarea este o ceremonie foarte complicată şi costisitoare.

 

Ce crede Biserica Ortodoxă în legătură cu înmormântarea:

Pr. Ghe. Răţulea: “Pomenile sunt şi ele un semn şi o dovadă de comuniune… comuniunea între cei vii şi se întăreşte legătura lor cu cei morţi…” (Mitropolia Ardealului, 1987, nr. 3, pag. 49, Comuniunea cu Biserica).

 

Biserica Romano-Catolică, are în învăţătura sa, dogma purgatoriului, adică o stare de mijloc între rai şi iad, loc de purificare morală în care sufletele se purifică prin pedeapsa curăţitoare, prin ajutoarele celor vii: milostenii, (parastase), rugăciunile preoţilor şi prin alte lucrări de pietate făcute pentru ei.

 

Biserica Ortodoxă spune că “Învăţătura despre purgatoriu nu are temei în Sfânta Scriptură (de parcă cele legate de cultul morţilor ale ortodoxiei, ar avea n. n.) şi că învăţătura aceasta e o doctrină străină de creştinism. Este o metempsihoză păgână spiritualizată… Din punct de vedere moral este dăunătoare, căci ea duce la nepăsare. Omul ştiind că în viaţa de dincolo îşi poate dobândi mântuirea, nu se simte îndemnat de a se feri, aici pe pământ, de păcate. El crede că acestea pot fi ispăşite în purgatoriu…” (Teologia dogmatică şi simbolică, voi 2, pag. 965 şi 967, Bucureşti 1958).

 

Sergiu Bulgakoff, renumit teolog ortodox: “Creştinismul primitiv este plin de tot sentimentul sfârşitului apropiat şi inevitabil: «Iată, Eu vin curând! Amin! Vino, Doamne Isuse!» (Apoc. 22:20). Aceste cuvinte de foc răsunau ca o muzică cerească în inimile primilor creştini şi le ridicau pe un plan “suprapământesc”, ca să spunem aşa. Aşteptarea unui sfârşit: imediat, tensiunea plină de bucurie, s-a pierdut natural în cursul istoriei. Acest sentiment a fost înlocuit prin acela, că viaţa noastră se termină repede prin moarte şi că o răsplată vine după moarte: îi Orient şi în Occident, escatologia a devenit mai severă şi mai sumbră. În acelaşi timp s-a dezvoltat în creştinism – in Ortodoxie mai ales – o venerare specială a morţii, destul de aproape de ideile Egiptului antic (există, în general, un fel de legătură “subterană” între pietatea egipteană şi Ortodoxie). Trupul mort este îngropat cu veneraţie, ca sămânţa învierii ce va să vină – şi ritualul însuşi al înmormântării este considerat ca o taină. Rugăciunea pentru morţi, pomenirea lor periodică, stabileşte o legătură între noi şi lumea cealaltă; orice trup mort se numeşte în limba liturgică “moaşte”, căci este capabil să fie glorificat… Rugăciunea pentru morţi, fie în cursul jertfei euharistice, fie în afară de liturghie, ocupă un loc important în Biserica Ortodoxă. Aceasta crede cu tărie în acţiunea reală a acestor rugăciuni. Ea poate să amelioreze starea sufletelor păcătoşilor şi să le libereze din locul de pustiire, să le scoată din iad… (Ortodoxia, Sibiu, 1933 cap. XVI, pag. 229 – 232).

 

Sergiu Bulgakoff, scrie: “Biserica Ortodoxă nu cunoaşte un purgatoriu ca loc, sau stare specială… cu toate acestea, nu se poate nega posibilitatea unei stări de purificare – idee comună Ortodoxiei şi Catolicismului… Escatologia (ultim, final, adică învăţătura despre realităţile ultime ale mântuirii) individuală a morţii şi a lumii de dincolo de mormânt a înlocuit, până într-o măsură escatologică generală a celei de a doua veniri,” Tot în această carte, la pag. 12, autorul scrie: “Epoca creştinismului primitiv abia se aseamănă cu epoca contemporană.” (Ortodoxia, Sibiu, 1933, XVI, 232).

 

“Purgatoriul e o invenţie introdusă de apuseni în escatologia creştină.” (Teologia dogmatică şi simbolică, vol. 2, pag. 967).

 

Dar, aşa cum s-a zis mai sus şi din citatul care urmează, Biserica Ortodoxă, prin învăţătura despre parastase, crede la fel cu Biserica Catolică. Iată citatul: “În ce priveşte credinţa că sufletele din purgatoriu pot fi ajutate prin mijlocirile celor vii, aceasta consună cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, cu deosebirea că, după învăţătura ortodoxă, aceste mijlociri se fac pentru cei din iad. (Teologia dogmatică şi simbolică, voi 2, pag. 967, Bucureşti, 1958.)

 

Cine are inimă de înţeles să înţeleagă! Oricum, adevărul nu este greu de priceput, dacă este bună-credinţă, punând citatele faţă în faţă şi, mai ales, cu învăţătura apostolilor – Noul Testament.

 

în Vechiul Legământ, Dumnezeu a pedepsit aspru pe poporul lui Israel şi pe conducătorii lui din pricină că au împrumutat de la păgâni diferite practici religioase, introducându-le în Templu şl în viaţa lor de fiecare zi. Nu s-au mulţumit cu ceea ce le dăduse Dumnezeu, ci au adăugat, cu gând bun, lucruri străine.

 

Aşa au făcut şi în creştinism. Anumiţi conducători au adăugat, rând pe rând, câte ceva la calea simplă a adevărului, lăsată de Domnul Isus în Noul Testament, ajungându-se la ceea ce se vede astăzi în cultele ortodox şi catolic.

 

Petre Vintilescu: Iată câteva însemnări din cartea acestui teolog ortodox, Cultul şi ereziile, pag. 102 – 103,, tipărită în anul 1926 la Piteşti: “Cinstirea rămăşiţelor pământeşti ale sfinţilor şl martirilor a căpătat un avânt deosebit, de când Constantin cel Mare a început să aşeze osemintele apostolilor şi ale altor sfinţi în bisericile construite de dânsul…

 

Fără îndoială, Biserica a avut mulţumirea să se adapteze în veacul al IV-lea unor împrejurări mai fericite pentru ea, împrejurări, care îi cereau o situaţie normală pentru o acţiune liberă şi nestingherită. Un proces de adaptare trebuia să se urmeze şi în domeniul liturgic, care, în timpul persecuţiilor, se desfăşurase redus la strictul necesar, într-o formă mai aspră, mai lesne de îndeplinit şi ferit de privirile poliţieneşti. Era, pe de o parte, o trebuinţă psihologică ca Biserica să-şi serbeze triumful printr-un seviciu divin plin de pompă şi de entuziasm, pentru care acum avea condiţii prielnice, iar pe de altă parte trebuia să se înfăţişeze cu un exterior demn de o Biserică liberă, cu cele mai vădite veleităţi de misiune în masa adepţilor templelor păgâne din imperiu.

 

Dezvoltarea aceasta liturgică privea deci exteriorul sau obiectivitatea fenomenală necesară unui plus deosebit acum al vieţii religioase creştine, pe care Chateaubriand pare că a înţeles-o, când afirmă că «tămâia, florile, vasele de aur şi de argint, lămpile, sfeşnicele, coroanele, lumânările, pânza de in, mătasea, cântecele, procesiunile, trecuseră de la templele învinse la altarul triumfător. Păgânismul încearcă să împrumute de la creştinism dogmele şi morala sa; creştinismul a luat din păgânism podoabele sale.»“

 

Aici nu mai trebuie nici o explicaţie. Adevărul istoric este limpede. Greşeala s-ar părea că este a Duhului Sfânt, care n-a ştiut ce trebuie Bisericii lui Hristos, şi a venit omul, cu părerile lui “bune” să completeze. Vai, vai, vai, unde duce neascultarea de Dumnezeu! Satana a vrut să ajute pe Hristos ca să cucerească lumea. Oare acesta-i gândul lui Dumnezeu cu privire la mântuirea omului, ca să-l aducă la starea unde se află astăzi lumea aşa zisă creştină? Aşa trebuie să arate Trupul lui Hristos?

 

Sf. Ioan Damaschin, vorbind despre moarte, o aseamănă cu căderea îngerilor. El spune: “Precum îngerii după cădere nu mai au posibilitatea dea se pocăi şi de a reveni la starea de sfinţenie de la origine, tot aşa nici oamenii nu se mai pot pocăi după moarte şi ei înşişi nu-şi mai pot ajuta cu nimic pentru îmbunătăţirea sorţii.” (Dogmatica, II, 4, pag. 66, Bucureşti 1933, trad. de D. Fecioru).

 

Sf. Ioan Gură de Aur. “Ca nu cumva plecând de aici neîndreptăţiţi (nemântuiţi), să suferim pedeapsa cea mai de pe urmă. Dacă în viaţa aceasta vom arăta sârguinţă, fie chiar cât de mică, vom câştiga foarte mult, iar de nu vom avea nici o grijă, şi vom pleca de aici fără să fim buni, apoi chiar dacă ne-am pocăi acolo cât de mult, totuşi la nimic nu ne va folosi. Căci trebuie să te lupţi în timp ce te găseai înăuntru valurilor, iar nu după ce s-a isprăvit viaţa aceasta, să plângi şi să te boceşti fără nici un folos, după cum făcea bogatul din Evanghelie…” (1 Cor. Omilia 23, pag. 314, trad. de arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1908).

 

Sf. Simeon Noul Teolog: “…După moarte nu mai există nici o lucrare pentru tine, prin care să obţii purificarea.” (Studii Teologice, 1956, pag. 432, Logos, cap. I).

 

Aceiaşi părere are şi sf. Asterie al Amasei, când zice: “Atunci este folositoare pocăinţa când are putere pocăitul să se îndrepte.” (Omilii şi predici, pag. 46).

 

Chiar după mărturisirea acestor mari învăţători ai Bisericii Ortodoxe, parastasele sunt o erezie, şi nu mică.

 

Ne apropiem de adevăr fugind de minciună.

 

Dragul meu, dacă tu eşti creştin, dovedeşte lucrul acesta prin ascultarea de Domnul Isus Hristos, de adevărul Cuvântului Său scris. Neascultarea de adevăr este moarte. Vrei tu să te pierzi, trăind în minciună? Nu tăvăli adevărul în pesmetul intereselor tale, sau ale grupului din care faci parte, că-l vei strica sigur, şi nu-l vei mai putea înţelege nici odată. Crede de spune Domnul Isus şi apostolii Săi, şi vei fi mântuit. Slăvit să fie Domnul!

 

Sf. Ioan Gură de Aur: “Ce s-ar putea spune despre obiceiurile introduse la moarte… despre acele planşete pe la morminte, despre îngrijirea cea mare pentru monumente, despre droaia aceea de femei bocitoare, despre observaţiile zilelor? Spune-mi. Şi cum să nu fie dovada celei mai de pe urmă nebunii? (1 Cor. pag. 165, Omilia XII).

 

În legătură cu cei morţi şi cultul adus lor redăm şl în continuare câteva obiceiuri:

 

Obiceiul de a spăla şi a unge pe cel mort la toate încheieturile, este un obicei roman. (Eneidele lui Virgiliu, VI, 219 – 220).

 

Închiderea ochilor celui mort este tot un obicei roman. (Tristele lui Ovidiu, III, 43).

 

Punerea monedei pe gura sau în mâna mortului e tot obicei roman păgân, ca obol cuvenit lui Churon pentru trecerea sufletului peste râul Acheron. (Juvenal, III, 265).

 

Sărutul celui mort de către rude e tot obicei păgânesc roman.

 

Obiceiul de a arunca cu pământ în mormânt e tot de la romani. Când aruncau cu pământ ziceau: Sittibiterra levis, adică: “Să-ţi fie ţărâna uşoară.”

 

Doliul şi despletirea părului la femei, este tot de la romani.

 

Pomenile pentru cei morţi este obicei păgânesc moştenit de la romani: novemdialia, adică pomeni la 3, 7, 9, 20, 30, 40, de zile, pentru manes, adică pentru umbrele sufletelor. Aceste pomeni se mai repetau la 10, 20, şi 30 de ani de la moarte şi se făceau cu mâncări, băuturi şi cu coroane de flori. Adevărul este numai unul pentru orice lucru – nu sunt două adevăruri.

 

Adevărul mântuirii omului şi a trăirii lui ca mântuit (urmaş al lui Hristos), este cel arătat în Noul Testament.

 

Sfânt şi moral este numai adevărul, iar adevărul Bisericii lui Hristos este Cuvântul Lui scris de sfinţii apostoli. “Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea.” (Colos. 3:16).

 

PALATUL VATICANULUI

Palatul Vaticanului a fost zidit sub patronajul papei Simah (489 – 514), pe culmea Vatican. Totuşi papii au continuat să locuiască în vechiul lor palat Lateran, până în anul 1377.

 

BIBLIOTECA VATICANULUI Biblioteca Vaticanului a fost înfiinţată de către papa Nicolae al V-lea, în anul 1453.

 

CAPELA SIXTINĂ

Capela Sixtină, a fost înfiinţată de papa Sixtus al IV-lea, care a ocupat scaunul papal între anii 1471 – 1484. Cunoscuţii pictori Rafael şi Michelangelo sunt cei care au împodobit Capela Sixtină cu arta lor.

 

MUNTELE DE PIETATE

Muntele de pietate era numele unor instituţii de credit înfiinţate de Biserica Catolică pentru ajutorarea săracilor. Cel dintâi institut de natura aceasta a fost întemeiat în anul 1468.

 

UNIVERSITĂŢILE

Universităţile sunt creaţia Evului Mediu, cam pe la jumătatea sec. al XIII lea. Prima universitate a fost înfiinţată la Paris. După modelul ei s-au înfiinţat multe universităţi în diferite oraşe ale lumii.

 

Sorbona (Universitatea din Paris) fondată în anul 1257, a primit numele de la capelanul lui Ludovic al IX-lea, Robert Sorbon.

 

În sec. al XIII-lea se generalizează titlurile de: Baccalaureus, Licentiatus, Magister, Doctor.

 

DUELUL

Duelul, a fost introdus de Biserica Catolică în sec. XI – XII. (Eusebiu Popovici, Istoria Bis. Univ. vol. 2, pag. 405).

 

INDULGENTELE

Indulgenţele au fost introduse de papa Bonifaciu al VIII-lea, în sec. al XIII-lea (indulgenţe jubilare). Indulgenţele sunt nişte bilete prin care papa asigura iertarea păcatelor şi loc în rai).

 

INCHIZIŢIA

Inchiziţia, (denumirea vine de verbul latin inquirere, care înseamnă “a ancheta”) instituţie înfiinţată pentru combaterea ereziilor. A fost decretată la Sinodul din Toulouse (1229), la sfârşitul războiului împotriva albigenzilor. Episcopul era dator ca în fiecare comună să încredinţeze unui preot şi la 2-3 laici (credincioşi) cercetarea ereticilor. Dacă nu-i puteau aduce în biserică, să-i dea pe mâna autorităţilor care-i condamna la moarte.

 

Papa Grigorie al IX-lea a încredinţat inchiziţia Ordinului călugăresc dominican. Pentru a stoarce mărturisiri de la “eretici” se întrebuinţau torturi groaznice.

 

La început, inchiziţia era numai un mod de procedură penală inaugurat de papa Lucius al III-lea (1181 – 1185) şi adoptat de Inocenţiu al III-lea (1198 -1216) şi apoi de Sinodul al IV-lea Lateran.

 

Pedepsele aplicate erau foarte grele. Şi morţii erau scoşi din morminte şi arşi pe rug.

 

Referindu-se la inchiziţie, Tertulian zice: “Ferească Dumnezeu, ca o religie divină să se răzbune prin focul omenesc, ori să se plângă de suferinţele, la care le este pusă răbdarea. (Apologeticum cap. XXXVII, pag. 153).

 

HUGHENOŢI

Hughenot, vine de la cuvântul german Eidgenosen şi înseamnă “partizani juraţi”. Aşa s-au numit în Franţa urmaşii lui Calvin, care au fost măcelăriţi de catolici în noaptea sf. Bartolomeu. (1572)

 

PREDICAREA

Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu numai de către preoţi a fost decretată de Sinodul Tridentin, 1542 – 1563 – (Istoria Bisericii Universale, vol. 2, pag. 223).

 

RĂZBOAIELE RELIGIOASE

Cruciadele, au început în anul 1099 şi s-au terminat în anul 1261. Au fost patru cruciade.

 

Cel dintâi război religios în Europa a fost între anii 1209 – 1229 (20 de ani), purtat de catolici (Simion Manfort, a fost conducător) împotriva albigenzilor.

 

Războiul de 30 de ani (1618 – 1648) a fost de asemenea război religios, dus de regii iezuiţi germani Rudolf al II-lea şi apoi de succesorul său Ferdinand al II-lea, împotriva reformaţilor.

 

ORDINELE CAVALEREŞTI

în sec. al XIII lea încep ordinele cavalereşti, când pornesc marile cruciade. Spre deosebire de preoţi, cavalerii îşi însuşeau şi călăria, lupta cu sabia, etc.

 

Cel mai vechi Ordin cavaleresc era al “Ioaniţilor” (Cavalerii de Malta), întemeiat de nişte negustori italieni în anul 1048. Ei se numesc după capela închinată Sf. Ioan Botezătorul. Purtau manta neagră cu cruce albă.

 

MĂRTURISITORII

Creştinii din primele veacuri, care înfruntau pe cei ce îi prigoneau în mărturisirea cu curaj a credinţei drepte, erau numiţi mărturisitori. Ei se deosebeau de creştinii martiri (care mureau pentru Evanghelie) prin faptul că li se răpeau averile, erau destituiţi din diferite slujbe, fără să fie omorâţi.

 

ÎMPĂRĂŢIA DE O MIE DE ANI

Împărăţia de o mie de ani, a provocat discuţii încă de pe timpul ap. Ioan. Totuşi majoritatea credincioşilor credeau în ea şi aceasta se poate dovedi prin enumerarea a câtorva din marii învăţători creştini din secolele I, II, III, IV, începând cu apostolul Ioan. (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească; Farrar, Viaţa şi opera Sfinţilor Părinţi, voi. 3; Ioan G. Coman, Patrologie.

 

–  Barnaba (colaboratorul ap. Pavel),

–  Papias (ucenic al ap. Ioan),

–  Policarp (ucenic al ap. Ioan),

– Irineu (episcop, sec. al II-lea, ucenic al lui Policarp, socotit părintele teologiei creştine),

–  Iustin Martirul (primul filozof creştin),

–  Apolinarie (episcop de Ierapole),

–  Nepos (episcop din Egipt),

–  Evagrie Ponticul,

–  Tertulian,

–  Victorin de Pettan,

–  Lactanţiu,

–  Origen,

–  Grigorie de Nissa (numit “Stâlpul Ortodoxiei”).

 

Fiindcă Apocalipsa scrisă de sf. ap. Ioan arăta lămurit că va fi împărăţia de o mie de ani, unii episcopi, pentru a combate acest adevăr, s-au dedat la atacuri grosolane împotriva Apocalipsei, spunând că nu sf. ap. Ioan ar fi autorul ei, ci ereticul Cerint (care de asemenea susţinea ideea împărăţiei de o mie de ani), sau un oarecare Ioan din Asia.

 

Sf. Barnaba în epistola sa, zice: “«Dacă vor ţinea fiii Mei sâmbăta, voi vărsa milostivirea Mea peste ei.» (Ier. 17:24 – 25). Despre sâmbătă vorbeşte Scriptura la începutul creaţiei? când zice: «În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea…» (Fac. 2:2). Luaţi seama, copii, ce înseamnă: «Şi-a sfârşit lucrarea în şase zile.» Aceasta înseamnă, că Domnul va sfârşi totul în şase mii de ani; căci ziua înseamnă la El o mie de ani… Aşa dar, copii, în şase zile, adică în şase mii de ani, toate se vor sfârşi.” “Şi S-a odihnit in ziua a şaptea.” (Epistola sf. Barnaba, cap. XV).

 

EXPLICAREA UNOR CUVINTE

*Axion, cuvânt grecesc, însemnând “vrednic”. Irmos, Imnul Născătoarei.

*Canon, cuvânt folosit de Biserică ca termen tehnic începând cu sec. al IV-lea. (Studii Teologice, 1969, nr. 3 – 4, pag. 199, Canonul Sfintei Scripturi).

*Ceaslov, înseamnă “Ceasurile canonice”, adică rugăciunile la diferite ore din zi sau noapte, adunate într-o carte.

*Celibat, înseamnă “Necăsătorit” de la latinescul “coelebs”.

*Escatologie, se numeşte doctrina despre viaţa de apoi.

*Eulogie, (termen bisericesc), înseamnă “Binecuvântare”

*Filocalie, înseamnă “Iubire faţă de ce este frumos”. Aşa se numea opera scrisă de Vasile cel Mare şi Grigorie de *Nazianz, în care au adunat tot ce li s-a părut mai frumos din scrierile lui Origen.

*Hagiograf, autor care se scrie vieţile sfinţilor.

*Litanie, înseamnă “Rugăciune” sau “Ieşire la rugăciune”.

*Metempsihoză – concepţie mistică despre transmigraţia sufletelor după moarte în vederea purificării.

*Neofit, înseamnă “Botezat de curând”.

*Panaghie, înseamnă “Preasfânt”.

*Proscomidie, înseamnă “Pregătirea pâinii şi vinului pentru împărtăşanie”.

*Protosinghel, grad monahal, inferior arhimandritului.

*Singhel, grad în ierarhia bisericească, inferior protosinghelului.

*Recviem (Requiem, în latină), se numeşte slujba în Biserica Romano-Catolică pentru pomenirea unei persoane decedate.

*Societatea Britanică pentru Răspândirea Bibliei, a fost înfiinţată în anul 1804, sub influenţa Mişcării Metodiste.

 

ADEVĂRUL

“Acel lucru este mai adevărat, care e mai vechi şl acel lucru este mai vechi care e de la început şi acel lucru este de la început care vine de la apostoli şi de la Domnul.” (Tertulian, Contra lui Marcion, 4, 5, Migne, P. L. II, col. 366).

 

“N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească, şi să fii găsit mincinos.” (Prov. 30:6)

“Nu muta hotarul cel vechi, pe care l-au aşezat părinţii tăi.”(Proverbe 22:28)

“Sunt unii care mută hotarele…”(Iov 24:2),

“Noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi.” (2 Cor. 2:17)

“Să nu treceţi peste «ce este scris».” (1 Cor. 4:6)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: