NU‑ŢI RISIPI VIAŢA

NU‑ŢI RISIPI VIAŢA

De John Piper

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2005

*********

PREFAŢĂ

Pentru creştini şi necreştini

 

 

 

 

 

B

iblia spune: “Voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:19‑20). Am scris această carte pen­tru a vă ajuta să gustaţi dulceaţa acestor cuvinte, în loc să le consideraţi amare sau plic­ti­si­toare.

Oricine ai fi, tu te găseşti într‑una din următoarele două categorii: Sau eşti creştin, sau Dumnezeu te cheamă acum să devii creştin. N‑ai fi ajuns să citeşti această carte dacă Dumnezeu n‑ar fi deja la lucru în viaţa ta.

Dacă eşti creştin, nu mai eşti al tău. Hristos te‑a cumpărat cu preţul vieţii sale. Acum aparţii de două ori lui Dumnezeu: El te‑a făcut, şi El te‑a cumpărat. Asta înseamnă că viaţa ta nu mai este a ta. Este a lui Dumnezeu. De aceea, spune Biblia, “Proslăveşte pe Dumnezeu în trupul tău.” Pentru asta te‑a făcut Dumnezeu. Pentru asta te‑a cumpărat Dumnezeu. Acesta este înţelesul, scopul vieţii tale.

Dacă nu eşti încă un creştin, iată ce îţi oferă Isus Hristos: să aparţii de două ori lui Dumnezeu, şi să poţi împlini scopul pentru care ai fost creat. Poate că nu ţi se pare prea grozav acest lucru. A‑L proslăvi, sau a‑L glorifica, pe Dumnezeu poate nu în­seam­nă mare lucru pentru tine. Acesta este motivul pentru care în primele două capitole îţi spun istoria mea, pe care o intitulez “Creat pentru bucurie.” ******** Nu mi‑a fost întotdeauna clar faptul că a căuta slava lui Dumnezeu înseamnă de fapt a‑mi căuta propria bucurie a vieţii ******. Acum văd însă că milioane de oameni îşi risipesc vieţile fiindcă consideră aceste lucruri ca fiind două lucruri distincte, separate, nu unul singur.

Există şi un avertisment. Calea bucuriei de a‑L înălţa pe Dumnezeu te va costa propria viaţă. Isus a spus, “Oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui.” Cu alte cuvinte, este mai bine să‑ţi pierzi viaţa decât s‑o risipeşti. Dacă dăruieşti cu bucurie pentru a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu, viaţa ta va fi grea, riscurile vor fi mari, şi bucuria ta va fi deplină. Aceasta nu este o carte despre cum să eviţi să fii rănit în viaţă, ci despre cum să eviţi să‑ţi risipeşti viaţa. Unii din voi veţi muri slujindu‑L pe Hristos. Asta nu va fi o tragedie. Tragedia este să‑ţi preţuieşti mai mult viaţa decât pe Hristos.

Te rog să înţelegi că eu mă rog pentru tine, indiferent dacă eşti un student care visează pentru propria‑i viaţă o schimbare fundamentală, sau un pensionar care nădăj­duieşte să nu‑şi risipească anii din urmă. Dacă te interesează cum şi ce mă rog, citeşte Capitolul 10. Aceea este rugăciunea mea.

Deocamdată, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru tine. Bucuria mea creşte cu orice suflet care caută slava lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. Aminteşte‑ţi, ai o singură viaţă. Doar una. Ai fost creat pentru Dumnezeu. Nu‑ţi risipi viaţa.

 

31 martie 2003

John Piper

 

 

 

 

CAPITOLUL 1

CĂUTAREA MEA DUPĂ O SINGURĂ PASIUNE PENTRU CARE SĂ TRĂIESC

T

atăl meu a fost evanghelist. De fapt, încă este, chiar dacă acum nu mai călătoreşte. Când eram copil, erau rare ocaziile când mama mea, sora mea, şi eu îl însoţeam în deplasările lui şi îl ascultam predicând. Tremu­ram tot când predica tata. În ciuda umorului deschis caracteristic, întregul me­saj era izbitor de serios. În ochi avea o anumită lucire şi buzele i se strângeau când avalanşa de texte biblice ajungea la culme într-o aplicaţie.

“I‑am risipit, I‑am risipit”

Oh, cum s‑ar fi tânguit tatăl meu! În faţa copiilor, adolescenţilor, tinerilor necăsătoriţi sau proaspăt căsătoriţi, a celor de vârstă mijlocie şi a celor bătrâni—ar fi băgat forţat atenţionările şi vai‑urile lui Hristos în inima fiecăruia. Prezenta istorioare, ştia atâtea istorioare, pentru fiecare grup de vârstă—prezenta întâmplări de convertire glorioasă, dar şi întâmplări îngrozitoare de refuz al credinţei urmate de moartea tragică. Doar de puţine ori se întâmpla ca aceste istorii să nu stoarcă lacrimi.

Pentru mine, copil fiind, una din cele mai captivante istorii povestite de tatăl meu înfocat era cea a unui bătrân întors la Dumnezeu la o vârstă înaintată. Biserica se rugase timp de decenii pentru acest om. El însă fusese tare şi încăpăţânat. De data aceasta însă, nu ştiu cum, apăruse în adunare în timp ce tatăl meu predica. La sfârşitul serviciului, în timpul unei cântări, spre surpriza tuturor, a venit în faţă şi l‑a luat de mână pe tatăl meu. În timp ce adunarea era eliberată, au luat loc pe o bancă din faţă. Dumnezeu îi deschisese inima către Evanghelia lui Hristos, fusese eliberat de păcate şi primise viaţa veşnică. Ştia aceasta, dar totuşi nu se putea opri din plâns, şi spunea, în timp ce lacrimile curgeau pe faţa lui zbârcită—şi vai, ce impact au făcut aceste cuvinte asupra mea ascultându‑l pe tatăl meu povestindu‑ne înlăcrimat această întâm­plare reală—“Anii mei! I‑am risipit! I‑am risipit!”

Această istorie m‑a afectat mai mult decât toate celelalte despre tineri care au pierit în accidente de circulaţie înainte de a‑şi preda vieţile Domnului—anume, istoria unui bătrân care plângea în hohote fiindcă şi‑a risipit viaţa. În acei ani ai începutului meu, Dumnezeu a trezit în mine o frică şi o dorinţă de a nu‑mi risipi viaţa. Gândul că aş putea ajunge la bătrâneţe să spun printre lacrimi: “Anii mei! I‑am risipit! I‑am risipit!” îmi era de neconceput.

 “Ai doar o viaţă, ce curând va trece”

O altă forţă care mi‑a afectat viaţa tânără—o forţă nebăgată în seamă la început, dar, vai, tot mai puternică pe măsura scurgerii anilor—a fost mesajul din tabloul simplu care atârna deasupra chiuvetei în bucătăria noastră. Ne mutasem în casa aceea pe când aveam şase ani. Deci, presupun că am observat acele cuvinte aproape în fiecare zi timp de doisprezece ani, până când am plecat la colegiu la vârsta de optsprezece ani. Era o simplă bucată de sticlă vopsită cu negru pe spate, cu un şnur gri de jur împrejur, de care şi atârna pe perete. Pe faţă, scrise cu alb în stil englezesc vechi, erau cuvintele:

 

Ai doar o viaţă ce curând va trece;

Dar ce‑ai făcut pentru Domnul va rămâne.

 

La stânga, sub aceste cuvinte, era pictat un deal verde cu doi copaci şi o cărare maronie care se pierdea dicolo de vârful dealului. De câte ori, fiind copil, apoi adoles­cent cu coşuri pe faţă, cu dorinţe neîmplinite şi temeri, nu m‑am uitat poate la cărarea maronie (viaţa mea), întrebându‑mă ce poate fi după dealul acela. Mesajul era clar. Ai doar o singură trecere prin viaţă. Asta‑i tot. Doar o trecere. Şi măsura durabilă a acelei vieţi este Isus Hristos. Acum când scriu am cincizeci şi şapte de ani, iar acea inscripţie atârnă acum pe perete lângă uşa de intrare în casa noastră. O văd oridecâte ori plec de acasă.

Ce însemna să‑mi risipesc viaţa? Aceasta era o întrebare care mă ardea. Sau, mai pozitiv, ce însemna să trăiesc, ei bine—nu să‑mi risipesc viaţa, ci să‑mi…? Problema era: cum să finalizez întrebarea. Nu eram sigur nici cum să exprim în cuvinte întrebarea, cu atât mai puţin care ar putea fi răspunsul. Care era opusul risipirii vieţii? “Să am succes în carieră”? Sau “să fiu fericit la maxim”? Sau “să realizez ceva măreţ”? Sau “să găsesc cel mai adânc înţeles şi sens în viaţă”? Sau “să fiu de ajutor la cât mai mulţi cu putinţă”? Sau “să‑L slujesc pe Hristos cu toată puterea”? Sau “să‑L slăvesc pe Dumnezeu în tot ce fac”? Sau, există oare un punct, un scop, o focalizare, o esenţă în viaţă care ar împlini toate celelalte visuri?

“Anii pierduţi”

Uitasem deja importanţa pe care o avusese pentru mine această întrebare, până când am privit unele lucruri vechi din acei ani de început. Înainte de a părăsi locuinţa din Carolina de Sud în 1964, pentru a nu mai reveni să locuiesc acolo niciodată de atunci, Liceul Wade Hampton a publicat o revistă literară modestă cu poezii şi întâmplări. Către sfârşitul ei, lângă o poezie, stă scris numele Johnny Piper. Vă voi cruţa. Nu era o poezie valoroasă. Jane, editoarea, s‑a îndurat s-o includă acolo. Ce este însă semnificativ pentru mine este titlul şi primele patru versuri. Poezia se chema “Anii pierduţi.” Lângă ea era un desen cu un bătrân care se clătina într-un balansoar. Poezia începea:

 

Am căutat multă vreme înţelesul ascuns al pământului;

Ca tânăr, mult timp căutarea mea a fost zadarnică.

Acum, când mă apropii de declinul anilor de la urmă

Sunt nevoit să‑mi reîncep căutările.

 

Peste prăpastia celor patruzeci de ani care mă separă de acea poezie, încă pot auzi refrenul înfiorător, “Anii mei! I‑am risipit! I‑am risipit!” Cumva el a trezit în mine pasiunea pentru a găsi pentru esenţa vieţii, lucrul care este cel mai important în viaţă. Întrebarea etică dacă ceva “este permis” a pălit în faţa întrebării, “este acesta lucrul cel mai important, lucrul esenţial?” Gândul de a‑mi clădi viaţa pe o moralitate minimală sau pe o semnificaţie minimală—o viaţă definită de întrebarea ,”Ce‑mi este permis?”—mi‑a părut de‑a dreptul dezgustător. Eu nu doream o viaţă minimală. Nu voiam să trăiesc la periferia realităţii. Eu voiam să înţeleg lucrul cel mai important în viaţă, şi pe acesta să‑l urmăresc.

Aerul pe care‑l respiram era Existenţialismul

Pasiunea de a nu rata esenţa vieţii, de a nu o risipi, s‑a intensificat în colegiu—în tumultul ultimilor ani ’60. Existau multe motive pentru această atitudine, motive care trec dincolo de neliniştea interioară a unui tânăr în plină maturizare. “Esenţa” era sub asediu peste tot. Aerul pe care‑l respiram era existenţialismul. Şi funda­mentul existenţialismului era că “existenţa precede esenţa.” Cu alte cuvinte, întâi exişti, şi apoi, prin existenţă, îţi creezi propria esenţă. Îţi construieşti propria esenţă prin faptul că alegi liber să fii ceea ce doreşti să fii. În afară de tine nu există o altă esenţă pe care s‑o urmăreşti sau căreia să te conformezi. Indiferent că‑i spui acesteia “Dumnezeu” sau “Sens” sau “Scop” al vieţii—ea nu există până n-o creezi tu însuţi prin existenţa ta curajoasă. (Dacă‑ţi încrunţi sprâncenele şi zici, “Teoria asta sună ciudat de asemănător cu ceea ce numim noi azi postmodernism,” nu fii surprins. Nimic nou sub soare. Toate teoriile noi sunt de fapt vechi, dar ambalate la nesfârşit în forme noi.)

Îmi amintesc că stăteam într‑o sală întunecată de teatru urmărind un produs al existenţialismului, “teatrul absurdului.” Piesa era intitulată Waiting for Godot [Aşteptându‑l pe Godot] de Samuel Beckett. Vladimir şi Estragon se întâlnesc sub un copac şi stau de vorbă în aşteptarea lui Godot. Acesta nu vine niciodată. Către sfârşitul piesei un băiat le spune că Godot nu mai vine. Ei hotărăsc să plece, dar nu se mişcă. Nu se duc nicăieri. Cade cortina şi God[ot] nu mai vine (observaţi jocul de cuvinte din limba engleză—unde God înseamnă Dumnezeu—şi implicaţia pe care încearcă piesa s‑o transmită: oamenii Îl aşteaptă pe Dumnezeu, dar El nu mai vine niciodată—n.tr.)

Aceasta era viziunea lui Beckett despre oameni ca mine—care aşteaptă, caută, speră să găsească Esenţa lucrurilor, în loc să‑şi creeze propria lor esenţă prin existenţa lor liberă şi neîngrădită. Nicăieri—acolo ajungi, încerca el să spună, dacă urmăreşti un Punct sau Scop sau Ţintă sau Esenţă transcendentă.

“Omul lui Nicăieri”

Trupa The Beatles şi‑a lansat albumul Rubber Soul [Suflet de Cauciuc] în luna decembrie a anului 1965, exprimând în cântec, cu o putere irezistibilă pentru generaţia mea, existenţialismul în care credeau. Poate că acest lucru se vede cel mai clar în piesa “Omul lui Nicăieri” a lui John Lennon.

 

El este un om real, omul lui Nicăieri,

Din ţara lui Nicăieri

Făcând planuri spre Nicăieri

Pentru Nimeni.

Nu are un punct de vedere,

Nu ştie încotro se duce

Nu cumva seamănă cu tine şi cu mine?

 

Acelea erau, mai ales pentru studenţii din colegii, zile ameţitoare. Însă, din fericire, Dumnezeu n‑a rămas mut. Nu toţi s‑au lăsat ademeniţi de momeala absur­dului şi seducţia goliciunii eroice. Nu toţi sau prăbuşit în faţa afirmaţiilor lui Albert Camus şi Jean‑Paul Sartre. Chiar şi cei fără rădăcini în Adevăr ştau că trebuie să fie ceva mai mult—ceva dincolo de noi, cineva mai mare, mai puternic şi un scop al vieţii mai înalt decât ceea ce puteam vedea în oglindă.

Răspunsul, răspunsul plutea în aer

Bob Dylan venea cu cântece în care mesaje indirecte de speranţă explodau precis pe scenă, făcând aluzie la o Realitate care nu se va lăsa aşteptată la nesfârşit. Lucrurile nu vor rămâne la nesfârşit aşa. Mai curând sau mai târziu cel lent va fi rapid şi primul va ajunge ultimul. Şi asta nu pentru că noi suntem stăpânii existenţiali ai soartei noastre absurde. Ci lucrurile acestea ni se vor întâmpla, că vrem sau nu. Cel puţin aşa am simţit în cântecul, “The Times They Are A‑Changing’” [Vremurile sunt în schimbare].

 

S‑a tras o linie,

S‑a rostit o sentinţă,

Cel care este lent acum

Va fi cel mai rapid la urmă.

Şi aşa cum actualul prezent

Va fi mai târziu trecut,

Ordinea se schimbă repede.

Cel care este acum primul

Va fi mai târziu cel din urmă,

Fiindcă vremurile sunt în schimbare.

 

Cred că îi scotea din sărite pe existenţialişti să‑l audă pe Dylan cum le risipeşte, poate chiar fără să ştie, relativismul generalizat cu repetarea lui îndrăzneaţă, “Răspunsul… Răspunsul” din hit‑ul bombă, “Blowin’ in the Wind” [Pluteşte în vânt].

 

De câte ori trebuie cineva să privească în sus

Pentru a vedea cerul?

Da, şi câte urechi trebuie să aibă cineva

Pentru a auzi pe oameni cum plâng?

Da, şi câţi trebuie să moară

Până când el va şti că prea mulţi au murit?

Răspunsul, prietene, pluteşte în vânt,

Răspunsul pluteşte în vânt.

 

De câte ori poate privi cineva în sus fără să vadă cerul? Există deci un cer deasupra. Poţi privi de zece mii de ori în sus şi să spui că nu‑l vezi. Însă acest lucru nu are absolut nici un efect asupra existenţei lui obiective. El este acolo, deasupra. Şi într‑o zi tu îl vei vedea. De câte ori trebuie să priveşti în sus pentru a‑l vedea? Există un răspuns. Acest Răspuns unic, acest Răspuns nu trebuie tu să‑l inventezi sau să‑l creezi. Nu este responsabilitatea ta. El este exterior ţie. Este real şi obiectiv şi sigur. Într‑o zi tu îl vei auzi. Nu‑l creezi tu. Nu‑l defineşti tu. El îţi vine din afară, şi mai devreme sau mai târziu te vei conforma lui—sau te vei pleca în faţa lui.

Aşa ceva înţelegeam eu din cântecul lui Dylan, şi totul în mine reverbera şi răspundea, Da, aşa e! Există un Răspuns cu R mare. Ratarea acestui răspuns însemna o viaţă risipită. Găsirea lui însemna să am un Răspuns unificator la toate întrebările mele.

Cărăruia maronie care suia dealul din tabloul aşezat în bucătăria noastră, îşi urma drumul sinuos—în tot cursul anilor şaizeci—printre capcanele atrăgătoare ale absurdităţilor intelectuale. Oh, cât de curajoşi părea că sunt cei din generaţia mea când părăseau cărările vechi şi¼ călcau în capcanele laterale! Unii chiar făceau paradă cu atitudinea lor şi se lăudau, “Eu am ales calea către libertate. Mi‑am creat propria existenţă. M‑am scuturat de vechile reguli. Priviţi ce diferenţă: priviţi¼ cum îmi atârnă piciorul secţionat!”

Tipul cu plete şi pantaloni scurţi

Însă Dumnezeu, în marea Sa îndurare, a continuat să pună de‑a lungul cărării vieţii mele atenţionări foarte serioase. În iarna lui 1965 Francis Schaeffer a ţinut o serie de prelegeri la Colegiul Wheaton, prelegeri care mai târziu au fost adunate şi publicate în lucrarea, The God Who Is There [Dumnezeul care există].[1] Titlul arată simplitatea şocantă a tezei. Dumnezeu există. Nu aici, definit şi modelat de propriile mele dorinţe. Dumnezeu este acolo. Un fapt obiectiv. O Realitate Absolută (şi Schaeffer avea un anumit mod de a pronunţa cuvântul Realitate). Tot ce nouă ni se pare a fi realitate depinde în fapt de Dumnezeu. Există creaţie şi Creator, nimic mai mult. Iar creaţia îşi primeşte întregul ei sens şi scop de la Dumnezeu.

Iată deci, pe calea vieţii, un indicator obligatoriu: “Rămâi pe calea adevărului obiectiv. În acest fel nu‑ţi vei risipi viaţa. Rămâi pe calea pe care a mers şi înfocatul evanghelist care a fost tatăl tău. Nu uita tabloul de pe peretele bucătăriei.” Aveam o confirmare intelectuală solidă că pe păşunile existenţialismului îţi poţi risipi viaţa. “Rămâi pe terenul ferm. Există un Adevăr. Există un Ţel şi un Scop şi o Esenţă a tuturor lucrurilor. Continuă să cauţi. Le vei găsi.”

Cred că n‑are rost să ne plângem că ne petrecem anii de colegiu studiind lucru­rile evidente—că există un Adevăr, că există o existenţă şi o valoare obiectivă. E ca şi cum un peşte s‑ar duce la şcoală să înveţe că există apă, sau ca o pasăre care învaţă că există aer, sau un vierme care învaţă că există gunoi. Însă se pare că, în ultimii vreo două sute de ani, acesta este punctul cel mai important al unei bune educaţii. Şi opusul lui este esenţa unei educaţii greşite. Deci nu mă plâng de anii petrecuţi cu învăţarea lucrurilor evidente.

Omul care m‑a învăţat să văd

Cu adevărat, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru profesorii şi scriitorii care şi‑au dedicat energii creative extraordinare pentru a ne face să credem în existenţa copacilor şi a apei şi a dragostei şi a lui Dumnezeu. C. S. Louis, care a murit în aceeaşi zi cu John F. Kennedy în 1963, şi care a predat la Oxford, a apărut deasupra orizontului micii mele cărărui maronii în 1964 cu aşa o strălucire mare încât este posibil să exagerez impactul pe care l‑a avut asupra vieţii mele.

Cineva mi l‑a prezentat pe Lewis pe când eram boboc, prin intermediul cărţii Mere Christianity [Creştinismul redus la esenţe].[2] Pentru următorii cinci sau şase ani, aproape întotdeauna aveam la îndemână una sau alta din cărţile lui Lewis. Consider că fără influenţa lui nu mi‑aş fi trăit viaţa cu aceeaşi bucurie sau eficacitate. Am motive să cred acest lucru.

El m‑a făcut să fiu precaut la snobismul cronologic. Cu alte cuvinte, mi‑a arătat că a fi nou nu este o virtute şi a fi învechit nu este un viciu. Adevărul şi frumuseţea şi bunătatea nu sunt determinate de perioada în care se manifestă. Nimic nu este inferior prin faptul că este vechi, şi nimic nu este valoros prin faptul că este modern. Această atitudine m‑a ferit de tirania noului şi m‑a făcut deschis la înţelepciunea vremurilor de odinioară. Încă şi în ziua de azi, marea parte a hranei mele pentru suflet mi‑o iau din lucrurile peste care au trecut secolele. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru demon­straţia convingătoare a lui Lewis referitoare la lucrurile evidente.

El mi‑a demonstrat şi m‑a convins că logica riguroasă, precisă şi pătrunzătoare nu este opusă sentimentelor adânci şi stimulatoare, sau imaginaţiei active, străluci­toare—chiar jucăuşe. El a fost un “raţionalist romantic.” A combinat lucruri pe care aproape toţi cei de azi le consideră că se exclud reciproc: raţionalismul şi poezia, logica rece şi sentimentele calde, proza disciplinată şi imaginaţia liberă. Spărgând stereotipurile vechi, el m‑a făcut liber să gândesc adânc şi să scriu poezie, să argumentez în favoarea învierii şi să scriu imnuri lui Hristos, să zdrobesc părerea cuiva şi să îmbrăţişez un prieten, să pretind să mi se dea o definiţie şi să folosesc o metaforă.

Lewis mi‑a dat un sentiment intens despre “realitatea” lucrurilor. Nici nu pot exprima cât de mult înseamnă asta. Să te trezeşti dimineaţa şi să conştientizezi cât de tare e salteaua, să‑ţi dai seama de căldura razelor soarelui, de sunetul trecerii secun­delor la ceas, de substanţa din care sunt făcute lucrurile (“calitatea esenţială” aşa cum o numeşte el[3]). El m‑a ajutat să devin viu faţă de viaţă. M‑a ajutat să văd lucrurile care sunt în lume—lucruri pentru care, dacă nu le‑am avea, am fi în stare să plătim miloane şi milioane, dar pe care, avându‑le, le ignorăm. El m‑a făcut mai viu faţă de frumuseţe. M‑a făcut atent că există minuni cotidiene care m‑ar face să mă închin, dacă mi‑aş deschide ochii. El mi‑a scuturat sufletul aţipit şi mi‑a aruncat în faţă apa îngheţată a realităţii, astfel încât viaţa şi Dumnezeu şi raiul şi iadul m‑au izbit cu glorie sau oroare.

El a dat de gol opoziţia intelectuală sofisticată faţă de existenţa obiectivă şi valoarea obiectivă, arătându‑le ce erau de fapt: o nebunie totală. Conducătorul filozofiei generaţiei mele era gol, n‑avea nici o haină pe el, şi scriitorul cărţilor copii­lor de la Oxford a avut curajul să spună acest lucru.

 

Nu poţi merge la nesfârşit cu “transparenţa.” Rostul de a vedea printr‑un lucru este să vezi ceva prin el. Este bine că geamul este transpa­rent, fiindcă strada sau grădina de dincolo sunt opace. Cum ar fi să vezi şi mai departe prin grădina respectivă? Nu este de folos să “vezi dincolo” de cele dintâi principii. Dacă ai vedea prin toate lucrurile, atunci ar însemna că toate sunt transparente. Însă o lume complet tranparentă este o lume invizibilă. A “vedea prin” toate lucrurile este egal cu a nu vedea nimic.[4]

 

Oh, câte s‑ar mai putea spune despre modul în care a văzut C. S. Lewis lumea şi despre modul în care s-a exprimat. El îşi are cusururile proprii, unele din ele serioase. Însă eu nu voi înceta să‑i mulţumesc lui Dumnezeu pentru acest om remarcabil pe care l‑am întâlnit în calea mea exact la momentul cel mai potrivit.

O logodnică este o realitate negrăit de obiectivă

A fost încă o altă forţă care mi‑a cimentat încrederea neşovăielnică în existenţa neabătută a realităţilor obiective. Numele ei a fost Noël Henry. M‑am îndrăgostit de ea în vara lui 1966. Mult prea devreme, probabil. Dar până la urmă totul a ieşit bine: încă o mai iubesc. Nu există nici un lucru mai bun, care să aducă din nou la luciditate o imaginaţie filozofică rătăcitoare, decât gândul de a avea o soţie şi copii pe care să‑i îngrijeşti.

Ne‑am căsătorit în luna decembrie 1968. Căsătoria ajută modului în care cineva priveşte relaţia cu oamenii reali. Din acel moment, orice gând a fost privit prin prisma relaţiei. N‑am mai avut doar idei goale, ci idei care o aveau pe soţia mea în ele, iar mai apoi, şi pe cei cinci copii ai noştri. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru pilda lui Hristos şi a Bisericii, pildă pe care am fost nevoit să o trăiesc în ultimii patruzeci şi cinci de ani. Sunt lecţii în viaţă—în viaţa nerisipită—pe care n‑aş fi avut ocazia să le învăţ fără această relaţie (la fel cum există probabil şi lecţii în trăirea viaţa întreagă în singurătate, pe care cineva nu le‑ar putea învăţa în alt fel).

Te binecuvântez, mononucleoză, pentru viaţa mea

În toamna lui 1966, Dumnezeu mi‑a îngustat şi mai mult cărarea vieţii. Când s‑a întâmplat această schimbare decisivă, Noël s‑a întrebat ce e cu mine. Începuse primul semestru, în toamnă, şi eu nu apăream nici la ore, nici la capelă. În cele din urmă m‑a găsit, stând de trei săptămâni la orizontală în centrul de sănătate, cu mononucleoză. Planul pentru viaţă, de care eram aşa de mândru cu patru luni mai înainte, se destrăma în mâinile mele cuprinse de febră.

În luna mai aveam siguranţa plină de bucurie că viaţa mea va fi împlinită urmând cariera medicală. Iubeam biologia; îmi plăcea idea de a vindeca pe oameni. Îmi plăcea să ştiu, în sfârşit, care este rostul meu în colegiu. Astfel încât am decis rapid în cursul verii să urmez cursuri de chimie generală, pentru a recupera materia şi în toamnă să pot urma cursurile de chimie organică.

Acum, cu mononucleză, am pierdut trei săptămâni din chimia organică. Am pierdut ce recuperasem. Dar mai important a fost că păstorul Harold John Ockenga, de la Biserica Park Street din Boston, predica la capelă în fiecare dimineaţă în timpul unei săptămâni de învăţătură spirituală. Eu ascultam mesajele pe postul de radio al colegiului. Niciodată n‑am auzit o asemenea prezentare expoziţională a Scripturii. Dintr‑o dată toată obiectivitatea glorioasă a Realităţii s‑a centrat în mine pe Cuvântul lui Dumnezeu. Zăceam acolo ca trezit dintr‑un vis, şi ştiam, acum după ce mă trezi­sem, ce trebuia să fac.

Noël a venit să mă viziteze, şi i‑am spus, “Ce ai zice dacă în loc de o carieră în medicină m‑aş înscrie la un seminar teologic?” Ca de fiecare dată în decursul anilor când am întrebat‑o aşa ceva, mi‑a răspuns, “Dacă asta doreşte Dumnezeu, asta vei face.” Începând din acel moment până acum nu m‑am îndoit niciodată că chemarea mea în viaţă este să fiu slujitor al Cuvântului lui Dumnezeu.

 

 

CAPITOLUL 2

CLARIFICAREA—FRUMUSEŢEA LUI HRISTOS, BUCURIA MEA

î

n 1968 n‑aveam habar ce înseamnă să fii slujitor al Cuvântului. Mă gân­deam să fiu păstor tot atât de puţin cât se gândea Noël să fie soţie de păstor. Dar atunci ce să fiu? Să mă fac învăţător, misionar, scriitor, poate profesor de literatură cu un bagaj frumos de teologie? Tot ce ştiam era că Realitatea supremă mi‑a centrat dintr‑o dată viaţa în Cuvântul lui Dumnezeu. Marea Ţintă, marea Esenţă şi marele Scop de care tânjisem să fiu legat se legau acum inseparabil de Biblie. Mandatul era clar: “Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n‑are de ce să‑i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15). Pentru mine asta însemna seminarul, cu accent pe înţelegerea şi mânuirea corectă a Bibliei.

Am învăţat să nu‑mi tai singur gâtul

Bătălia pentru învăţarea lucrurilor evidente a continuat. Asaltul modern asupra realităţii—asupra faptului că există o realitate obiectivă reală în afara noastră, realitate care poate fi cunoscută—a făcut din studiul Bibliei o mlaştină de subiectivitate. Acest lucru se poate vedea în biserici când grupuri mici îşi împărtăşesc impresiile lor subiec­tive despre ce înseamnă “pentru ei” textul biblic, fără a fi ancoraţi în înţelesul original. Dar poate fi văzut şi în cărţi academice, unde învăţaţi foarte creativi îşi taie singuri gâtul atunci când argumentează că textele nu au un înţeles obiectiv.

Dacă există doar o viaţă de trăit pe acest pământ, şi dacă aceasta nu trebuie risipită, nimic nu‑mi părea mai important decât să găsesc adevăratul mesaj al lui Dumnezeu prin Biblie, ştiind că El a inspirat pe cei ce au scris‑o. Dacă acesta era rezervat doar pentru unii, atunci nimeni nu putea şti care viaţă îşi merită numele şi care viaţă este risipită. Eram uluit să văd în lumea savanţilor că de foarte multe ori intelectualii îşi folosesc toată puterea intelectuală să combată şi să desfiinţeze ceea ce ei înşişi au scris! Adică, au enunţat teorii ale înţelesurilor prin care să dovedească că nu există nici un singur înţeles valid în texte. Oamenii obişnuiţi care citesc ceea ce scriu acum vor considera (sper) că aşa ceva este imposibil. Nu vă condamn. Aşa este. Însă realitatea este că până în ziua de astăzi profesori bine plătiţi şi bine hrăniţi folosesc taxele pentru educaţie şi banii din impozitele noastre pentru a argmenta că “din moment ce literatura nu transmite în mod fidel realitatea, interpretarea literală nu trebuie în mod necesar să transmită fidel realitatea care este literatura.”[5]

Cu alte cuvinte, din moment ce nu putem cunoaşte realitatea obiectivă din afara noastră, nici în ceea ce scriem nu poate exista vreun înţeles obiectiv. Deci interpre­tarea nu înseamnă să încercăm să găsim vreun lucru obiectiv pe care autorul l‑a pus în text, ci ea înseamnă doar exprimarea unor idei care ne trec prin minte în timp ce citim. Lucru care nu prea contează, fiindcă atunci când alţii citesc ce am scris noi nu vor avea nici ei nici cea mai vagă idee despre intenţiile noastre. Este doar un joc. Numai că este sinistru, fiindcă toţi aceşti învăţaţi (şi membrii de grupări minuscule) insistă ca scrisorile lor de dragoste şi contractele lor să fie judecate după o singură regulă: după ce au intenţionat să spună. Orice vorbărie goală despre cum trebuie tu să înţelegi “da” când eu am scris “nu” n-ar fi luată în serios la o bancă sau la un consilier marital.

Şi aşa a ajuns Existenţialismul să fie pus sub aceeaşi umbrelă cu Biblia: Exis­tenţa precede esenţa, ziceau ei. Cu alte cuvinte, eu nu găsesc sensul—eu îl creez. Biblia este un bulgăr de lut, dar olarul sunt eu. Interpretarea este creaţie. Existenţa mea ca subiect crează “esenţa” obiectului. Nu râdeţi. Ei erau serioşi. Şi încă sunt. Doar că azi au alte nume.

A susţine strălucirea soarelui la amiază

În această încurcătură de subiectivitate a apărut profesorul de literatură de la Universitatea din Virginia, E. D. Hirsch. Citirea cărţii lui Validity in Interpretation [Validitatea în interpretare] în timpul anilor mei de seminar a fost pentru mine întocmai ca a simţi o stâncă tare sub picioarele mele, în mijlocul oceanului de nisipuri mişcătoare al conceptelor contemporane despre sens. Ca mai toţi călăuzitorii pe care mi i‑a trimis Dumnezeu de‑a lungul căii mele, Hirsch susţinea ceea ce era evident. Da, el argumenta că, da, există un sens original pe care l‑a avut autorul în minte atunci când a scris. Şi, da, o interpretare validă caută acea intenţie în text şi aduce argumente când susţine că a găsit‑o. Lucrul acesta mi se părea tot aşa de evident ca strălucirea soarelui în miezul zilei. Aceasta era premiza tuturor în viaţa de zi cu zi, atunci când vorbeau sau scriau ceva.

Poate că şi mai important, aşa era firesc să fie. Nimeni din noi nu doreşte ca notele noastre, scrisorile şi contractele noastre să fie interpretate diferit de ceea ce am intenţionat. Astfel, bunul simţ, sau Regula de Aur, cere să‑i citim pe alţii aşa cum ne‑ar place nouă să fim citiţi. Mi s‑a părut că multă vorbărie filozofică despre sensul lucrurilor era pur şi simplu ipocrizie: La universitate subminez existenţa sensului obiectiv, dar acasă (şi la bancă) insist asupra lui. Eu nu doream să intru în acest joc. Mi se părea că este o teribilă irosire a vieţii. Dacă n‑ar exista interpretare validă bazată pe un sens real, obiectiv, neschimbător, original, atunci întreaga mea fiinţă ar striga, “Să mâncăm,să bem şi să ne veselim. Şi nicidecum să nu luăm ştiinţele în serios.”

Moartea lui Dumnezeu şi moartea înţelesului lucrurilor

Lucrurile începeau să se clarifice. Într‑o după‑amiază friguroasă din 1965 la Colegiul Wheaton, am luat să citesc numărul nou revistei Time; eram într‑un colţ al bibliotecii, la etajul doi, şi am citit editorialul de pe prima pagină: “E Dumnezeu mort?” (22 octombrie 1965). “Ateii creştini” de felul lui Thomas J. J. Altizer au răspuns, Da, la această întrebare. Nu era ceva nou. Friedrich Nietzsche dăduse anunţul mortuar cu o sută de ani mai înainte: “Unde este Dumnezeu?¼ Vă voi spun. L‑am omorât—tu şi eu. Noi toţi suntem ucigaşii Lui¼ Dumnezeu este mort. Dumnezeu rămâne mort şi noi l‑am omorât.”[6] A fost o afirmaţie care l‑a costat: Nitzsche şi‑a petrecut ultimii ani din viaţă într‑o stare semi‑cataleptică şi a murit în 1900.

Însă “ateii creştini” îndrăzneţi ai anilor ’60 n‑au calculat costurile de a lua locul lui Dumnezeu, în calitate de supermeni [aşa cum îi numeşte Nietzsche]. Băutura tare a existenţialismului a dezlegat limbile acestor teologi creativi, la fel ca ale celor de pe rândurile din spate ale unui avion, după ce au băut prea multe beri. Şi astfel afirmaţia sinucigaşă că Dumnezeu este mort a fost rostită din nou. Şi dacă a murit Dumnezeu, atunci a murit şi orice înţeles al textelor. Dacă moare baza realităţii obiective, atunci moare şi încercarea de a scrie sau a vorbi despre realitatea obiectivă. Toate acestea se ţin una de alta.

Aşa că izbăvirea mea, în ultima parte a anilor şaizeci, de nebunia uciderii lui Dumnezeu m‑a condus în mod natural la izbăvirea la începutul anilor şaptezeci de acea goliciune ipocrită a subiectivismului hermeneutic—noţiunea făţarnică că nu există înţeles în nici o afirmaţie (cu excepţia acesteia). Acum eram pregătit pentru lucrarea reală din seminar: să găsesc ce spune Biblia despre felul cum să nu‑mi risipesc viaţa.

 

Învăţarea “disciplinei severe” a citirii Bibliei

În acest punct datoria mea faţă de Daniel Fuller este incalculabilă. El preda hermeneutica—ştiinţa felului de a interpreta Biblia. Nu numai că mi l‑a prezentat pe E. D. Hirsch şi m‑a forţat să‑l citesc riguros, dar el m‑a învăţat şi cum să citesc Biblia în felul pe care Matthew Arnold îl numea “disciplină severă.” El mi‑a arătat ce era evident: că versetele Bibliei nu sunt un şirag de perle înşirate pe o aţă, ci sunt verigi într‑un lanţ. Scriitorii au dezvoltat tipare unitare de gândire. Ei au gândit aşa, “Veniţi, totuşi, să judecăm împreună [sau să ne judecăm, în trad. Cornilescu], zice Domnul” (Isaia 1:18). Asta înseamnă că, la fiecare pasaj din Scriptură, cineva ar trebui să întrebe cum se leagă acea parte de toate celelalte părţi pentru a transmite un mesaj coerent. Apoi paragrafele ar trebui legate unele de altele în acelaşi fel. Apoi capitolele, apoi cărţile, şi tot aşa până când unitatea Bibliei este văzută în termenii ei.

Am simţit ca şi cum cărăruia maronie a vieţii mele trecea acum printr‑o livadă, printr‑o vie sau o grădină unde se puteau culege la orice pas fructe nemaipomenite, încântătoare şi cu putere de a schimba existenţa. Niciodată nu mai zărisem atâta ade­văr şi atâta frumuseţe condensate într‑un spaţiu atât de restrâns. Biblia mi‑a părut atunci, şi mi se pare şi acum, inepuizabilă. Asta era ce visasem la centrul de sănătate, bolnav de mononucleoză, când Dumnezeu m‑a chemat la slujirea cu Cuvântul. Acum se punea problema: Care este Ţelul, Scopul, Centrul, Esenţa acestei licăriri minunate de Adevăr divin?

O idee despre rostul pentru care eu şi tu existăm

Cu fiecare curs nou la care participam, înţelegeam mai mult. O, ce binecuvân­tare au fost acei trei ani în seminar! La ultimul curs predat de Dr. Fuller, intitulat “Unitatea Bibliei” (există şi o carte care poartă acest titlu[7]) steagul unificator a fost coborât peste întreaga Biblie.

 

Dumnezeu a pus la punct o istorie răscumpărătoare a cărei desfăşurare revelează deplin gloria Lui, astfel încât la sfârşit numărul maxim posibil de oameni vor avea antecendentele necesare să producă [cea mai] înfoc­a­tă dragoste de Dumnezeu¼ unul din lucrurile pe care Dumnezeu le face în toată istoria răscumpărătoare este să‑şi arate îndurarea în aşa fel încât cel mai mare număr posibil de oameni să se desfăteze în El cu toată inima, puterea şi mintea, pentru eternitate¼ Când pământul noii creaţii va fi plin de astfel de oameni, atunci scopul pentru care Dum­ne­zeu şi‑a arătat îndurarea se va fi îndeplinit¼ Toate evenimentele istoriei răscumpără­toare şi sensul lor aşa cum sunt prezentate în Biblie compun o unitate prin faptul că se îmbină pentru a realiza acest scop.[8]

 

În aceste fraze erau seminţele viitorului meu. Pasiunea care urma să‑mi conducă viaţa îşi avea rădăcinile aici. Una din aceste seminţe era în cuvântul “glorie”—ţelul lui Dumnezeu în istorie era “să‑şi reveleze deplin gloria Lui.” O altă sămânţă era în cuvântul “desfătat”—ţelul lui Dumnezeu era ca oamenii “să se desfăteze în El cu toată inima.” Pasiunea vieţii mele a fost să înţeleg şi să trăiesc şi să învăţ şi să predic despre felul cum aceste două ţeluri ale lui Dumnezeu se leagă unul de altul—în adevăr, cum ele nu sunt două, ci unul singur.

Îmi era tot mai clar că dacă voiam spre sfârşitul vieţii mele să nu spun, “Mi‑am risipit viaţa!” trebuia să mă străduiesc într‑un fel sau altul să înţeleg scopul suprem al lui Dumnezeu şi să mă alătur Lui în acest plan. Dacă viaţa mea trebuia să aibă o pasiune unică, împlinitoare şi unificatoare, aceasta trebuia să fie pasiunea lui Dumnezeu. Şi, dacă Daniel Fuller avea dreptate, pasiunea lui Dumnezeu era revelarea gloriei Sale şi defătarea inimii mele în El.

Toată viaţa mea de atunci încoace mi‑am petrecut‑o gustând şi examinând şi explicând acest adevăr. Mi‑a devenit tot mai clar, mai sigur şi mai provocator în fiecare an. Mi‑a devenit şi mai clar că a‑L glorifica pe Dumnezeu şi a te bucura de Dumnezeu nu sunt din categorii diferite. Acestea două se leagă una de alta nu ca fructele şi animalele, de exemplu, ci ca fructele şi merele. Merele sunt unul dintre felurile de fructe. A te bucura de Dumnezeu în mod în cel mai înalt grad reprezintă unul dintre modurile de a‑L glorifica. A te bucura de Dumnezeu Îl scoate în evidenţă pe El ca valoarea ta supremă.

Un predicator din secolul al optsprezecelea a pecetluit schimbarea

Jonathan Edwards a intervenit în viaţa mea în acea perioadă cu cea mai puternică confirmare a acestui adevăr, după Biblie. A fost o confirmare puternică fiindcă arăta că adevărul este biblic. Acum când scriu, în anul 2003, aniversăm 300 de ani de la naşterea lui. A fost păstor şi teolog din Noua Anglie. Pentru mine el a devenit cel mai important învăţător biblic trecut la Domnul, din afara Bibliei. Nici un alt om din afara Bibliei nu mi‑a dăltuit mai mult viziunea despre Dumnezeu şi despre viaţa creştină, decât Jonathan Edwards.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că Edwards nu şi‑a risipit viaţa. Viaţa lui s‑a sfârşit în mod abrupt în urma unui vaccin neizbutit contra variolei, pe când avea cincizeci şi patru de ani. Dar a trăit frumos. Viaţa lui ne inspiră din pricina zelului arătat pentru a nu şi‑o risipi, şi din pricina pasiunii sale pentru supremaţia lui Dumnezeu. Gândiţi‑vă la unele hotărâri pe care le‑a luat pe când avea doar douăzeci şi ceva de ani, cu scopul de a intensifica viaţa sa pentru gloria lui Dumnezeu.

  • Hotărârea nr.5: “ Sunt hotărât să nu pierd niciodată momentele vieţii, ci să le folosesc în cel mai înalt mod posibil.”
  • Hotărârea nr.6: “Sunt hotărât să trăiesc cu toată puterea, în tot timpul vieţii mele.”
  • Hotărârea nr.17: “Sunt hotărât să trăiesc aşa cum aş dori, în clipa morţii, să fi trăit.”
  • Hotărârea nr.22: “Sunt hotărât să mă străduiesc să obţin pentru mine, în lumea cealaltă, toată fericirea care se poate obţine, folosindu‑mi toată puterea, tăria, vigoarea, vehemenţa, şi chiar violenţa, de care sunt capabil, sau pe care mă voi face în stare să le exercit, în orice mod imaginabil.”[9]

Ultima hotărâre (nr.22) ne poate suprinde ca fiind egoistă, chiar periculoasă, dacă nu înţelegem conexiunea adâncă din mintea lui Edwards între gloria lui Dumnezeu şi fericirea creştinilor. Violenţa la care s‑a referit el era ceea ce a spus Isus când a zis, “Mai bine să‑ţi scoţi ochiul pentru a înfrânge pofta, şi astfel să mergi în cer, decât să trăieşti în înţelegere cu păcatul şi să ajungi în iad”(Matei 5:29). În ceea ce priveşte căutarea propriei fericiri, remarcaţi că Edwards era absolut convins că a fi fericit în Dumnezeu era un mod de a‑L glorifica. Acesta este motivul pentru care am fost creaţi. Delectarea, desfătarea noastră în Dumnezeu nu era pentru noi doar o preferinţă sau o opţiune a vieţii; ea era datoria noastră pe care s‑o îndeplinim cu bucurie, şi ar trebui să fie singura pasiune a vieţilor noastre. De aceea, hotărârea de a mări la maximum fericirea în Dumnezeu însemna hotărârea de a‑L arăta pe El mai glorios decât toate celelalte surse ale fericirii. Căutarea fericirii în Dumnezeu şi glorificarea lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru.

Marea înţelegere pentru mine

Iată cum explică Edwards acest lucru. Pe când abia trecuse de douăzeci de ani, el a ţinut o predică cu subiectul principal: “Cei evlavioşi au pregătită pentru ei o fericire neştiută şi de neconceput.” Textul era din 1 Ioan 3:2, “Şi ce vom fi, nu s‑a arătat încă.”

 

Gloria lui Dumnezeu nu constă doar în perceperea perfecţiunii Sale de către creatura Sa: fiindcă creatura poate să perceapă puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, şi totuşi să nu se bucure de ea, ci s‑o urască. Cei ce fac asta, nu‑L glorifică pe Dumnezeu. Gloria lui Dum­nezeu nu stă nici în simpla discutare despre perfecţiunea Sa: fiincă cuvintele n‑au alt folos decât să exprime sentimentele minţii. Astfel, gloria lui Dumnezeu constă în faptul că creaturile Sale admiră, se bucură şi exultă de frumuseţea şi excelenţa Sa ¼ Esenţa glorificării lui Dumnezeu ¼ constă, astfel, în faptul că creaturile Sale se bucură de manifestarea frumuseţii lui Dumnezeu, care este bucuria şi fericirea de care vorbim. Deci vedem că totul se rezumă la atât: sfârşitul creaţiei este că Dumnezeu poate comunica creaţiei Sale fericirea; fiindcă dacă Dumnezeu a creat lumea pentru a fi glorificat în creaţie, El a creat‑o ca ei să se bucure în slava Lui: fiindcă am arătat că aceastea două sunt unul şi acelaşi lucru.[10]

 

Aceasta a fost marea înţelegere pentru mine—marea clarificare. Ce era viaţa? Care este rostul ei? De ce exist? De ce sunt aici? Să fiu fericit? Sau să‑L glorific pe Dumnezeu? Fără să rostesc acest lucru, timp de ani şi ani am crezut că acestea sunt opuse. Sau îl glorifici pe Dumnezeu, sau urmăreşti propria ta fericire. Una îmi părea corectă; cealaltă îmi părea imposibil de ocolit. Şi din această cauză am fost încurcat şi frustrat atâta vreme.

O parte a problemei a fost că mulţi din cei ce păreau să se gândească la gloria lui Dumnezeueu păreau să nu se bucure prea mult de El. Şi mulţi din cei ce păreau să se bucure mai mult de Dumnezeu erau greşiţi în modul lor de gândire referitor la slava Lui. Aici însă aveam una din cele mai strălucitoare minţi din America începuturilor, Jonathan Edwards, şi el spunea că scopul lui Dumnezeu pentru viaţa mea era ca eu să am o pasiune pentru slava lui Dumnezeu şi să am o pasiune pentru a mă bucura de acea slavă, şi că acestea două sunt de fapt un singur lucru.

Când am văzut aceasta, am ştiut, în sfârşit, ce înseamnă o viaţă risipită, şi cum să evit acest lucru.

Dumnezeu m‑a creat—şi te‑a creat şi pe tine—să trăiesc cu o pasiune unică, care include totul şi care transformă totul, anume, pasiunea de a‑L glorifica pe Dum­ne­zeu prin a mă bucura şi a arăta excelenţa Lui supremă în toate sferele vieţii. A mă bucura şi a arăta, a afişa, sunt amândouă esenţiale. Dacă încercăm doar să afişăm în faţa altora excelenţa lui Dumnezeu, fără a ne bucura noi înşine de ea, vom afişa doar o crustă de ipocrizie, şi vom produce batjocură sau legalism. Dacă însă pretindem că ne bucurăm de excelenţa Lui, fără a o arăta altora ca s‑o vadă şi ei, ne înşelăm singuri, întrucât caracteristica bucuriei generate de Dumnezeu este expansiunea şi extensia ei către inimile altora. Viaţa risipită este viaţa fără pasiunea pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor.

Motivul trăirii, clar ca cristalul

Biblia este clară ca cristalul: Dumnezeu ne‑a creat pentru slava Sa. Aşa zice Domnul, “Adu‑Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la marginea pământului: pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe care i‑am făcut spre slava Mea” (Isaia 43:6‑7). Viaţa este risipită când n‑o trăim pentru slava lui Dumnezeu. Şi vreau să spun, toată viaţa. Toată este pentru slava Lui. Din acest motiv se ocupă Biblia de detalii privitoare la mâncăruri şi băuturi. “Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31). Ne risipim vieţile când uităm să‑L ţesem sau să-L includem pe Dumnezeu în mâncarea sau băutura noastră sau în alte aspecte ale vieţii noastre, bucurându‑ne de El şi arătându‑L şi acolo.

Ce înseamnă să‑L glorifici pe Dumnezeu? S‑ar putea să cădem în capcană dacă nu suntem atenţi. Cuvântul glorificare se aseamănă, ca şi construcţie, cuvântului beatifi­care. A beatifica înseamnă la rădăcină “a face ceva mai frumos,” a‑i mări frumuseţea. Categoric, NU aceasta este ceea ce vrem noi să spunem când folosim cuvântul glorificare în legătură cu Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi făcut mai glorios sau mai frumos decât este. Nu‑L putem îmbunătăţi; El “nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva” (Fapte 17:25). Glorificarea nu adaugă mai multă glorie lui Dumnezeu.

Mai degrabă am putea folosi cuvântul mărire. Însă şi aici putem greşi. A mări înseamnă a schimba dimensiunea, şi poate avea două sensuri distincte. În relaţia cu Dumnezeu, unul din sensuri înseamnă închinare, altul nelegiuire. Poţi fi un telescop sau un microscop. Când eşti un microscop, faci ceva minuscul să arate mai mare decât în realitate. Un fir de praf poate arăta ca un mostru. A pretinde că noi Îl mărim pe Dumnezeu în felul acesta este nelegiuire. Dacă eşti un telescop, poţi face lucruri inimaginabil de mari să arate la o scară la care pot fi admirate în adevărata lor splendoare. Cu telescopul spaţial Hubble, poţi face galaxii cât un vârf de ac pe cer să‑şi desfăşoare în faţa ta milioanele lor de stele grandioase care există deşi nu pot fi zărite în mod natural. A‑L mări pe Dumnezeu în felul acesta înseamnă închinare.

Ne risipim vieţile când nu ne rugăm şi nu gândim şi nu visăm şi nu plănuim şi nu lucrăm pentru a‑L mări pe Dumnezeu în toate sferele vieţii. Dumnezeu ne‑a creat pentru aceasta: să ne trăim vieţile într‑un aşa fel încât să‑L arătăm pe El cât mai mult în măreţia şi frumuseţea şi valoarea infinită pe care le are. Pe cerul nopţii lumii noastre, Dumnezeu le apare celor mai mulţi oameni ca un punct, ca un vârf de ac, sau mulţi nu‑L zăresc deloc. El însă ne‑a creat şi ne‑a chemat să‑L arătăm cum este. Asta înseamnă să fim creaţi după chipul lui Dumnezeu. Noi trebuie să transmitem mai departe în lume cum este El în realitate.

A fi iubit înseamnă oare a fi scos în evidenţă?

Pentru mulţi oameni, a trăi pentru a-L mări pe Dumnezeu nu este considerat un act de iubire. Când aud că Dumnezeu i‑a creat pentru slava Sa, ei nu se simt iubiţi. Ei se simt folosiţi. Acest fel de percepţie este de înţeles, văzând felul complet distor­sionat în care este percepută dragostea în lumea noastră. Pentru cei mai mulţi oameni, a fi iubit înseamnă a fi scos în evidenţă, a fi lăudat. Aproape totul în cultura noastră Vestică (şi tot mai mult în a noastră Estică – n.tr.) serveşte acestei distorsionări a dragostei. Ni se spune într‑o mie de feluri că dragostea înseamnă creşterea părerii bune despre propria persoană. Dragostea înseamnă să‑l ajuţi pe altul să se stimeze mai mult pe sine însuşi. Dragostea înseamnă a‑i da cuiva o oglindă şi a‑l ajuta să‑i placă propria imagine.

Nu aşa ceva ne spune Biblia despre dragostea lui Dumnezeu. Dragostea înseam­nă să faci ce este mai bine pentru altul. Nu ne este de folos să facem din propria nboastră persoană obiectul celei mai înalte afecţiuni. De fapt, aceasta este o deviere fatală. Noi am fost creaţi să‑L privim şi să‑L gustăm pe Dumnezeu—şi gustându‑L, savurându‑L, să fim satisfăcuţi în mod desăvârşit, şi apoi să răspândim în toată lumea mireasma Lui şi valoarea prezenţei Sale. A nu-L arăta oamenilor pe Dumnezeul a‑toate‑satisfăcător înseamnă a nu‑i iubi. A‑i face bucuroşi de ei înşişi când ei au fost făcuţi să se bucure de fiinţa lui Dumnezeu este ca şi când ai duce pe cineva în munţii Alpi, l‑ai închide într‑o cameră plină de jur împrejur cu oglinzi şi i‑ai spune, “Bucură‑te ce ceea ce este‑n jurul tău!”

Patologia tip Grand Canyon

Momentele cu adevărat minunate de bucurie în această lume nu sunt momentele de auto‑satisfacere, ci de auto‑uitare. A sta pe marginea prăpăstiilor de la Grand Canyon gândindu‑te la mărirea şi însemnătatea fiinţei proprii, ar fi ceva patologic. În asemenea momente suntem expuşi unei bucurii magnifice care vine din afara noastră. Şi fiecare din aceste momente rare şi preţioase ale vieţii—lângă Canyon, în faţa Alpilor, sau sub cerul înstelat—sunt ecouri sau umbre ale unei excelenţe cu mult mai mari, anume, excelenţa lui Dumnezeu. De aceea spune Biblia, “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Psalm 19:1).

Uneori oamenii spun că nu pot crede că, în cazul în care există un Dumnezeu, El ar fi interesat de fărâma minusculă a realităţii numită omenirea de pe planeta Pământ. Universul, spun ei, este aşa de vast, încât omul este cu totul nesemnificativ. Care ar fi motivul pentru care Dumnezeu s‑ar fi deranjat să creeze o aşa fărâmă microscopică numită pământ şi umanitate, şi apoi să se ataşeze de noi?

În spatele acestei întrebări se află o profundă neînţelegere despre univers. Universul are de-a face cu măreţia lui Dumnezeu, nu cu semnificaţia omului. Dumne­zeu l‑a făcut pe om mic şi universul l‑a făcut mare pentru a comunica ceva despre Sine însuşi. Şi El ne comunică acest lucru ca să‑l ştim şi să ne bucurăm de el—anume, că El este infinit de mare şi de puternic şi de înţelept şi de frumos. Cu cât telescopul Hubble ne trimite informaţii mai multe despre adâncimile nepătrunse ale spaţiului, cu atât mai mult ar trebui să stăm mai cuprinşi de teamă şi uimire în faţa lui Dumnezeu. Disproporţia dintre noi şi univers este o parabolă despre disproporţia dintre noi şi Dumnezeu. Şi încă nu este o exprimare bună. Ideea este să ne vedem pe noi ca nimic, şi să‑L glorificăm pe El.

A‑i iubi pe oameni înseamnă să le arătăm pe Dumnezeul care‑i poate împlini

Acum să ne întoarcem la ce înseamnă să fii iubit. Ideea a fost complet distorsionată. Dragostea este a arăta unui suflet muribund frumuseţea dătătoare de via­ţă a gloriei lui Dumnezeu, în mod deosebit harul Său. Da, după cum vom vedea, noi arătăm gloria lui Dumnezeu în sute de moduri practice care includ preocuparea noastră privitoare la hrană şi îmbrăcăminte şi adăpost şi sănătate. Asta voia Domnul Isus să spună când a zis, “Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Mat.5:16).

Fiecare faptă bună ar trebui să fie o revelare a gloriei lui Dumnezeu. Ceea ce transformă o faptă bună într‑un act de dragoste nu este actul în sine, ci pasiunea şi sacrificiul de a‑L face cunoscut pe Dumnezeu ca Dumnezeu glorios. Să nu năzuieşti a‑L face cunoscut pe Dumnezeu înseamnă lipsă de dragoste, fiindcă cea mai mare nevoie a noastră este după El. Şi a avea totul în afară de El înseamnă la urma urmei să te pierzi. Biblia spune că chiar dacă ai da tot ce ai şi dacă ţi‑ai da trupul să fie ars, dar n‑ai avea dragoste, nu‑ţi foloseşte la nimic (1 Corinteni 13:3). Dacă nu‑i îndrepţi pe oameni spre Dumnezeu pentru bucuria lor eternă, nu ai dragoste. Îţi risipeşti viaţa.

Este viaţa veşnică un cer plin de oglinzi?

Să ne gândim acum ce înseamnă dragostea lui Dumnezeu. Cum ne va iubi Dumnezeu pe noi? Chiar logica simplă ne dă răspunsul: Dumnezeu ne iubeşte cel mai mult dacă ne va da ce este mai bun pentru a ne putea bucura veşnic. Ce este mai bun? El însuşi este tot ce poate fi mai bun. Dar noi nu ne bizuim doar pe logică. Biblia este foarte clară. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Dumnezeu ne iubeşte dându‑ne viaţa veşnică cu preţul vieţii Fiului Său, Isus Hristos. Dar ce este viaţa veşnică? Este o veşnică părere bună despre tine însuţi? Este ea un cer plin de oglinzi? Sau de snowboard‑uri, sau de terenuri de golf, sau de fecioare cu ochi negri?

Nu. Isus ne spune exact ce vrea să spună: “Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L‑ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Ce este viaţa veşnică? Este a‑L cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Fiul său, Isus Hristos. Nici un alt lucru nu poate satisface sufletul. Sufletul a fost făcut să stea plin de uimire şi de închinare în faţa unei Persoane—singura persoană vrednică de în­chi­nare. Toţi eroii biblici sunt umbre ale lui Hristos. Ne place să admirăm excelenţa lor. Cu cât mai mult vom fi satisfăcuţi să‑L cunoaştem pe Cel ce a conceput toată exce­lenţa şi a personificat toată iscusinţa, tot talentul, toată puterea şi strălucirea şi priceperea şi bunătatea. Asta am încercat să vă spun. Dumnezeu încearcă să ne elibe­reze de robia eului nostru, astfel încât să putem să ne bucurăm cunoscându‑L şi admirându‑L pe El pentru vecie.

Sau gândiţi‑vă la modul în care se exprimă apostolul Pavel. “Hristos, de aseme­nea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18). De ce L‑a trimis Dumnezeu pe Isus Hristos să moară pentru noi? Ca să ne poată aduce la Dumnezeu—la Sine însuşi. Hristos a murit pentru ca noi să putem să ne întoarcem acasă la Tatăl care ne dă împlinirea deplină. Aceasta este dragostea. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi este Dumnezeu făcând ceea ce trebuia noi să facem, plătind El un preţ mare, pentru ca noi să avem plăcerea de a‑L vedea şi a ne bucura de El pentru vecie. Dacă este adevărat ceea ce Îi spune Psalmistul lui Dumnezeu, “Înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse, şi desfătări veşnice în dreapta Ta” (Psalm 16:11), atunci ce trebuie dragostea să facă? Trebuie să ne salveze de a fi robi eului propriu, şi trebuie să ne aducă, salvaţi, în prezenţa lui Dumnezeu.

Simţi că eşti folosit?

Iată o întrebare care să‑ţi demonstreze dacă ai fost prins şi tu de distorsionarea dragostei din lumea noastră: Când te‑ai simţi mai iubit de Dumnezeu, dacă El ţi‑ar da ţie mai multă importanţă, sau dacă te‑ar elibera, plătind un mare preţ, de robia părerilor bune şi automulţumirii despre tine însuţi, astfel încât să te poţi bucura neîncetat dându‑i Lui importanţă?

Să presupunem că vei răspunde: “Doresc să fiu eliberat de eul meu şi umplut de bucuria în Dumnezeu; doresc să mă bucur dând lui Dumnezeu importanţă, nu mie, şi doresc ca plinătatea bucurie mele să dureze pentru totdeauna.” Dacă răspunzi în acest fel, vei avea un răspuns şi pentru teama de care am amintit mai înainte, teama că eşti folosit de Dumnezeu atunci când El te crează pentru slava Lui. Vedem acum că atunci când ne crează pentru gloria Lui, El ne crează pentru cea mai înaltă bucurie a noastră. El este cel mai glorificat în noi atunci când noi suntem cel mai satisfăcuţi în El.

Dumnezeu este fiinţa unică din Univers pentru care înălţarea de sine este actul celei mai mari iubiri. Oricine altcineva care se auto‑înalţă îşi abate atenţia de la ceea ce avem nevoie cu adevărat, adică de la Dumnezeu. Când însă Dumnezeu se înalţă pe Sine însuşi, El ne îndreaptă atenţia chiar spre ceea ce avem nevoie mai mult pentru a ne bucura. Dacă picturile renumite ar putea vorbi, şi dacă te‑ar vedea plimbându‑te prin galerie privind podeaua, ele ar striga, “Hei! Priveşte la noi! Noi suntem motivul pentru care ai intrat aici.” Şi atunci când vei privi şi vei exulta de frumuseţea picturilor împreună cu ceilalţi, atunci bucuria ta va fi deplină. Nu te vei plânge că picturile au strigat la tine. Ele te‑au făcut să eviţi să‑ţi risipeşti vizita la galerie. În acelaşi mod nici un copil nu se plânge, “Sunt folosit” când tatăl său este încântat să‑l facă pe copil fericit stând cu el.

În sfârşit, fericit să îmbrăţişez singura pasiune pentru care am fost creat

După ce am făcut aceste descoperiri, în cele din urmă m‑am simţit liber să afirm scopul lui Dumnezeu pentru viaţa mea, aşa cum este revelat în Biblie. N‑a trebuit să‑mi fie teamă că trebuie să aleg între ceea ce este bine şi ceea ce este inevitabil—între a căuta gloria Lui şi a-mi căuta propria fericire. Am fost liber să gust singura pasiune pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oame­nilor. Am fost salvat de la a‑mi risipi viaţa. De acum viaţa avea pentru mine un sens suprem—acelaşi sens ca al lui Dumnezeu: de a mă bucura şi a manifesta măreţia Lui.

Eram liber să îmbrăţişez finalul vechii mele căutări: Sensul, Scopul, Ţinta şi Esenţa tuturor lucrurilor. L‑am găsit acum. Şi el îşi avea rădăcina în însăşi ceea ce era Dumnezeu. El este glorios, frumos şi magnific în perfecţiunea‑I felurită. El este infinit, etern şi neschimbat. El este Adevărul şi Dreptatea şi Bunătatea şi Înţelepciunea şi Puterea şi Dragostea. Din ceea ce este El în Sine însuşi vine scopul existenţei noastre. Pasiunea lui Dumnezeu pentru propria Lui glorie dă naştere pasiunii noastre. Acesta este motivul unic, cuprinzător şi transformator al existenţei: pasiunea de a ne bucura şi de a manifesta supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor.

Dumnezeu ne‑a creat să trăim cu o singură pasiune, aceea de a arăta cu bucurie excelenţa Lui supremă în toate sferele vieţii. Viaţa risipită este viaţa fără această pasiune. Dumnezeu ne‑a chemat să ne rugăm şi să ne gândim şi să visăm şi să lucrăm nu pentru a ieşi noi în evidenţă, ci pentru a‑L scoate pe El în evidenţă în fiecare parte a vieţilor noastre.

Acum vine gloria lui Isus Hristos

De la 11 septembrie 2001 încoace am văzut mai clar ca oricând cât de esenţial este să exulţi explicit în excelenţa lui Hristos, Cel răstignit pentru cei păcătoşi şi înviat dintre cei morţi. Hristos trebuie să fie explicit în orice vorbire a noastră cu caracter religios. Nu este destul, în aceste vremuri de pluralism, să vorbeşti despre gloria lui Dumnezeu în termeni vagi. Dumnezeu fără Hristos nu este Dumnezeu. Şi un Dumnezeu incomplet nu poate mântui sau satisface sufletul. A urma un Dumnezeu incomplet—indiferent cum l‑am numi şi în ce religie—ar însemna o risipire a vieţii. Dumnezeu‑în‑Hristos este singurul Dumnezeu adevărat şi unicul drum spre fericire. Tot ce am spus până acum trebuie să se lege de Hristos. Îmi amintesc din nou de tabloul simplu din bucătăria noastră: “Dar ce‑ai făcut pentru Domnul va rămâne.” 

Pentru a ne aduce la această cea mai înaltă şi mai durabilă plăcere, Dumnezeu l‑a trimis pe Fiul Său, Isus Hristos, şi ne‑a oferit priveliştea sângeroasă a suferinţelor şi morţii Lui fără vină. Atât de mult a costat salvarea noastră de la a ne risipi vieţile. Fiul etern al lui Dumnezeu “n‑a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S‑a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându‑se asemenea oamenilor¼ S‑a smerit şi S‑a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:6‑8).

Toate lucrurile au fost făcute pentru El

Acest Isus este un personaj istoric real în care “locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9). Fiindcă El este “Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,” cum spune vechiul Credeu Niceean, şi fiindcă moartea şi învierea Lui sunt faptul central al lui Dumnezeu în istorie, nu este surpinzător că Biblia spune că “Toate au fost făcute prin El şi pentru El” (Coloseni 1:16). Pentru El! Asta înseamnă pentru gloria Sa. Ceea ce înseamnă că absolut tot ce am spus până aici despre Dumnezeu care ne‑a creat spre slava Lui înseamnă şi că El ne‑a creat spre slava Fiului Său.

În rugăciunea Sa din Ioan 17, primul lucru pe care îl cere Isus este, “Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine” (Ioan 17:1). Chiar de la lucrarea în trup, lucrarea răscumpărătoare a lui Isus, Dumnezeu este glorificat cu bucurie de către oamenii păcătoşi doar prin glorificarea Dumneze­ului‑Om, Isus Hristos cel înviat. Moartea Sa şi vărsarea sângelui Său este centrul strălucitor al gloriei lui Dumnezeu. Nu putem ajunge la gloria Tatălui decât prin Fiul. Toate promisiunile bucuriei în prezenţa lui Dumnezeu şi a desfătărilor veşnice în dreapta Sa, ne vin doar prin credinţa în Isus Hristos.

Dacă‑L respingem pe Isus, Îl respingem pe Dumnezeu

Isus este testul realităţii pentru toţi oamenii şi toate religiile. El a spus clar: “Cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M‑a trimis pe Mine” (Luca 10:16). Oamenii şi religiile care‑L resping pe Hristos, Îl resping pe Dumnezeu. Cunosc celelalte religii pe Dumnezeul adevărat? Avem aici testul: Îl resping pe Isus ca singurul Mântuitor pentru cei păcătoşi, singurul care a fost răstignit şi înviat de Dumnezeu dintre cei morţi? Dacă‑L resping, nu‑L cunosc pe Dumnezeu ca să poată fi mântuiţi.

Asta a vrut Isus să spună când a zis, “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). Sau când spune, “Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L‑a trimis” (Ioan 5:23). Sau când a zis Fariseilor, “Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M‑aţi iubi” (Ioan 8:42).

Asta a vrut Ioan să spună când a zis, “Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n‑are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul, are şi pe Tatăl” (1 Ioan 2:23). Sau când a zis, “Oricine¼ nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n‑are pe Dumnezeu” (2 Ioan v.9).

N‑are nici un rost să speculăm asupra altor religii care resping divinitatea şi lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Acestea nu‑L cunosc pe Dumnezeu. Şi cei ce le urmează îşi irosesc în mod tragic vieţile.

Dacă vrem să vedem şi să gustăm, să savurăm gloria lui Dumnezeu, trebuie să-L vedem şi să ne bucurăm de Hristos. Fiindcă Hristos este “chipul Dumnezeului cel nevăzut” (Coloseni 1:15). Să exprimăm în alt fel acest lucru: dacă vrem să acceptăm şi să avem gloria lui Dumnezeu, trebuie să acceptăm Evanghelia lui Hristos. Motivul nu este doar că suntem păcătoşi şi avem nevoie de un Mântuitor care să moară pentru noi, ci şi pentru că acest Mântuitor este El însuşi cea mai completă şi cea mai desă­vârşită manifestare a gloriei lui Dumnezeu. El cumpără pentru noi desfătarea veşnică pe care n‑o merităm, şi devine pentru noi Comoara nepieritoare, care merită totul.

Evanghelia este Vestea Bună despre gloria lui Hristos

Aşa se defineşte Evanghelia. Când suntem convertiţi prin credinţa în Hristos, ceea ce zărim cu ochii este “lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dum­nezeu” (2 Corinteni 4:4). Evanghelia este vestea bună despre o frumuseţe atot‑cu­ce­ritoare. Sau ca să spunem ca Pavel, este vestea bună a “slavei lui Hristos.” Când Îl acceptăm pe Hristos, Îl primim pe Dumnezeu. Vedem şi ne bucurăm, savurăm gloria lui Dumnezeu. Nu ne putem bucura, nu putem savura gloria lui Dumnezeu dacă n‑o zărim în Hristos. Aceasta este singura fereastră prin care păcătosul poate zări faţa lui Dumnezeu fără a cădea răpus.

Biblia ne spune că atunci când Dumnezeu ne luminează ininmile, la convertirea noastră, El ne dă “lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos” (2 Corin­teni 4:6). Sau vedem gloria lui Dumnezeu “pe faţa lui Isus Hristos,” sau n‑o vedem deloc. Şi “faţa lui Isus Hristos” este frumuseţea lui Hristos care‑şi atinge apogeul la cruce. Faţa însângerată a Hristosului răstignit (dar triumfător!) este chipul gloriei lui Dumnezeu. Ceea ce ni se părea odată o nebunie, devine înţelepciunea şi pu­terea şi motivul nostru de mândrie (1 Corin­teni 1:18, 24).

Viaţa este risipită dacă nu înţelegem gloria crucii, dacă nu o preţuim aşa cum se cuvine, şi dacă nu ne ataşăm de ea ca preţ enorm al oricărei bucurii înalte şi ca mângâierea cea mai profundă în orice durere. Despre asta va vorbi capitolul următor.

 

 

CAPITOLUL 3

A TE LĂUDA DOAR CU CRUCEA, CENTRUL STRĂLUCITOR AL GLORIEI LUI DUMNEZEU

O

pusul risipirii vieţii tale este trăirea cu o singură pasiune, pasiunea de a‑L înălţa pe Dumnezeu şi de a‑ţi împlini sufletul prin acest lucru. Viaţa bine trăită va fi într‑adevăr aşa: Îl va glorifica pe Dumnezeu şi te va împlini pe tine, fiindcă astfel ne‑a creat Dumnezeu (Iasia 43:17; Psalm 90:14). Cu asta ne‑am ocupat în Capitolul 2. Şi cuvântul “pasiune” este cuvântul potrivit (sau, poate preferaţi, zel, fervoare, ardoare, convingerea din inimă) fiindcă Dumnezeu ne porunceşte să‑L iubim cu toată inima (Matei 22:37), şi Domnul Isus ne aminteşte că‑i va vărsa, îi va scuipa din gura Sa pe cei căldicei (Apocalipsa 3:16). Opusul irosirii vieţii este să ţi‑o trăieşti cu o pasiune unică şi care să‑ţi satisfacă sufletul, pasiunea pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile.

Cât de serios este cuvântul “unică”? Poate viaţa avea o astfel de “unicitate” în scop? Pot munca şi distracţia şi relaţiile şi alimentaţia şi dragostea fizică şi lucrarea să curgă toate dintr‑o pasiune unică? Există ceva destul de adânc şi destul de mare şi destul de puternic care să le pună pe acestea toate la un loc? Pot iubirea fizică şi maşinile şi munca şi războiul şi schimbarea scutecelor şi plata impozitelor să aibă ca numitor comun înălţarea lui Dumnezeu şi satisfacţia sufletescă?

Această întrebare ne aduce exact în acelaşi loc în care am sfârşit Capitolul 2, adică la moartea lui Isus pe cruce. Am încheiat cu asta, fiindcă trăirea spre slava lui Dumnezeu trebuie să însemne trăire pentru gloria Hristosului crucificat. Hristos este chipul, imaginea lui Dumnezeu. El este suma gloriei lui Dumnezeu în formă umană. Şi frumuseţea Sa străluceşte mai mult ca oricând acum, în acest moment al întu­nericului.

Forţat de Biblie să ştiu un singur lucru

În acelaşi loc sângeros ajungem şi prin întrebarea referitoare la pasiunea unică. Biblia ne împinge în aceeaşi direcţie. De exemplu, apostolul Pavel ne spune că viaţa şi lucrarea lui au ca punct comun acelaşi ţel: “Căci n‑am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2). Este uimitor acest lucru, dacă ne gândim la varietatea de lucruri despre care discută Pavel. Trebuie să e­xiste un sens în care “Isus Hristos şi El răstignit” este baza şi suma a tot ce spune el. Ne împinge să ne vedem vieţile printr‑o prismă unică, şi să înţelegem că aceasta trebuie să fie crucea lui Hristos.

Nu trebuie să cunoşti o sumedenie de lucruri pentru ca viaţa ta să exercite o influenţă durabilă în lume. Trebuie însă să cunoşti puţinele lucruri mari care sunt cu adevărat importante, poate doar un singur astfel de lucru, şi apoi să fii gata să trăieşti pentru el şi să mori pentru el. Oamenii care influenţează durabil lumea nu sunt acei care stăpânesc multe domenii, ci acei care sunt ei stăpâniţi de o singură cauză mărea­ţă. Dacă vrei ca viaţa ta să conteze, dacă vrei ca vălurelele produse de pietricele pe care le arunci tu să devină valuri care să ajungă la marginile lumii şi să treacă dincolo, în eternitate, nu trebuie să ai coeficientul cel mai înalt de inteligenţă. Nu trebuie să arăţi deosebit de bine sau să fii bogat sau să provii dintr‑o familie cu vază sau să fi urmat o şcoală renumită. În schimb, trebuie să cunoşti câteva lucruri mari, măreţe, ne­schim­babile, evidente, simple, glorioase—sau un singur lucru care să le includă pe toate—şi să fii în clocot pentru ele.

O tragedie de construcţie

Poate nu eşti sigur că doreşti ca viaţa ta să aibă o influenţă în jurul tău. Poate nu‑ţi pasă prea mult dacă exerciţi o influenţă durabilă pentru o cauză măreaţă. Vrei doar ca oamenii să te placă. Dacă ei se vor bucura să stea împrejurul tău, tu eşti satis­făcut. Sau dacă ai o slujbă bună şi o soţie sau un soţ bun, câţiva copii drăguţi, o maşină frumoasă şi sfârşituri de săptămână agreabile, şi câtiva prieteni buni, o pensie din care să te distrezi, şi o moarte rapidă şi uşoară, şi fără iad—dacă ai avea toate acestea (chiar fără Dumnezeu)—ai fi satisfăcut. Asta este o tragedie în felul în care eşti făcut. O viaţă risipită.

Aceste vieţi şi morţi n‑au fost tragedii

În aprilie 2000, Ruby Eliason şi Laura Edwards au fost ucise în Camerun, în Vestul Africii. Ruby avea peste optzeci de ani. Necăsătorită în toată viaţa ei, ea şi‑a dăruit viaţa unui singur scop măreţ: să‑L facă cunoscut pe Isus Hristos celor izolaţi, săraci sau bolnavi. Laura era văduvă, doctoriţă, aproape şi ea de optzeci de ani, servind alături de Ruby în Camerun. Frânele n‑au prins, maşina s‑a rostogolit peste stânci, şi amândouă au pierit pe loc. Am întrebat adunarea noastră: A fost asta o tragedie? Două vieţi mânate de o singură pasiune, anume, să slujească fără trâmbiţe şi surle celor ce pier de foame, pentru gloria lui Isus Hristos—la douăzeci de ani după ce colegele lor s‑au pensionat pentru a‑şi risipi restul vieţii pe fleacuri. Nu, aceasta nu este o tragedie. Este o slavă. Aceste vieţi n‑au fost risipite. Aceste vieţi n‑au fost pier­dute. “Oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui” (Marcu 8:35).

O tragedie americană: cum să nu‑ţi termini singura ta viaţă

Vă voi spune ce este o tragedie. Vă voi arăta cum să vă risipiţi viaţa. Să ne gândim la o istorie relatată în numărul din februarie 1988 a revistei Reader’s Digest, despre o pereche “care s‑au pensionat anticipat în Nord‑Est în urmă cu vreo cinci ani, pe când el avea 59 iar ea 51. Acum trăiesc în Punta Gorda, Florida, unde călătoresc pe mare cu traulerul proprietate proprie, joacă softball şi adună scoici.” La început, când am citit asta, am crezut că‑i o glumă, o parodie a visului american. Dar nu era. În mod tragic, visul a fost acesta: Să ajungi la sfârşitul vieţii tale—al vieţii tale unice, viaţa preţioasă, viaţa dăruită ţie de Dumnezeu—şi ultima ta activitate măreaţă, înainte de a da socoteala în faţa Creatorului, să fie asta: să joci softball şi să culegi scoici. Imainaţi‑vă că‑i zăriţi pe cei doi în faţa lui Hristos în marea zi a judecăţii: “Priveşte, Doamne, scoicile mele!” Asta este o tragedie. Şi oamenii de azi cheltuie miliarde de dolari pentru a te convinge să îmbrăţişezi acest stil de viaţă, acest vis tragic. Deasupra tuturor reclamelor lor, eu îmi afişez protestul: Nu cumpăra ce‑ţi vând ei. Nu‑ţi risipi viaţa.

Să zicem că sunt tatăl tău

Acum, când scriu, eu am cincizeci şi şapte de ani. Pe măsura trecerii timpului, intru în legătură cu tot mai mulţi oameni care sunt destui de tineri pentru a‑mi fi fii şi fiice. Poate şi tu eşti în această categorie. Eu am patru fii şi o fiică. Puţine lucruri, dacă şi există astfel de lucruri, mă preocupă în viaţă mai mult decât dorinţa ca fiii şi fiica mea să nu‑şi risipească vieţile printr‑un succes¼ fatal.

Această dorinţă o transfer foarte uşor şi asupra ta, mai ales dacă eşti de douăzeci sau treizeci de ani. Te privesc ca şi când ai fi şi tu fiul sau fiica mea, şi în aceste pa­gini stăruiesc de tine ca un tată—poate că tu ai un tată care te iubeşte mult, sau n‑ai avut niciodată un tată. Poate ai un tată care n‑a avut pentru viaţa ta o viziune, aşa cum o am eu—şi aşa cum o are Dumnezeu pentru tine. Sau poate că ai un tată care are o viziune pentru tine, dar nu are posibilităţile financiare sau nu are statutul necesar pentru a te lansa spre viziunea aceasta. Prin aceste pagini privesc la voi, cititorii, ca la nişte fii şi fiice, şi stăruiesc, mă rog de voi: Doriţi‑vă pentru viaţa voastră un scop înalt, căutaţi să năzuiţi spre ceva măreţ! Doriţi‑vă cu înfocare să aveţi o semnificaţie eternă. Căutaţi asta! Nu treceţi prin viaţă fără să aveţi o pasiune.

Îmi place viziunea lui Louie Giglio

Unul din lucrurile care m‑au inspirat în pregătirea acestei cărţi a fost participarea la conferinţele studenţilor şi tinerilor numite Passion ’97, Passion ’98, Passion ’99, OneDay (2002) şi OneDay (2003). În ascultare de Hristos, motorul şi scânteia acestor întâlniri de închinare şi mobilizare pentru misiune a fost Louie Giglio. El cheamă pe tineri să adopte “Declaraţia 268.” Numărul vine de la Isaia 26:8—“De aceea Te aşteptăm, Doamne, şi pe calea judecăţilor Tale; sufletul nostru suspină după Numele Tău şi după pomenirea Ta [după renumele Tău, în traducerea NIV].” Primul paragraf al “Declaraţiei” spune, “Fiindcă am fost creat de către Dumnezeu şi pentru gloria Lui, Îl voi înălţa şi voi răspunde marei Sale iubiri. Dorinţa mea este să fac din a cunoaşte şi a mă bucura de Dumnezeu ţelul şi pasiunea vieţii mele.”[11]

Această viziune pentru viaţă îi atrage pe studenţi şi tineri mai mult decât lipsa de semnificaţie a unui simplu succes, sau decât orgiile vacanţei de primăvară. Aici nu este vorba numai de trup, ci şi de suflet. Şi nu doar de suflet, ci un suflet plin de pasiune şi dorinţă. Şi nu doar dorinţa de a fi admirat sau de a juca softball şi a colecţiona scoici. Ci dorinţa pentru ceva infinit mai înalt şi frumos şi valoros şi satisfăcător—numele şi gloria lui Dumnezeu—“Sufletul nostru suspină după Numele Tău şi după pomenirea Ta [după renumele Tău].”

Aceasta se potriveşte cu tot ce am scris în ultimul capitol şi se aplică generaţiei care se ridică acum. Pentru asta trăiesc eu, asta doresc eu să văd. Aceasta este de fapt declaraţia de misiune a vieţii mele şi a bisericii pe care o slujesc: “Noi existăm pentru a răspândi pasiunea pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor prin Isus Hristos.” Nu e necesar s‑o spui ca mine sau ca Louie Giglio. Dar în tot ce faci, să ai pasiunea centrată în Dumnezeu, pasiunea care‑L înalţă pe Hristos, pasiunea saturată de Biblie a vieţii tale, şi să găseşti modalităţi de a o exprima şi a trăi pentru ea şi a muri pentru ea. Aşa vei lăsa un urma ta ceva durabil. Nu‑ţi vei risipi viaţa.

Omul a cărui pasiune unică l-a făcut să socotească toate celelalte drept gunoaie

Vei fi ca apostolul Pavel, după cum am văzut mai înainte, când a spus că dorea să nu ştie altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit. Nimeni n‑a avut vreodată o pasiune mai puternică şi unică, decât Pavel. El şi-a putut exprima pasiunea în diverse feluri. A putut să zică: “Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi‑ar fi scumpă, ci vreau numai să‑mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit‑o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:24). Un lucru era de valoare pentru el: “Nu‑mi voi risipi viaţa! Vreau să‑mi termin alergarea, şi s‑o termin bine. Voi arăta Evanghelia harului lui Dumnezeu în tot ce fac. Voi alerga până la sfârşit alergarea cea bună.”

Sau ar fi putut spune, “Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le‑am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos” (Filipeni 3:7‑8). Un lucru este important: Să‑L cunosc pe Hristos şi să‑L câştig pe Hristos. Orice altceva este, în comparaţie cu acestea, un gunoi.

Care este pasiunea vieţii tale care face toate celelalte să pară, prin comparaţie, gunoaie? O, dacă Dumnezeu m‑ar ajuta să trezesc în unii din voi o pasiune unică pentru o realitate măreaţă, care să vă dezlănţuie şi să vă elibereze de lucrurile mărun­te, şi să vă trimită, spre slava lui Hristos, în toate domeniile vieţii seculare şi la toate popoarele de pe pământ.

Hristos cel răstignit, centrul strălucitor al gloriei lui Dumnezeu

Rugându‑mă să se întâmple aşa, reiau subiectuil acolo unde l‑am lăsat la sfârşi­tul capitolului anterior. Acolo am scris, “Viaţa este risipită dacă nu înţelegem gloria crucii, dacă nu o preţuim aşa cum se cuvine, şi dacă nu ne ataşăm de ea ca preţ enorm al oricărei bucurii înalte şi ca mângâierea cea mai profundă în orice durere.” Ce ni s‑a părut odată o nebunie—un Dumnezeu răstignit—trebuie să devină înţelepciunea noas­tră şi puterea noastră şi singurul nostru motiv de laudă în această lume.

Am argumentat în Capitolul 2 că Dumnezeu ne‑a creat să trăim pentru slava Lui, şi că Dumnezeu este proslăvit cel mai mult în noi atunci când noi suntem cel mai deplin satisfăcuţi în El. Noi scoatem cel mai mult în evidenţă valoarea lui Dumnezeu atunci când EL devine singurul nostru subiect de laudă. Şi am încheiat capitolul afirmând că păcătoşii pot vedea şi se pot bucura de gloria lui Dumnezeu doar prin gloria lui Isus Hristos. Orice altă încercare de apropiere de Dumnezeu este sau iluzie sau văpaie, ardere. Dacă dorim să‑L onorăm pe Dumnezeu, trebuie să‑L onorăm pe Hristos. Jertfa Sa, vărsarea sângelui său este centrul strălucitor al gloriei lui Dumne­zeu. Dacă vrem să ne lăudăm cu Dumnezeu, trebuie să ne lăudăm cu ce a lucrat El şi cu ce este El în Hristos.

Chemarea şocantă de a ne lăuda cu un ştreang

În sensul acesta, puţine versete din Biblie sunt mai radicale, mai răsunătoare şi care‑L înalţă mai mult pe Hristos, ca versetul din Galateni 6:14: “În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” Sau, dacă ar fi să ne exprimăm la modul pozitiv: Mă laud doar cu crucea lui Isus Hristos. Aceasta este singura idee. Singurul scop în viaţă. O singură pasiune. Lăudaţi‑vă doar cu cru­cea. Cuvântul “laudă” poate fi tradus cu “exultarenota în” sau cu “bucurie în.” Exultaţi deci numai în crucea lui Hristos. Bucuraţi‑vă numai în crucea lui Hristos. Pavel spune, Aceasta să fie singura voastră pasiune, singura laudă şi bucurie şi exultare. Dacă mă înţelegeţi—şi sper că mă veţi înţelege înainte de a încheia—veţi şti de ce nu se contrazice ci mai degrabă confirmă tot ce am scris în Capitolul 2 când mă rog pentru voi, cititorii mei, Fie ca lucrul pe care‑l preţuiţi cel mai mult, lucrul de care vă bucuraţi şi de care exultaţi, să fie crucea lui Isus Hristos.

Faptul că Pavel ne spune să ne bucurăm în crucea lui Hristos este şocant din două motive.

Unul pentru că este ca şi cum ai zice: Lăudaţi‑vă doar cu scaunul electric. Lăudaţi‑vă doar cu camerele de gazare. Bucuraţi‑vă doar de injecţia care vă ucide. Singura voastră laudă şi bucurie şi exultare să fie ştreangul de spânzurat. “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos.” Nici o metodă de execuţie născocită de om n‑a fost mai crudă şi agonizantă decât aceea de a fi ţintuit pe o cruce şi a atârna ca o bucată de carne până la momentul morţii. Era oribil. N‑ai fi în stare nici s‑o priveşti fără să ţipi şi să‑ţi smulgi părul şi să‑ţi rupi hainele. Probabil că ţi s‑ar întoarce şi stomacul. Aceasta, spune Pavel, să fie pasiunea vieţii voastre. Acesta este primul motiv pentru care cuvintele lui sunt şocante.

Al doilea motiv este că el spune aceasta să fie singura laudă a vieţii noastre. Singura bucurie. Singura exultare. “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” Ce vrea oare să spună? Vorbeşte serios? Nici un alt motiv de laudă? Nici o altă exultare? Nici o altă bucurie decât crucea lui Isus?

Cum stăm atunci cu locurile în care însuşi Pavel foloseşte acelaşi cuvânt când vorbeşte despre lauda sau exultarea în alte lucruri? De exemplu, Roamni 5:2: “Ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.” Romani 5:3‑4: “Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.” 2 Corinteni 12:9: “Deci, mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine.” 1 Tesaloniceni 2:19: “Căci cine este, în adevăr, nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui?”

“Lăudaţi‑vă doar în asta” înseamnă “Toată lauda să fie în asta”

Deci, dacă Pavel se poate lăuda şi exulta şi bucura în toate aceste lucruri, ce vrea să spună el—că nu se va lăuda “decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos”? Vorbeşte cu două înţelesuri? Te bucuri doar de un lucru, dar spui că te bucuri de altele? Nu. Există un motiv foarte profund în a spune că toată exultarea, toate bucuria, toată lauda în orice trebuie să fie o bucurie în crucea lui Isus Hristos.

Pavel spune ceva care schimbă orice aspect al vieţii tale. El vrea să spună că, pentru creştin, toate motivele de laudă trebuie să includă şi lauda în cruce. Toată exultarea în orice lucru frumos trebuie să fie o exultare în cruce. Dacă exulţi din prici­na nădejdii slavei, trebuie să exulţi în crucea lui Hristos. Dacă te bucuri în necaz fiindcă necazul aduce nădejdea, trebuie să te bucuri în crucea lui Hristos. Dacă te bucuri în slăbiciunile tale, sau în poporul lui Dumnezeu, trebuie să te bucuri în crucea lui Hristos.

Hristos a cumpărat orice lucru bun şi orice lucru rău care se schimbă în bine

De ce stau lucrurile aşa? Din pricină că pentru păcătoşii răscumpăraţi, orice lucru bun—şi orice lucru rău pe care Dumnezeu îl întoarce spre bine—a fost obţinut pentru noi prin crucea lui Hristos. Dacă n‑ar fi moartea lui Hristos, păcătoşii n‑ar avea parte decât de judecată. Dacă n‑ar fi crucea lui Hristos, ar fi doar condamnare. Fiindcă toate lucrurile de care te bucuri în Hristos—ca creştin, ca persoană care crede în Hristos—se datorează morţii lui Hristos. Şi toată bucuria ta în toate lucrurile ar trebui să fie deci o bucurie în crucea prin care ţi‑au fost cumpărate toate binecuvântările, cu preţul morţii Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos.

Unul din motivele pentru care nu suntem atât de centraţi în Hristos şi atât de saturaţi, de plini de cruce, cum s‑ar cuveni, este că nu am realizat încă faptul că toate lucrurile—orice lucru bun, şi orice lucru rău pe care Dumnezeu îl schimbă spre binele copiilor Săi răscumpăraţi—au fost cumpărate prin moartea lui Hristos în locul nostru. Noi pur şi simplu luăm de gata viaţa şi suflarea şi sănătatea şi prieteniile şi totul. Noi credem că sunt de drept ale noastre. Dar adevărul este că nu sunt de drept ale noastre. De două ori nu le merităm.

1) Noi suntem creaturi, şi Creatorul nostru nu este dator şi nu este obligat să ne dea ceva—nici viaţa nici sănătatea nici altceva. El dă, El ia, şi nu ne face nici o nedreptate (Iov 1:21).

2) Şi pe lângă faptul că suntem creaturi fără pretenţii în faţa Creatorului nostru, suntem şi păcătoşi. Am pierdut slava lui Dumnezeu (Romani 3:23). L‑am nesocotit, I‑am fost neascultători şi nu L‑am iubit şi nu ne‑am încrezut în El. Tot ce merităm de la El este judecata (Romani 3:19). De aceea, orice răsuflare pe care o tragem, orice bătaie a inimii, orice zi în care răsare soarele, orice moment în care vedem cu ochii sau auzim cu urechile sau vorbim cu gura sau umblăm pe picioare, sunt, deocamdată, daruri gratuite şi nemeritate făcute unor păcătoşi care ar merita doar judecata.

Îndurare acceptată sau mânie adunată?

Spun “deocamdată” fiindcă dacă refuzi să‑L recunoşti pe Dumnezeu în darurile Sale, ele se vor schimba din daruri în dovezi de nerecunoştinţă în faţa Judecăţii Supreme. Biblia vorbeşte despre acestea mai întâi ca “bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări” care ne îndeamnă la pocăinţă (Romani 2:4). Dar când abuzăm de ele şi nu preţuim harul lui Dumnezeu în ele, “¼cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2:5).

Pentru acei, însă, care văd mâna îndurătoare a lui Dumnezeu în orice gură de aer pe care o respiră, şi care dau creditul datorat cui merită, Isus Hristos va fi privit şi savurat ca Acel ce a cumpărat fiecare gură nemeritată de aer. Fiecare bătaie de inimă va fi primită ca pe un dar din mâna Sa.

 

Să nu meriţi nimic, dar să moşteneşti totul—De ce?

Cum le‑a cumpărat El? Răspuns: prin sângele Său. Dacă eu nu merit nimic altceva decât condamnare din pricina păcatului meu, în schimb primesc viaţă şi suflare pe pământul acesta, şi bucurie veşnică în veacul viitor, fiindcă Hristos a murit pentru mine, atunci înseamnă că tot ce e bun—şi tot ce e rău, dar Dumnezeu îl schimbă spre bine—este cu siguranţă o răsplată a suferinţei Sale (şi nu meritul meu). Aceasta include toate cele enumerate la începutul acestui capitol. Am întrebat atunci: “Pot munca şi distracţia şi relaţiile şi alimentaţia şi dragostea fizică şi lucrarea să curgă toate dintr‑o pasiune unică? Există ceva destul de adânc şi destul de mare şi destul de puternic care să le pună pe acestea toate la un loc? Pot iubirea fizică şi maşinile şi munca şi războiul şi schimbarea scutecelor şi plata impozitelor să aibă ca numitor comun înălţarea lui Dumnezeu şi satisfacţia sufletescă?” Acum vedem că orice experienţă din viaţă are ca scop înălţarea crucii lui Hristos. Sau, altfel spus, orice lucru bun în viaţă (sau un lucru rău schimbat de Dumnezeu în bine) are ca scop înălţarea lui Hristos şi a Lui răstignit.

Dar mi‑a cumpărat Hristos şi vechea mea maşină Dodge?

De exemplu, ne‑am distrus în urmă cu câţiva ani vechiul nostru Dodge Spirit, dar nimeni n‑a fost rănit. Şi eu mă bucur de această protecţie care ne‑a fost acordată. Mă veselesc în ea. Dar cum de n‑a fost nimeni rănit? Asta a fost pentru mine şi familia mea un dar pe care nici unul din noi nu l‑am meritat. Şi poate nu va fi tot timpul aşa, însă de data aceasta a fost aşa, şi n‑am meritat acest lucru. Noi suntem păcătoşi şi suntem prin fire copii ai mâniei, despărţiţi de Hristos. Deci, cum de am ajuns să avem un astfel de dar, spre binele nostru? Răspuns: Hristos a murit pentru păcatele noastre pe cruce şi ne‑a izbăvit de mânia lui Dumnezeu şi ne‑a asigurat, chiar dacă noi nu meritam, harul atotputernic al lui Dumnezeu, care lucrează totul spre binele nostru. Deci, când mă bucur de siguranţa noastră, mă bucur de crucea lui Hristos.

Apoi asigurările ne‑au plătit maşina, iar soţia mea Noël a luat banii, s‑a dus în Iowa şi a cumpărat un Chevy Lumina mai nouă cu un an decât cealaltă şi a condus‑o prin zăpadă până acasă. Eu exult în harul minunat al atâtor binecuvântări. Pur şi simplu mă bucur. Îţi distrugi maşina. Ieşi nevătămat dintre fiarele controsionate. Asigurarea îţi plăteşte banii. Îţi cumperi altă maşină. Şi te duci mai departe de parcă nimic nu s‑ar fi întâmplat! Şi plin de mulţumire îmi plec capul şi mă bucur în îndurările nespuse văzute chiar în aceste lucruri materiale. De unde vin toate aceste îndurări? Dacă eşti un păcătos mântuit, un credincios în Domnul Isus, acestea îţi vin din cruce. Dacă n‑ar fi crucea, tot ce ar exista ar fi judecata—pentru o perioadă ai beneficia de răbdare şi îndurare, iar apoi, dacă dai cu piciorul în ele, toată îndurarea îţi va sluji doar pentru a intensifica judecata. De aceea, orice lucru bun în viaţă, şi orice lucru rău pe care Dumnezeu îl întoarce spre bine, sunt toate daruri cumpărate cu sânge. Şi orice laudă—orice exultare—ar trebui să fie o laudă în cruce.

Vai mie dacă mă bucur în vreun moment de orice altă binecuvântare, fără ca bucuria mea să fie în crucea lui Hristos.

Un alt mod de a spune acest lucru este că crucea a fost gândită pentru gloria lui Hristos. Scopul lui Dumnezeu în cruce a fost ca Hristos să fie onorat. Când Pavel spune în Galateni 6:14, “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Dom­nu­lui nostru Isus Hristos,” el spune de fapt că este voia lui Dumnezeu ca jertfa Domnului Isus să fie totdeauna înălţată—ca Hristosul răstignit să fie întotdea­una pricina noastră de laudă şi exultare şi bucurie şi cântare—ca Hristos să obţină glorie şi mulţumiri şi onoare pentru orice lucru bun şi pentru orice lucru rău pe care Dumnezeu îl schimbă în bine.

Răspândirea pasiunii pentru Hristosul răstignit—prin învăţătură

Dar iată că se ridică o întrebare: Dacă acesta este ţelul lui Dumnezeu în moartea lui Hristos—anume, ca “Hristos răstignit” să fie nonorat şi glorificat pentru toate lucrurile—atunci cum îşi va lua Hristos slava pe care o merită? Răspunsul este că generaţia de azi trebuie învăţată să facă acest lucru. Sau, spus în alt fel: Sursa exultării în crucea lui Hristos este educarea în legătură cu crucea lui Hristos.

Aceasta este lucrarea mea. Nu sunt singur, dar în ce mă priveşte aceasta este pasiunea vieţii mele. Asta cred că m‑a chemat Domnul să fac atunci, în 1966, pe când eram bolnav de mononucleoză în centrul de sănătate din Wheaton, Illinois. În această direcţie m‑au împins toate—mandatul lui Dumnezeu: Trăieşte în aşa fel şi predică în aşa fel şi comunică în aşa fel încât Isus Hristos, Domnul răstignit şi înviat, să fie singura laudă a acestei generaţii. Şi dacă aceasta este slujba mea, şi a ta este aceeaşi, doar într‑un mod diferit: să trăieşti şi să vorbeşti în aşa fel încât valoarea lui “Hristos răstignit” să fie văzută şi gustată, savurată de tot mai mulţi oameni. Lucrul acesta ne va costa, la fel cum L‑a costat şi pe El.

Singurul loc în care te poţi lăuda cu crucea este… pe cruce

Dacă dorim să nu ne lăudăm cu altceva decât cu crucea, trebuie să trăim aproape de cruce—de fapt, trebuie să fim pe cruce. Este şocant, nu‑i aşa? Dar aşa spune Galateni 6:14: “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” Te poţi lăuda în cruce atunci când eşti pe cruce. Nu aşa spune Pavel? “Lumea este răstignită faţă de mine, şi eu [sunt răstignit] faţă de lume.” Lumea este moartă pentru mine, şi eu sunt mort pentru lume. De ce? Din pricină că am fost răstignit. Învăţăm să ne lăudăm cu crucea şi să ne bucurăm de cruce atunci când suntem pe ea. Şi până nu ne‑am răstignit pe noi înşine, lauda noastră va fi în noi înşine.

Dar ce înseamnă acest lucru? Când s‑a întâmplat? Când am fost răstigniţi? Biblia ne dă răspunsul în Galateni 2:19‑20: “Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m‑a iubit şi S‑a dat pe sine însuşi pentru mine.” Când Hristos a murit, noi am murit. Înţelesul glorios al morţii lui Hristos este că atunci când El a murit, toţi cei ce sunt ai Lui au murit în El. Moartea pe care a suferit‑o El pentru noi toţi devine moartea noastră atunci când ne unim cu El prin credinţă (Romani 6:5).

Dar tu spui, “Nu sunt eu viu? Eu simt că trăiesc.” Ei bine, ai nevoie să înveţi. Să înveţi ce ni s‑a întâmplat nouă. Trebuie să înţelegi aceste lucruri. Pentru aceasta sunt versetele din Galateni 2:20 şi Galateni 6:14 în Biblie. Dumnezeu ne învaţă ce ni s‑a întâmplat, ca să ne cunoaştem pe noi înşine şi modul în care lucrează El în noi, şi să ne bucurăm în El şi în Fiul său şi în cruce, aşa cum se cuvine.

Unindu‑ne cu moartea şi viaţa Hristosului răstignit

Să ne gândim din nou la Galateni 2:19‑20. Vom vedea că, da, noi suntem morţi, şi, da, noi trăim. “Am fost răstignit împreună cu Hristos [deci sunt mort], şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup [o, da, deci trăiesc, dar nu mai este acelaşi “eu” ca “eu” care a murit], o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m‑a iubit şi S‑a dat pe sine însuşi pentru mine.” Cu alte cuvinte, “eu” care trăiesc acum este noul “eu” al credinţei. Noua creaţie tră­ieşte. Credinciosul trăieşte. Vechiul eu a murit pe cruce cu Isus.

Poate întrebi, “Care este cheia de legătură pentru a mă uni cu această realitate? Cum poate fi a mea? Cum pot fi şi eu între morţii care trăiesc cu Hristos şi care văd şi gustă, savurează, şi răspândesc gloria crucii?” Răspunsul răzbate din cuvintele despre credinţă din Galateni 2:20. “Viaţa, pe care o trăiesc acum¼ o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu.” Aceasta este veriga de legătură. Dumnezeu te uneşte de Fiul Său prin credinţă. Şi când face acest lucru, există o unire între tine şi Fiul lui Dumnezeu, astfel că moartea Lui devine moartea ta şi viaţa Lui devine viaţa ta.

Moarte, trăire şi laudă în cruce

Acum să legăm acestea de Galateni 6:14, şi vom vedea cum putem trăi în totalitate pentru gloria Hristosului răstignit. “Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!” Adică, nu te mai lăuda în nimic altceva în afară de cruce. Cum vom deveni atât de radicali în înălţarea crucii? Cum putem deveni acei oameni care îşi ancorează toate bucuriile în Hristos şi în El răstignit? Răspuns: Vechiul eu căruia îi place să se laude şi să se bucure în alte lucruri a murit. Prin cre­dinţă suntem uniţi cu Hristos. Moartea Lui devine moartea vieţii noastre de auto-înălţare. Suntem înviaţi cu El la o viaţă de înnoire. Ceea ce trăieşte acum este o nouă creaţie a cărei singură pasiune este să‑L înalţe pe Hristos şi crucea Lui.

Cu alte cuvinte, când îţi pui încrederea în Hristos, robia ta faţă de lume şi puterea ei copleşitoare de ademenire este înfrântă. Pentru lume eşti un trup neînsufle­ţit, şi lumea este fără viaţă pentru tine. Sau, dacă ar fi să ne exprimăm pozitiv, conform versetului 15, tu eşti “o făptură nouă.” Vechiul “eu” este mort. Şi noul “eu” este plin de viaţă. Şi omul tău nou este un om al credinţei. Şi lucrarea credinţei nu este să se laude cu lumea, ci cu Hristos, îndeosebi cu jertfa Lui.

În acest fel vei deveni atât de centrat în jertfa lui Hristos încât vei putea spune cu apostolul Pavel, “Nu mă voi lăuda decât cu crucea Domnului Isus Hristos.” Lumea nu mai constituie pentru noi o comoară. Nu mai este sursa vieţii noastre sau a satis­facţiei noastre sau a bucuriei noastre. Toate acestea sunt Hristos.

Să preţuim ce descoperim prin El sau să preţuim imaginea Lui

Dar ce este cu siguranţa de care am avut parte în accidentul de maşină? Ce este cu plata pe care am primit‑o prin asigurări? N‑am spus că ne‑am bucurat de ea? Este acest lucru lumesc? Deci sunt eu cu adevărat mort faţă de lume? Mort faţă de plăţile de asigurări şi faţă de maşinile noi?

Mă rog să fiu mort în sensul corect. Şi cred că sunt. Nu desăvârşit, cu siguranţă, dar sunt într‑un sens real. Cum se poate asta? Dacă mă bucur de siguranţa pe care o am, de sănătate sau de alte lucruri bune, şi dacă aceste lucruri sunt din lume (şi sunt), sunt eu atunci mort faţă de lume? Da, fiindcă a fi mort faţă de lume nu înseamnă că nu ai simţăminte în legătură cu lumea (vezi 1 Ioan 2:15; 1 Timotei 4:3). Înseamnă că fiecare plăcere legitimă din lume devine o dovadă a dragostei lui Dumnezeu, dovadă plătită cu sânge, şi o ocazie de a te lăuda cu crucea. Noi suntem morţi faţă de plata din asigurări atunci când nu banii sunt lucrul care ne satisface, ci Hristos răstignit, Dătă­torul a toate.

C. S. Lewis ilustrează ce vreau să spun printr‑o experienţă pe care a avut‑o într‑un şopron.

 

Stăteam astăzi în şopronul întunecos. Afară strălucea soarele şi pe deasupra uşii se strecura o rază de lumină. De unde stăteam eu, raza aceea de lumină cu fire de praf plutind în ea, era lucrul cel mai strălucitor şi izbitor care se putea vedea. Restul era aproape în totalitate negru ca tăciunele. Eu vedeam raza, nu vedeam alte lucruri prin ea.

Apoi m‑am mutat, astfel încât raza îmi cădea în ochi. Pe loc întreaga imagine de mai înainte s‑a şters. N‑am mai văzut şopronul, şi (mai mult decât atât) n‑am mai văzut nici raza. În schimb am văzut, încadrate în forma neregulată a crăpăturii uşii, frunzele verzi care se mişcau în copacul de afară şi, mai sus de ele, la mii şi miliarde de kilometri distanţă, soarele. A privi pe direcţia razei şi privind la rază sunt experienţe foarte diferite.[12] 

 

Razele binecuvântărilor în vieţile noastre sunt strălucitoare prin ele însele. Ele dau lumină şi pământului pe care umblăm. Dar există şi un alt scop mai înalt al acestor binecuvântări. Dumnezeu doreşte pentru noi ceva mai mult decât să stăm şi să le admirăm cum sunt. Mai mult decât atât, el doreşte ca noi să umblăm în ele şi să vedem soarele de unde ne vin. Dacă razele sunt frumoase, soarele este şi mai frumos. Ţelul lui Dumnezeu este nu doar să‑I admirăm darurile, ci, mai mult să‑I admirăm gloria.

Murim faţă de lume în vâlvătaia gloriei lui Hristos

Adevărul este că gloria lui Hristos, manifestată îndeosebi în moartea şi învierea Lui, este mai presus şi este la baza oricărei binecuvântări de care ne bucurăm. El a cumpărat tot ce e bun pentru noi. Gloria Sa este punctul ţintă al afecţiunii noastre. Toate celelalte lucruri sunt indicatoare care îndrumă spre ţintă—sunt parabole despre frumuseţea Sa. Când inimile noastre se duc înapoi, de‑a lungul razei binecuvântărilor spre sursă, în vâlvătaia gloriei lui Hristos, atunci componenta lumească a binecuvân­tărilor moare, şi Hristosul răstignit este totul pentru noi.

Singura viaţă care‑L glorifică pe Dumnezeu

O astfel de viaţă nu este diferită de scopul înălţării gloriei lui Dumnezeu, aşa cum am văzut în Capitolul 2. Hristos este gloria lui Dumnezeu. Crucea lui udată de sânge este centrul strălucitor al acestei glorii. Prin ea ne‑a cumpărat El orice binecu­vân­tare—temporală şi eternă. Şi noi nu merităm nici una din acestea. El ni le‑a cumpărat pe toate. Din cauza crucii lui Hristos, aleşii lui Dumnezeu sunt destinaţi să fie fii ai lui Dumnezeu. Din pricina crucii, mânia lui Dumnezeu s‑a îndepărtat. Din pricina crucii toată vina s‑a şters, şi păcatele sunt iertate, şi am fost socotiţi cu totul neprihăniţi, şi dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre, şi noi suntem transformaţi după chipul lui Hristos.

De aceea orice bucurie, din viaţa aceasta şi din cea viitoare, care nu este ido­latrie este un tribut adus importanţei infinite a crucii lui Hristos—centrul strălucitor al gloriei lui Dumnezeu. Şi astfel o viaţă care are în centrul ei crucea, care preamăreşte jertfa crucii, şi care se satură, se făleşte cu crucea, este o viaţă care‑L preamăreşte pe Dumnezeu— este singura viaţă care‑L preamăreşte pe Dumnezeu. Orice alt fel de viaţă înseamnă o viaţă risipită.

 

 

CAPITOLUL 4

ÎNĂLŢAREA LUI HRISTOS PRIN DURERE ŞI MOARTE

A

trăi pentru a‑L înălţa pe Hristos este un lucru costisitor. Nu este surprinzător. El a fost răstignit. A fost considerat îndrăcit. Şi El ne cheamă să‑L urmăm. “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să‑şi ia crucea, şi să Mă urmeze” (Marcu 8:34). El ne spune că nu va fi mai uşor de noi decât de El. “Dacă pe Stăpânul casei L‑au numit Beelzebul,[13] cu cât mai mult vor numi aşa, pe cei din casa lui?” (Mat.10:25).

Dar a suferi cu Isus pe drumul Calvarului dragostei nu este doar rezultatul înăl­ţării lui Hristos, ci şi mijlocul de a‑L înălţa. El este înălţat ca Persoană Supremă prin faptul că noi suntem atât de satisfăcuţi în El încât pot “să treacă regate şi împărăţii, să treacă şi viaţa asta” dar noi suntem gata să suferim din pricina dragostei. Frumuseţea Lui străluceşte mai sclipitor când este preţuită mai mult decât sănătatea şi viaţa însăşi. Isus a ştiut acest lucru. El a ştiut că suferinţa (atât lucruri mărunte producătoare de disconfort, cât şi torturi îngrozitoare) este calea din această lume care‑L face cel mai văzut şi înălţat. De aceea ne cheamă El la aceasta. Şi dragostea nu înseamnă să ne scoatem pe noi evidenţă sau să ne facem viaţa uşoară. Dragostea înseamnă să fim în stare să ne bucurăm să‑L scoatem pe El în evidenţă pentru totdeauna—indiferent cât ne costă acest lucru.

Ne lăudăm cel mai bine cu crucea atunci când o purtăm

Şi purtarea crucii costă foarte mult. Viaţa creştină normală este aceea care se laudă doar cu crucea—centrul strălucitor al gloriei lui Dumnezeu—şi o face în timp ce poartă crucea. “Şi oricine nu‑şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:27). Purtarea crucii este mijlocul prin care ne eliberăm tot mai mult pentru a ne putea lăuda cu crucea. În această lume îmbibată în păcat, sufe­rin­ţa este un tipar stabilit de Dumnezeu (Romani 8:20). Suferinţa portretizează în faţa ochilor oamenilor oroarea păcatului. Pentru cei ce nu cred în Hristos, ea pedepseşte vinovăţia păcatului. Pentru cei ce‑şi iau crucea şi‑L urmează pe Isus, ea zdrobeşte puterea păcatului. Şi fiindcă păcatul întunecă strălucirea desăvârşită a gloriei lui Dumnezeu, suferinţa care zdro­beşte puterea lui este o îndurare severă.

Orice lucru care ne face în stare să ne bucurăm tot mai mult de onorarea lui Dumnezeu, este o îndurare. Căci nu există bucurie mai mare decât bucuria în măreţia lui Dumnezeu. Şi dacă trebuie să suferim pentru a vedea acest lucru şi a ne bucura mai mult de el, a‑l savura mai adânc, atunci suferinţa înseamnă îndurare, iar chemarea lui Hristos de a ne lua crucea şi a‑L însoţi pe drumul Calvarului înseamnă dragoste.

Cartea lui Bonhoeffer, radicală pentru generaţia mea

Dietrich Bonhoeffer a fost un dar pentru generaţia mea de studenţi. Mă rog ca mesajul său costisitor să fie redescoperit de fiecare generaţie. Chiar dacă a murit la vârsta de treizeci şi nouă de ani, viaţa lui n‑a fost risipită. Viaţa lui şi moartea lui conti­nuă să vorbească cu putere. El a fost spânzurat în tabăra de concentrare de la Flossenbürg, în Germania, la 9 aprilie 1945. A fost păstor şi învăţător şi conducător al unei mici şcoli de instruire pentru biserica mărturisitoare, şi a participat la mişcarea de rezistenţă protestantă împotriva naziştilor.

Cartea care a înflăcărat credinţa a mii de oameni din generaţia mea se numea Costul uceniciei. Am citit‑o în vacanţa de Crăciun în ultimul an de colegiu. Probabil că fraza cea mai faimoasă şi mai răscolitoare din carte a fost următoarea: “Crucea nu este sfârşitul teribil al unei vieţi altfel fericite şi trăită în frică de Dumnezeu, ci întâm­pi­narea noastră la începutul comuniunii noastre cu Hristos. Când Hristos cheamă pe cineva, îl pofteşte să vină şi să moară.”[14] Fuga de moarte este calea cea mai scurtă spre o viaţă risipită.

Cartea lui Bonhoeffer a fost o acuzare masivă la adresa “harului ieftin” pe care‑l vedea în bisericile creştine de ambele părţi ale Atlanticului. El credea în îndreptăţirea prin har prin credinţă. Însă n‑a crezut niciodată că credinţa care aduce îndreptăţirea ar putea să‑l lase neregenerat de Hristosul radical în care pretindeau că cred. Acesta era un răspuns ieftin în faţa Evangheliei. “Singurul om,” spunea el, “care este îndreptăţit să spună că este îndreptăţit doar prin har, este acela care a părăsit totul pentru a‑L urma pe Hristos.”[15]

Paradoxurile din viaţă care‑L înalţă pe Hristos

O viaţă devotată onorării lui Hristos este costisitoare. Şi costul este atât o conse­cinţă cât şi un mijloc de a‑L onora pe El. Dacă nu urmăm calea plină de bucurii a dragostei care doare, ne vom risipi vieţile. Dacă nu învăţăm alături de Pavel para­doxurile din viaţă care‑L înalţă pe Hristos, ne vom cheltui zilele urmărind baloane de săpun care plesnesc. Pavel a trăit “ca un întristat, şi totdeauna sunt vesel; ca un sărac, şi totuşi îmbogăţind pe mulţi; ca neavînd nimic, şi totuşi stăpînind toate lucrurile” (2 Corinteni 6:10). Drumul Calvarului este costisitor şi plin de dureri, dar nu este lipsit de bucurii.

Când acceptăm cu bucurie să plătim costul urmării lui Hristos, valoarea Lui va străluci în lume. Costul însăşi va deveni un mijloc prin care vom face ca Hristos să arate glorios. Apostolul Pavel a avut o mare pasiune în viaţă. L‑am văzut afirmând în câteva feluri: să nu ştiu altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit (1 Corinteni 2:2); nu ştiu să mă laud decât cu crucea Domnului Isus Hristos (Galateni 6:14).

Singura pasiune a lui Pavel în viaţă şi în moarte

El a vorbit despre marea lui pasiune şi într‑un alt fel care ne arată modul cum preţul onorării lui Hristos este în acelaşi timp şi mijlocul de a‑L onora. El spune bisericii din Filipi, “Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic, ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea. Căci pentru mine, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig” (Filipeni 1:20‑21). Aici se ridică o întrebare şi tot aici i se dă şi răspun­sul: Cum Îl proslăveşti pe Hristos prin moarte? Cum poate preţul pierderii oricărui lucru în această viaţă să fie şi mijlocul onorării lui Isus? Să ascultăm cu atenţie cuvin­tele lui Pavel. Hristos ne‑a chemat să trăim pentru gloria Lui şi să murim pentru gloria Lui. Dacă ştim cum să murim frumos, ştim să şi trăim frumos. Acest text ne arată amân­două aceste lucruri.

Din nou vedem pasiunea unică din viaţa lui Pavel—ca “Hristos să fie proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea.” Dacă Hristos nu este proslăvit în trupul meu, viaţa şi moartea noastră sunt irosite. Noi existăm pentru a‑L face să arate în faţa lumii aşa cum e în realitate—măreţ şi glorios. Dacă viaţa noastră şi moartea noastră nu arată vrednicia şi minunăţia lui Isus, ele sunt irosite. Acesta este motivul pentru care Pavel ne spune că ţelul său, atât în viaţă cât şi în moarte, era ca “Hristos să fie proslăvit.”

Ruşinea noastră şi comoara noastră

Remarcă felul neobişnuit în care el exprimă foarte clar în versetul 20: “Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic.” Să ne oprim doar pentru un moment. Ruşinea este acel sentiment oribil de vinovăţie sau eşec când nu eşti la nivelul aşteptat în faţa oamenilor a căror aprobare o doreşti foarte mult. Este ceea ce simte copilul micuţ la programul de Crăciun când uită versurile, şi le reia în gând de la început şi liniştea i se pare eternă, şi ceilalţi copii chicotesc cu răutate. Îmi amintesc astfel de momente oribile. Sau ruşinea este ceea ce simte un preşedinte când în sfârşit nişte înregistrări secrete sunt făcute publice şi oamenii aud cuvintele sale vulgare şi iese la iveală înşelăciunea, iar el stă dezonorat şi vinovat în faţa oamenilor.

Care este atunci opusul ruşinii? Este când copilul îşi aduce aminte versurile uitate şi aude aplauzele. Este când preşedintele conduce bine şi este reales. Opusul ruşinii este onoarea. Asta de obicei. Însă Pavel este o persoană foarte neobişnuită. Şi creştinii ar trebui să fie persoane neobişnuite. Pentru Pavel, opusul lui “a fi dat de ruşine” nu este să fie el onorat, ci Hristos să fie onorat prin el. “Mă aştept şi nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de ruşine cu nimic, ci că¼ Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu.”

Valorile pe care le iubeşti determină lucrurile de care‑ţi va fi ruşine. Dacă‑ţi place ca oamenii să te ridice în slăvi, te vei simţi ruşinat când ei n‑o fac. Dar dacă doreşti ca oamenii să‑L proslăvească pe Hristos, atunci te vei ruşina când ei Îl desconsideră pe Hristos din pricina ta. Şi Pavel l‑a iubit pe Hristos mai mult decât a iubit orice sau pe oricine. “Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri, le‑am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu” (Filipeni 3:7‑8).

Oridecâte ori ai o deosebită apreciere pentru ceva, şi preţuieşti frumuseţea sau puterea sau unicitatea acelui obiect, ai dori să atragi şi atenţia altora înspre el şi să trezeşti în ei aceeaşi bucurie. Din acest motiv ţelul suprem în viaţa lui Pavel a fost să‑L înalţe, să‑L proslăvească pe Hristos. Hristos era pentru Pavel de o valoare infinită, şi astfel Pavel dorea ca alţii să‑L vadă şi să guste, să se bucure de această valoare. Asta înţelege el prin proslăvirea lui Hristos—să arate mărimea valorii lui Hristos.

Oare moartea nu face imposibilă proslăvirea lui Hristos?

Dar dacă cineva obiectează la ceea ce spune Pavel aici, zicând: “Pavele, vedem cât de valoros este Hristos pentru tine acum—cât te bucuri de părtăşia cu El, cum îţi dă o lucrare roditoare şi cum te ocroteşte de eşec spiritual. Dar ce vor însemna toate acestea în ora morţii tale? Unde va fi atunci valoarea lui Hristos? Dacă faptul de a fi creştin te costă viaţa, cât de mult te ajută să‑L onorezi pe Hristos? Oare nu pierzi prin asta însăşi viaţa care poate să‑L onoreze?”

Aşa că Pavel adaugă la finalul versetului 20 că aşteaptă cu tărie: “Hristos să fie proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea.” Moartea este o ameninţare care poate să zădărnicească ţelurile tale principale. Moar­tea este de temut într‑atât de mult încât ameninţă să‑ţi răpească ce iubeşti mai mult. Însă Pavel Îl iubea mai mult ca orice pe Hristos, iar ţelul său era să‑L proslăvească pe Hristos, şi el privea moartea nu ca o zădărnicire a acestui ţel, ci ca pe o ocazie de a‑l împlini.

Viaţa şi moartea! Ele par să fie într‑o totală opoziţie—doi vrăjmaşi teribili care nu se pot împăca. Dar pentru Pavel—şi pentru toţi cei ce împărtăşesc credinţa lui—între cele două există o unitate, fiindcă aceeaşi mare pasiune este împlinită în am­bele—anume, ca Hristos să fie proslăvit în trupul său, şi implicit în trupurile noastre, fie prin viaţă, fie prin moarte.

În Filipeni 1:21, Pavel ne dă scrie o afirmaţie condensată în care explică cum de este aşa de încrezător că Hristos va fi proslăvit în trăirea şi în moartea lui: “Căci pentru mine, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.” Apoi în versetele 22‑26 Pavel ne explică ambele jumătăţi ale acestei afirmaţii, ca noi să putem vedea mai în detaliu cum este proslăvit Hristos prin viaţă şi prin moarte.

Să luăm acestea două pe rând.

Descoperirea de către Pavel a secretului lui Petru

Mai întâi, “Căci pentru mine¼ a muri este un câştig.” Mă întreb, oare Pavel în conversaţiile sale de la Ierusalim, a vorbit cu Petru despre moarte? Mă întreb, oare Petru i‑a povestit despre întâmplarea scrisă în Ioan 21 în care Isus, după înviere, i‑a spus lui Petru, “Adevărat, adevărat, îţi spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile, şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi” (Ioan 21:18). După care Ioan adaugă în Evanghelia sa următoarea explicaţie: “[Isus] a zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu” (Ioan 21:19). Dumnezeu a hotărât că Petru Îl va înălţa, Îl va face pe Dumnezeu glorios, prin moarte. Nu mă îndoiesc că atunci când Petru şi Pavel şi‑au strâns bărbăteşte mâna şi au avut părtăşie împreună, privirea lor a comunicat pasiunea lor comună: de a‑L proslăvi pe Hristosul răstignit—centrul strălucitor al gloriei lui Dumnezeu—chiar şi prin moarte.

Dar cum Îl vom proslăvi noi pe Hristos în moarte? Altfel spus: Cum să murim astfel încât prin moartea noastră valoarea extraordinară a lui Hristos, mărimea vredniciei Sale, să devină mai vizibilă? Răspunsul lui Pavel de aici, din Filipeni 1, se găseşte întâi de toate în cuvântul de legătură dintre versetele 20 şi 21. Aceste versete sunt legate prin cuvântul “căci” sau “fiindcă.” Vorbind despre moarte, Pavel spune, “Nădăjduiesc cu tărie ca Hristos să fie onorat în trupul meu prin moarte, fiindcă pentru mine a muri este un câştig.” Cu alte cuvinte, dacă priveşti moartea ca un câştig pentru El, tu Îl proslăveşti pe Hristos în moartea ta.

Cum poate fi moartea un câştig?

Ce înseamnă asta? Versetul 23 arată de ce moartea era un câştig pentru Pavel: “Aş dori să mă mut [să mor] şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine.” Asta face moartea: Ne duce în intimitatea lui Hristos. Ne mutăm, ne ducem să fim cu Hristos, şi asta, spune Pavel, este un câştig. Şi dacă priveşti moartea astfel, spune Pavel, Îl înalţi, Îl proslăveşti pe Hristos. Faptul de a‑L considera pe Hristos ca un câştig în moartea ta, Îl înalţă. Este “cu mult mai bine” decât a trăi aici.

Adevărat? Mai bine decât toţi prietenii de la şcoală? Mai bine decât să fii îndrăgostit? Mai bine decât să‑ţi îmbrăţişezi copiii? Mai bine decât să ai succes în carieră? Mai bine decât pensia şi joaca cu nepoţii? Da. De o mie de ori mai bine. Când mi‑am ţinut predica pentru poziţia de păstor pe care o am şi acum, acesta mi‑a fost pasajul din Scriptură. Asta s‑a petrecut în 27 ianuarie 1980. Voiam să le arăt oamenilor, prin intermediul Scripturii, pasiunea unică a vieţii mele, pasiunea care le cuprindea pe toate celelalte‑—pasiunea de a‑L înălţa pe Hristos în toate lucrurile, prin viaţă sau moarte.

La acest punct în mesajul meu, s‑a ridicat întrebarea: Este moartea mai bună ca viaţa? Este mutarea pentru a fi cu Hristos mai bună decât rămânerea aici? Le‑am spus:

 

Dacă nu cred acest lucru, cum aş îndrăzni să aspir la rolul de păstor—oriunde—ca să nu spun de Biserica Baptistă Bethlehem, unde 108 membri au peste 80 de ani şi alţi 171 au peste 65? Dar eu cred acest lucru, şi spun tuturor perilor albi din această biserică, cu toată autori­tatea apostolului lui Hristos: ce este mai bun nu s‑a arătat încă! Şi nu mă refer la o pensie grasă sau la proprietăţi de lux. Mă refer la Hristos.

 

Am avut o înmormântare la fiecare trei săptămâni în primul an şi jumătate a lucrării mele, şi multe multe după aceea. A fost un timp de trezire, de cercetare, un timp dificil pentru un păstor tânăr. Inima mi s‑a lipit de multe familii în timp ce stăteam alături să spunem la revedere multor prieteni, unul după altul. Şi le‑am spus la revedere şi eu, şi cred că şi ei.

Dacă învăţăm să murim cum se cuvine, vom şi trăi cum se cuvine

Ceea ce am învăţat până acum din Filipeni 1 este că moartea (fie ea din cauze naturale sau prin prigoană) este un prilej de a‑L onora pe Hristos. Dacă suferim şi murim pe drumul Calvarului ascultării de Hristos, costul urmării Lui nu este doar un rezultat a‑L onorării Lui, ci şi un mijloc. Moartea arată unde ne este comoara. Modul în care murim scoate la iveală valoarea pe care o dăm lui Hristos în inimile noastre. Hristos este înălţat în moartea mea atunci când sunt satisfăcut cu El în moarte—când consider moartea ca un câştig din pricina Lui. Sau, cu alte cuvinte: Esenţa laudei pentru Hristos este preţuirea lui Hristos. Hristos va fi lăudat în moartea mea dacă în moarte eu Îl preţuiesc mai tare ca viaţa.

Isus a spus: “Cine iubeşte pe tată ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37). Când vine ceasul să fie luate de la noi toate, cu excepţia lui Hristos, Îl vom înălţa spunând, “În El avem totul, şi chiar mai mult. A muri este un câştig.”

Dacă învăţăm să murim în felul acesta, vom fi pregătiţi să trăim. Şi dacă nu învăţăm să murim aşa, ne risipim vieţile. Cei mai mulţi dintre noi mai au cîţiva ani de trăit înainte de a fi cu Hristos. Chiar şi cel mai în vârstă dintre noi trebuie să‑şi pună înterebarea, “Dacă‑L iubesc pe Hristos, cum Îl pot glorifica în comportarea mea în după‑amiaza aceasta, în săptămâna aceasta?” Deci să ne apropiem de cealaltă jumătate a versetului din Filipeni 1:21: “Pentru mine, a trăi este Hristos.”

A trăi este Hristos

Ce vrea Pavel să spună prin “A trăi este Hristos” ? El îşi începe explicaţia în versetul 22: “Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc [în alte traduceri: Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, merită să trăiesc, sau Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, asta înseamnă pentru mine muncă roditoare].” Este o explicaţie ciudată: “A trăi este Hristos” devine “A trăi este muncă roditoare.” Care era roada ce urma să rezulte în urma muncii lui Pavel? Şi ce înseamnă “să‑L trăieşti¼ pe Hristos”? Răspunsul ne este dat în versetele 24‑26.

În versetul 22 Pavel ne spune: “Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg.” Apoi în versetul 24 el spune: “Dar, pentru voi este mai de trebuinţă să rămân în trup.” Este deci evident că rodul pe care avea să‑l producă viaţa lui Pavel nu era doar pentru el însuşi, ci era foarte folositor pentru credincioşii filipeni. Deci fraza, “Pentru mine, a trăi este Hristos” devine “Pentru mine, a trăi este să aduc rodul de care voi aveţi nevoie aşa de mult.” Iar în versetul 25 ni se spune care era lucrul de care avea nevoie biserica şi pe care viaţa lui Pavel urma să‑l producă: “Şi sunt încredinţat şi ştiu că voi rămâne şi voi trăi cu voi toţi, pentru înaintarea şi bucuria credinţei voastre.” Îl vedem pe Pavel clarificând în mod progresiv înţelesul pe care‑l da el frazei “Pentru mine, a trăi este Hristos.”

Mai întâi el vrea să spună: Viaţa mea este dedicată rodirii (versetul 22). În al doilea rând, el spune: Viaţa mea este devotată producerii unui rod care vouă vă este foarte necesar (versetul 24). În al treilea rând, el spune: Viaţa mea este devotată creşterii credinţei voastre şi înmulţirii bucuriei voastre, încât să aveţi bucurie din belşug (versetul 25).

Acum întrebarea crucială este: De ce pentru Pavel este acelaşi lucru să spună, pe de o parte, “Pentru mine, a trăi este Hristos” şi pe de altă parte, “Viaţa mea este devotată progresului şi bucuriei voastre în credinţă”? Mie mi se pare că pentru Pavel aceste două afirmaţii sunt de fapt sinonime în acest context.

Eu trăiesc pentru progresul vostru şi bucuria voastră în credinţă

Pentru a înţelege această afirmaţie avem nevoie de o definiţie a credinţei. Credinţa obişnuită înseamnă încrederea şi bazarea pe cineva care ţi‑a dat dovezi reale despre faptul că este demn de încredere şi că doreşte şi este în stare să‑ţi dea ce ai nevoie. Dar atunci când obiectul credinţei este Isus Hristos, situaţia este schimbă. Noi avem nevoie de El însuşi. Dacă credem în Hristos doar să ne dea darurile Sale şi nu pe Sine însuşi ca dar atot‑satisfăcător, atunci nu credem în El într‑un fel care să‑L onoreze ca o Comoară a noastră. Atunci noi onorăm doar darurile Sale. Noi umblăm în realitate după darurile Lui, nu după El. Astfel, credinţa biblică în Isus înseamnă că ne încredem în El să ne dea ce avem nevoie cel mai mult—adică, pe El Însuşi. Asta înseamnă că credinţa însăşi trebuie să includă în esenţa ei preţuirea lui Hristos mai presus de toate lucrurile.

Acum putem înţelege cum cele ţeluri ale lui Pavel pentru viaţa sa sunt de fapt unul singur. După cele scrise în versetul 20, ţelul său era să‑L înalţe pe Hristos în via­ţa lui; iar conform cu cele scrise în versetul 25, ţelul său era să promoveze progresul şi bucuria în credinţă a filipenilor. El crede că pentru aceasta îl lasă Dumnezeu să trăiască. Viaţa lui era aceasta: să lucreze “pentru înaintarea şi bucuria credinţei” lor.

Dar acum am văzut că credinţa este în esenţă să‑L preţuieşti pe Hristos ca pe o comoară. Cuvântul “bucurie” din versetul 25 (“pentru înaintarea şi bucuria credinţei voastre”) dă idea unei fericiri în preţuirea lui Hristos. Şi dacă El este preţuit cu bucurie, El este înălţat. Aceasta este pasiunea unică, atot‑cuprinzătoare, a vieţii lui Pavel. Cu alte cuvinte, Pavel spune, “Viaţa mea este devotată producerii în voi a acelei stări măreţe a inimii prin care Hristos este înălţat—mai precis, să fiţi satisfăcuţi în El, preţuindu‑L cu bucurie ca pe o comoară mai presus de toate. Asta vreau eu să spun prin cuvintele, ‘Pentru mine, a trăi este Hristos.’ Cu alte cuvinte, pentru mine a trăi înseamnă ca voi să aveţi o credinţă care‑L înalţă pe Hristos.”

Viaţa creştină înseamnă o serie de morţi decese

Am face o mare greşeală în acest punct dacă am separa felul în care Îl onorează pe Hristos moartea de felul în care Îl onorează pe Hristos viaţa. Motivul pentru care acest lucru ar fi o greşeală este pentru că viaţa unui creştin include multe morţi. Pavel a spus, “În fiecare zi eu sunt în primejdie de moarte” [sau, în altă traducere: Eu mor în fiecare zi!] Isus a spus, “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să‑şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze” (Luca 9:23). Viaţa creştină zilnică înseamnă moarte zilnică. Moartea la care mă gândesc acum este moartea confortului şi siguranţei şi reputaţiei şi familiei şi prietenilor şi bogăţiei şi tihnei de acasă. Acestea pot fi luate de la noi în orice moment al cărării noastre de ascultare şi înălţare a lui Hristos. A muri zilnic în felul în care a murit Pavel zilnic, şi a‑ţi lua crucea zilnic în felul poruncit de Domnul Isus, înseamnă să îmbrăţişezi pentru Hristos acest fel de viaţă de suferinţă, considerând‑o în acelaşi timp un câştig.

Cu alte cuvinte, modul în care Îl onorăm pe Hristos în moarte este să‑L preţuim pe Hristos mai mult decât darul vieţii, şi modul de a‑L onora pe Hristos în viaţă este să‑L preţuim pe Isus mai mult decât darurile vieţii. De aceea Pavel foloseşte acelaşi cuvânt, “câştig,” în relaţie cu Hristos în moarte şi în relaţie cu Hristos în viaţă. El nu spune doar, “A muri este un câştig,” ci spune şi “Dar lucrurile, care pentru mine erau câştiguri [în viaţă!], le‑am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos” (Filipeni 3:7‑8).

Durerea şi plăcerea, ca moduri de a‑L onora pe Hristos

Întreaga viaţă a creştinului ar trebui să‑L înalţe pe Hristos. Acest lucru se poate întâmpla prin plăcere, sau se poate întâmpla prin durere. Acum ne vom îndrepta atenţia asupra plăcerii. Motivul este nu că o mie de lucruri plăcute ne ocolesc, fiind creştini. Nici că noi nu ne bucurăm de ele ca daruri din partea lui Dumnezeu sau că nu‑i mulţumim pentru ele. Aşa ar trebui să facem; Biblia ne învaţă lucrul acesta. “Căci orice făptură a lui Dumnezeu este bună: şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumiri; pentru că este sfinţit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (1 Timotei 4:4‑5). Şi este adevărat că “Cine aduce mulţumiri, ca jertfă, acela Mă proslăveşte şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu” (Psalm 50:23).

Motivul pentru care nu insist asupra acestui aspect este că noi suntem gata orişicând pregătiţi să vedem partea plăcută a lucrurilor. Suntem fiinţe căzute, iubitoare de confort. Căutăm întotdeauna justificări pentru acţiunile noastre de auto‑protejare, auto‑asigurare, auto‑satisfacere. Ştiu asta de la mine însumi. Şi mă bucur că toate acestea nu sunt rele. Dumnezeu “ne dă toate lucrurile din belşug, ca să ne bucurăm de ele” (1 Timotei 6:17).

Felul cum primim pierderea arată cine este comoara noastră

Dar ceea ce ştiu şi mai sigur este că bucuria maximă în Dumnezeu ne vine din împăr­ţirea darurilor Sale cu alţii, nu din adunarea lor pentru noi înşine. Este bine să lucrezi şi să ai. Este şi mai bine să lucrezi şi să ai pentru a putea da. Gloria lui Dumnezeu străluceşte mai tare atunci când suntem satisfăcuţi şi mulţumiţi cu El în vremuri de pierdere decât atunci când El ne dă totul în vremuri de belşug. “Evanghelia” sănătăţii, bunăstării şi prosperităţii înfăşoară şi înăbuşă frumuseţea lui Hristos în frumuseţea darurilor Sale, şi schimbă aceste daruri în idoli. Când creştinii se îmbogăţesc lumea nu este impresio­nată încât să‑I mulţumească lui Dumnezeu. Ei sunt însă impresionaţi când Dumnezeu este pentru noi atât de scump încât renunţăm la bogăţie pentru Hristos şi socotim asta ca un câştig.

Nimeni n‑a spus vreodată că a învăţat lecţiile cele mai importante ale vieţii sau că a avut cea mai dulce şi apropiată întâlnire cu Dumnezeu în zile însorite. Oamenii îşi adâncesc relaţia lor cu Dumnezeu atunci când vine seceta. Aşa a găsit cu cale Dum­ne­zeu să facă. Hristos vrea să fie înălţat în vieţile noastre cel mai clar prin modul în care ne raportăm la El în pierderile de care avem parte. Pavel este exemplul nostru: “În adevăr, fraţilor, nu voim să vă lăsăm în necunoştinţă despre necazul care ne‑a lovit în Asia, de care am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai presus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă. Ba încă ne spunea gândul că trebuie să murim, pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care înviază morţii” (2 Corinteni 1:8‑9). Designul suferinţei lui Pavel are scopul de a face extraordinar de clar, pentru el şi pentru noi, că Dumnezeu şi numai Dumnezeu este singura comoară care rămâne. Când totul în viaţă ne este luat, cu excepţia lui Dumne­zeu, şi noi ne încredem mai mult în El datorită acestui lucru, atunci acesta este un câştig, şi El este glorificat.

Risipirea vieţii prin fuga de suferinţă

Designul vieţii creştine este atât de crucial încât ar trebui să ne deschidem ochii pentru a vedea cât de mult vorbeşte Biblia despre el. O mulţime mare din cei ce se declară creştini îşi risipesc vieţile încercând să scape de costul dragostei. Ei nu înţeleg că merită întotdeauna să plăteşti acest preţ. Prin suferinţă putem vedea şi gusta mai mult din gloria lui Dumnezeu decât prin încercările egoiste de a scăpa de ea. Pavel se exprimă astfel: “De aceea, noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinlăuntru se înoieşte din zi în zi. Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă” (2 Corinteni 4:16‑17). “De o clipă” poate însemna chiar perioada unei vieţi întregi, în comparaţie cu veşnicia. “Uşoare” poate însemna suferinţă şi moarte în comparaţie cu bucuria veşnică în prezenţa lui Dumnezeu. Acesta este câştigul nostru dacă rămânem tari lângă Hristos. Asta risipim dacă nu stăm lângă El.

Dumnezeu a lăsat ca încercările să intensifice tânjirea noastră după gloria lui Dumnezeu. Pavel spune în Romani 5:2 că prin credinţă avem accesul la starea de har şi “ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.” Apoi în următoarele două versete el ne spune cum această nădejde este păstrată şi îndulcită: “Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea” (versetele 3‑4). Această nădejde care creşte şi se adânceşte şi satisface prin suferinţă este nădejdea din versetul 2, “nădejdea slavei lui Dumnezeu.” Noi am fost creaţi să vedem şi să ne bucurăm, să savurăm această glorie. Şi Dumnezeu, în dragostea Lui, va folosi orice încercări pe care le consideră necesare pentru a intensifica bucuria noastră în legătură cu gloria Lui.

Există o diferenţă între o jertfă şi o sinucidere

Nu este rău să te rogi pentru vindecare, să iei medicamente, să‑ţi pui încuietori la uşi şi să fugi din calea mulţimilor dezlănţuite. Biblia nu ne cheamă la sinucidere. Este o îndrăzneală şi o îngâmfare să te arunci de pe streaşina Templului citând versete din Scriptură care spun că Dumnezeu te va prinde. Dumnezeu decide la urma urmei dacă şi când cărarea ascultării te va purta prin suferinţă. Satana îşi are locul său. Lui îi place să ne facă viaţa grea şi încearcă să ne distrugă credinţa. Dar Dumnezeu este suveran şi peste Satana şi toate încercările acestuia de a‑i distruge pe sfinţi sunt folosite de Dumnezeu spre binele celor ce sunt ai Lui şi spre gloria Numelui Său.

Deci este corect să fugi, şi este corect să stai. Unul poate scapă şi altul îndură suferinţe. Când să fugă şi când să rămână, aceasta a fost întrebarea chinuitoare pentru mulţi misionari şi lucrători din oraşe, şi pentru mulţi creştini cu locuri de muncă seculare cu mari oportunităţi dar şi cu mari conflicte. Omul care a gândit la asta mai mult decât majoritatea dintre noi a fost John Bunyan, păstorul care a petrecut doispre­zece ani în închisoare şi care a scris Călătoria Creştinului. El ar fi putut fi eliberat din închisoare dacă ar fi fost de acord să nu mai predice. Soţia lui şi copiii lui aveau nevoie de el. Una din fiicele sale era oarbă. A fost o decizie chinuitoare. “Despărţirea de soţia şi sărmanii mei copii mi‑a fost deseori în locul acesta asemeni unei sfâşieri a cărnii de pe oasele mele.”[16]

Iată ce a scris el despre libertatea creştinului de a sta sau de a fugi de pericol.

 

Să încercăm să scăpăm? Poţi să faci asta dacă asta ai în inimă. Dacă inima ta îţi spune să fugi, fugi; dacă inima îţi spune să stai, stai. Orice, dar să nu te lapezi de adevăr. Cel ce fuge, are dreptul să fugă; cel ce stă, are dreptul să stea. Da, chiar acelaşi om poate şi să fugă şi să stea, după cum este chemarea lui Dumnezeu în inima sa. Moise a fugit, Exodul 2:15; Moise a stat, Evrei 11:27. David a fugit, 1 Samuel 19:12; David a stat, 1 Samuel 24:8. Ieremia a fugit, Ieremia 37:11‑12; Ieremia a stat, Ieremia 38:17. Hristos s‑a retras, Luca 9:10; Hristos a stat, Ioan 18:1‑8. Pavel a fugit, 2 Corinteni 11:33; Pavel a stat, Fapte 20:22‑23¼

Există în acest caz câteva reguli. Omul însuşi este cel mai în măsură să‑şi aprecieze tăria la momentul respectiv, cât şi înrâurirea pe care o are asupra inimii sale un argument sau altul în favoarea rămânerii sau a fugii¼ Să nu fugi niciodată din frică ruşinoasă, dar să fugi dacă aşa îţi porunceşte Dumnezeu şi El deschide uşa de scăpare, o uşă deschisă prin providenţa Lui, şi scăparea este aprobată de Cuvântul lui. Matei 10:23¼ Dacă, deci, după ce ai fugit, vei fi prins, nu te supăra pe Dum­nezeu sau pe oameni: nu pe Dumnezeu, fiindcă tu eşti robul Lui, viaţa ta şi tot ce ai sunt ale Lui, nu pe oameni, fiindcă ei sunt doar nuiaua lui Dumnezeu, şi El a hotărât să lucreze în acest fel spre binele tău. Ai scăpat? Bucură‑te. Ai fost prins? Bucură‑te. Vreau să spun, fii bucuros în orice ţi s‑ar întâmpla, ştiind că soarta îţi este în mâna lui Dumnezeu.[17]

Promisiunea şi planul lui Dumnezeu

După tot ce spunem şi facem, promisiunea şi planul lui Dumnezeu pentru cei care nu‑şi risipesc vieţile este foarte clară: “Toţi cei ce vor să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12). Şi când persecuţia se opreşte pentru o vreme, suspinele şi durerile veacului de acum rămân, “Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (Romani 8:23). Suspinăm într‑un fel sau altul. După cum a spus şi apostolul Pavel, “ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli” (2 Corinteni 6:10).

Aceasta este promisiunea. Iată planul sau designul lui Dumnezeu. Isus i‑a spus lui Pavel în durere—şi tuturor acelora dintre noi care Îl preţuiesc mai mult pe El decât o viaţă fără dureri—“Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” (2 Corinteni 12:9). Multor creştini declaraţi nu le place deloc acest design sau plan. Poate că unii se vor revolta, “Ce mă interesează pe mine să‑Ţi desăvârşeşti puterea Ta!? Sunt în suferinţă! Dacă mă iubeşti, scoate‑mă din ea!” Pavel n‑a răspuns aşa. Pavel a învăţat ce este dragostea. Dragostea lui Hristos nu înseamnă cinstirea noastră sau uşurarea vieţii noastre. Dragostea Lui înseamnă să facă tot ce trebuie, plătind El însuşi un preţ mare (şi deseori şi noi), pentru a ne face în stare să ne bucurăm veşnic de înălţarea, de onorarea, de cinstirea Lui. Pavel răspunde planului lui Hristos astfel, “Deci, mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea, simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12:9‑10).

Toate bucuriile durabile se află pe drumul Calvarului

Ce tragic este când oamenii se îndepartă de la drumul Calvarului dragostei şi suferinţei. Toate bogăţiile gloriei lui Dumnezeu în Hristos se află pe acest drum. Şi părtăşia cea mai dulce cu Isus se găseşte tot acolo. Şi toate comorile siguranţei. Orice extazuri ale bucuriei. Cele mai clare privelişti ale eternităţii. Cele mai nobile prietenii. Cele mai umile sentimente de dragoste. Cele mai delicate fapte de bunătate iertătoare. Cele mai adânci revelaţii din Cuvântul lui Dumnezeu. Cele mai fierbinţi şi sincere rugăciuni. Toate acestea sunt pe drumul Calvarului, pe care Isus umblă cu poporul Său. Ia‑ţi crucea şi urmează‑L pe Isus. Pe acest drum, şi numai pe acest drum, viaţa este Hristos şi moartea este câştig. Umblarea pe orice alte căi înseamnă risipirea vieţii.

 

 

CAPITOLUL 5

RISCUL ESTE BUN—MAI BINE SĂ‑ŢI PIERZI VIAŢA DECÂT S‑O RISIPEŞTI

D

acă singura noastră pasiune, pasiunea care le include pe toate, este de a‑L proslăvi pe Hristos în viaţă şi în moarte, şi dacă viaţa care‑L Înalţă pe El cel mai mult este viaţa de dragoste jertfitoare, atunci viaţa noastră este un risc, şi riscul este bun. Să fugi de acest risc înseamnă să‑ţi risipeşti viaţa.

Ce înseamnă un risc?

Eu definesc riscul foarte simplu, ca o acţiune care te expune posibilităţii de a pierde sau de a fi rănit. Dacă rişti poţi să pierzi bani, poţi să‑ţi pierzi reputaţia, poţi să‑ţi pierzi sănătatea sau chiar viaţa. Şi ce este mai rău, dacă rişti poţi să-i pui în pericol şi pe alţi oameni, nu doar pe tine. Vieţile lor pot fi în pericol. Atunci, cineva iubitor şi înţelept va fi gata să‑şi va asume riscuri? Eşti înţelept să te expui unor pier­deri? Eşti iubitor când pui în pericol pe alţii? Este pierderea vieţii acelaşi lucru cu risipirea ei?

Depinde. Desigur, tu‑ţi poţi arunca viaţa la gunoi în sute de feluri şi, ca rezultat, să mori. În acest caz pierderea vieţii şi risipirea ei sunt tot una. Dar pierderea vieţii nu este întotdeauna acelaşi lucru cu risipirea vieţii. Cum este atunci când circumstanţele sunt de aşa natură încât neasumarea unui risc duce la o pierdere sau la răni? Sau atunci când riscarea cu succes ar aduce un mare beneficiu multor oameni, şi eşecul te‑ar afecta doar pe tine? N‑ar fi deloc dovadă de iubire să alegi confortul sau sigu­ranţa când ai putea realiza ceva măreţ pentru cauza lui Hristos şi pentru binele altora.

Riscul este întreţesut în structura vieţilor noastre

De ce există un astfel de lucru, ca riscul, în lume? Fiindcă există şi un alt lucru numit ignoranţă. Dacă n‑ar exista ignoranţă, n‑ar exista risc. Riscul vine din faptul că nu ştim cum vor ieşi lucrurile. Asta înseamnă că Dumnezeu nu riscă niciodată nimic.[18] El cunoaşte rezultatul tuturor alegerilor Sale, înainte de a se întâmpla. Asta înseamnă că Dumnezeu este deasupra tuturor dumnezeilor popoarelor (Isaia 41:23; 42:8‑9; 44:6‑8; 45:21; 46:8‑11; 48:3). Şi din moment ce cunoaşte rezultatul tuturor acţiunilor Sale înainte ca ele să aibă loc, El planifică în consecinţă. Atotştiinţa Lui exclude orice posibilitate de a risca.[19]

Nu tot aşa este şi cu noi. Noi nu suntem Dumnezeu; noi suntem ignoranţi. Noi nu ştim ce se întâmplă mâine. Dumnezeu nu ne spune în detaliu ce intenţionează să facă mâine sau peste cinci ani. În mod evident, Dumnezeu ne lasă intenţionat să trăim şi să lucrăm în ignoranţă şi nesiguranţă în ceea ce priveşte rezultatele acţiunilor noastre.

El ne spune, de exemplu, în Iacov 4:13‑15:

 

Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: “Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie şi vom câştiga!” Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur care se arată puţintel şi apoi piere. Voi, dimpo­trivă, ar trebui să ziceţi: “Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.”

 

Tu nu ştii dacă inima ta nu se va opri înainte de a termina de citit această pagi­nă. Nu ştii dacă nu cumva vreun şofer nu va ieşi de pe banda lui şi te va lovi din faţă în săptămâna care va veni, sau dacă ce ai servit la restaurant nu e contaminat cu vreun virus fatal, sau dacă nu cumva un atac cerebral nu te va paraliza înainte de a se ter­mina săptămâna, sau dacă un om înarmat nu te va împuşca într‑un supermagazin. Noi nu suntem Dumnezeu. Noi nu ştim ce ne este rezervat în ziua de mâine.

Aruncând în aer mitul siguranţei

Astfel, riscul este întreţesut în structura vieţilor noastre finite. Nu putem evita riscul chiar dacă am vrea. Ignoranţa şi nesiguranţa zilei de mâine este aerul cu care ne‑am născut. Toate planurile noastre pentru mâine pot fi spulberate de o mie de eve­ni­mente necunoscute, chiar dacă stăm acasă sub plapumă sau călătorim cu maşina pe străzi. Unul dintre ţelurile mele este să arunc cumva în aer mitul siguranţei şi să vă eliberez de sub vraja siguranţei. Fiindcă siguranţa este un miraj. Ea nu există. În orice direcţie te‑ai întoarce dai de lucruri necunoscute şi necontrolate.

Ipocrizia tragică este că vraja siguranţei ne face în fiecare zi să riscăm în ceea ce ne priveşte, şi ne paralizează în acelaşi timp de la a risca pentru alţii pe drumul Calva­rului dragostei. Suntem înşelaţi să credem că asta ne‑ar pune în pericol siguranţa pe care de fapt n‑o avem. Felul în care aş vrea să arunc în aer mitul siguranţei şi să vă scot de sub vraja securităţii este să merg pur şi simplu la Biblie şi să vă arăt că este bine să riscăm pentru cauza lui Hristos, şi că a nu face asta înseamnă risipirea vieţii.

“Domnul să facă ce va crede!”

Gândiţi‑vă la contextul din 2 Samuel, capitolul 10. Amaleciţii au batjocorit pe trimişii lui David şi astfel s‑au făcut urâţi lui David. Pentru a se proteja, i‑au plătit pe Sirieni să vină să lupte cu ei împotriva Israeliţilor. Ioab, comandantul oştirii lui Israel, s‑a văzut încercuit de Amaleciţi pe de o parte şi de Sirieni de cealaltă. Atunci şi‑a îm­păr­ţit oştirea în două tabere, a pus o parte sub comanda fratelui său Abişai, iar cealaltă o comanda el însuşi.

În versetul 11 ei au promis că se vor ajuta unul pe altul la nevoie. Apoi vine acest mare cuvânt în versetul 12: “Fii tare, şi să ne arătăm plini de bărbăţie pentru poporul nostru şi pentru cetăţile Dumnezeului nostru; şi Domnul să facă ce va crede!” Ce înseamnă aceste ultime cuvinte, “Şi Domnul să facă ce va crede”? Înseamnă că Ioab a luat o hotărâre strategică pentru cetăţile lui Dumnezeu, dar nu ştia cum va ieşi totul. N‑a avut o revelaţie specială din partea lui Dumnezeu cu privire la acest subiect. El a trebuit să ia o decizie pe baza unei înţelepciuni sfiinţite. El trebuia să rişte sau să fugă. Nu ştia cum se va sfârşi totul. Astfel el a luat o decizie, şi a lăsat rezultatele în mâna lui Dumnezeu. Şi bine a făcut.

“Dacă va fi să pier, voi pieri”

Împărăteasa Estera este un alt exemplu de risc curajos în slujba dragostei şi pentru slava lui Dumnezeu. Era un bărbat iudeu numit Mardoheu care a trăit în seco­lul cinci înainte de Hristos, în timpul exilului babilonian. El avea o verişoară mai tânără care era orfană, pe care o chema Estera, pe care el a adoptat‑o ca fiică. Ea a crescut şi s‑a făcut frumoasă, iar mai târziu împăratul Ahaşveroş a luat‑o ca împără­teasă. Haman, unul dintre slujitorii cei mai înalţi de la curtea lui Ahaşveroş, îl ura pe Mardoheu şi pe toţi deportaţii evrei, şi l‑a convins pe împărat să semneze un decret prin care aproba exterminarea lor. Împăratul nici nu şi‑a dat seama că şi soţia lui era evreică.

Mardoheu i‑a trimis vorbă Esterei să se ducă înaintea împăratului şi să pledeze în favoarea poporului. Estera ştia că există o lege împărătească care spunea că oricine se va apropia de împărat fără să fie invitat va fi ucis pe loc, dacă acesta nu‑i întinde toiagul lui de aur. Însă ea ştia şi că vieţile celor din poporul ei erau în primejdie. Ea îi trimite răspuns lui Mardoheu prin aceste cuvinte:

 

“Du‑te, strânge pe toţi Iudeii care se află în Susa, şi postiţi pentru mine fără să mâncaţi, nici să beţi, trei zile, nici noaptea, nici ziua. Şi eu voi posti odată cu slujnicele mele, apoi voi intra la împărat, în ciuda legii; şi dacă va fi să pier, voi pieri” (Estera 4:15‑16).

 

“Dacă va fi să pier, voi pieri.” Ce înseamnă asta? Înseamnă că Estera nu ştia care va fi rezultatul acţiunii sale. Nu avea o revelaţie specială de la Dumnezeu în această privinţă. Ea a decis pe baza înţelepciunii şi dragostei pentru poporul ei şi pe baza încrederii în Dumnezeu. Ea putea sau să rişte sau să fugă. Nu ştia cum vor ieşi lucrurile. În consecinţă, ea a luat o hotărâre şi a lăsat rezultatele în mâna lui Dumnezeu. Şi bine a făcut.

“Nu vom sluji dumnezeilor tăi”

Să mai luăm un exemplu din Vechiul Testament. Scena este în Babilon. Iudeii sunt în exil. Împărat este Nebucadneţar. El ridică un chip de aur, apoi porunceşte ca la auzirea sunetelor instrumentelor toţi să se plece în faţa chipului. Însă Şadrac, Meşac şi Abed‑Nego nu s‑au plecat. Ei se închinau singurului Dumnezeu adevărat, Dumnezeul lui Israel.

Nebucadneţar îi ameninţă şi le spune că dacă nu se pleacă în faţa chipului vor fi aruncaţi în cuptorul de foc. Ei răspund:

 

“Noi nu avem nevoie să‑ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mîna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l‑ai înălţat!” (Daniel 3:16‑18)

 

Era un risc teribil. “Noi credem că Dumnezeul nostru ne va izbăvi. Dar şi dacă n‑o va face, tot nu vom sluji dumnezeilor tăi.” Ei nu ştiau cum se vor sfârşi lucrurile. Au spus în fapt acelaşi lucru ca Estera: “Dacă va fi să pierim, vom pieri.” Şi au încredinţat rezultatul în mâna lui Dumnezeu în acelaşi fel în care au făcut‑o Ioab şi Abişai: “Domnul să facă ce va crede!” Şi a fost bine. Este bine să rişti pentru cauza lui Dumnezeu.

“Eu sunt gata să şi mor pentru Numele Domnului Isus”

Următorul mare erou din Noul Testament care şi‑a asumat riscuri mari a fost apostolul Pavel. Închipuiţi‑vă mai întâi că‑l vedeţi în prima sa călătorie spre Ierusalim după mulţi ani de suferinţă pentru Hristos aproape peste tot unde a mers. Prin Duhul Sfânt (Fapte 19:21), şi‑a pus în gând să meargă la Ierusalim. Adunase bani pentru cei săraci, şi voia să vadă că se împart cu credincioşie. A ajuns până la Cezarea, şi un prooroc numit Agab s‑a coborât din Iudea, şi‑a legat în mod simbolic mâinile şi picioarele cu brâul lui Pavel, şi a zis, “Iată ce zice Duhul Sfînt: “Aşa vor lega Iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brîul acesta, şi‑l vor da în mîinile Neamurilor”” (Fapte 21:11).

Când au auzit ucenicii, l‑au rugat pe Pavel să nu se suie la Ierusalim. El a răspuns, “Ce faceţi de plângeţi aşa, şi‑mi rupeţi inima? Eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să şi mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus” (Fapte 21:13). Apoi, ne spune Luca, prietenii săi s‑au domolit: “Dacă am văzut că nu‑l putem îndupleca, n‑am mai stăruit, şi am zis: “Facă‑se voia Domnului!”” (Fapte 21:14).

Cu alte cuvinte, Pavel credea că această călătorie la Ierusalim era necesară cau­zei lui Hristos. El nu ştia în detaliu ce i se va întâmpla acolo sau care va fi rezultatul vizitei sale. Arestarea şi necazul erau sigure. Dar dincolo de acestea? Moartea? Întemniţarea? Exilul? Nimeni nu ştia. Deci ce i‑au spus? Au putut să cadă de acord asupra unui lucru: “Facă‑se voia Domnului!” Sau cum a spus Ioab, “Domnul să facă ce va crede!” Şi a făcut bine.

Din cetate în cetate¼ mă aşteaptă necazuri

De fapt, întreaga viaţă a apostolului Pavel a fost o suită de riscuri stresante, venite unul după altul. El spune în Fapte 20:23, “Numai, Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri.” Dar el nu ştia niciodată în ce formă vor veni acestea, sau când vor veni, sau prin cine vor veni. Pavel a decis să‑şi rişte viaţa în Ierusalim ştiind foarte bine ce i s‑ar putea întâmpla. Lucrurile prin care trecuse deja îi dăduseră o idee despre ce i se putea întâmpla în Ierusalim:

 

De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s‑a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în priveghiuri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! Şi, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apasă grija pentru toate Bisericile (2 Corinteni 11:24-28).

 

Ce înseamnă asta? Înseamnă că Pavel nu ştia niciodată de unde va veni urmă­toa­rea lovitură. În fiecare zi şi‑a riscat viaţa pentru cauza lui Dumnezeu. Drumurile nu erau sigure. Călătorind pe râuri nu era sigur. Nu era sigur nici în mijlocul fraţilor săi evrei. Între Neamuri, nu era sigur. În cetăţi, nu era sigur. În pustie, nu era sigur. Pe mare, nu era sigur. Chiar şi între aşa‑numiţii fraţi creştini, nu era sigur. Siguranţa era un miraj. Ea nu exista pentru apostolul Pavel.

A avut două alternative: să‑şi risipească viaţa sau să trăiască în risc. Şi el îşi exprimă foarte clar opţiunea: “Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi‑ar fi scumpă, ci vreau numai să‑mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit‑o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:24). El n‑a ştiut niciodată ce‑l aştepta în vitorul apropiat. Dar drumul Calvarului îi făcea semn să calce pe el. Şi el şi‑a riscat viaţa în fiecare zi. Şi bine a făcut!

“Dacă M‑au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni”

Pentru ca să nu credem că acest tip de viaţă cu riscuri a fost rezervată doar pentru Pavel, el ţine să le spună creştinilor care erau la începutul vieţii lor de credinţă că vor avea de înfruntat diverse necazuri. După înfiinţarea unor biserici noi în prima lui călătorie misionară, s‑a întors câteva luni mai târziu pe acolo “întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă, şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fapte 14:22). Când scrie tinerei biserici din Tesalonic, el îşi exprimă grija ca nu cumva să se fi clătinat în necazurile cu care se confruntă, şi le spune, “Căci ştiţi singuri că la aceasta suntem rânduiţi” [adică, la necazuri] (1 Tesaloniceni 3:3). Cu alte cuvinte, viaţa creştină este o chemare la o viaţă de risc.

Isus a spus clar acest lucru. El spune, de exemplu, în Luca 21:16, “Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri, şi vor omorî pe mulţi dintre voi.” Cuvântul cheie aici este mulţi. “Vor omorî pe mulţi dintre voi [sau pe unii dintre voi].” Acest cuvânt pune viaţa pământească a ucenicilor lui Isus sub semnul unei mari nesiguranţe. Nu toţi vor muri pentru cauza lui Hristos, dar nici nu vor trăi toţi. Unii vor muri, şi unii vor trăi. Asta e ceea ce vreau să spun prin risc. Este voia lui Dumnezeu ca noi să trăim într‑o doză de nesiguranţă referitor la ceea ce va veni asupra noastră pe acest pământ. Şi astfel, este voia lui Dumnezeu să ne asumăm riscuri pentru cauza lui Dumnezeu.

Pentru Domnul Isus, viaţa a fost grea şi El spune că va fi grea şi pentru urmaşii Săi. “Aduceţi‑vă aminte de vorba, pe care v‑am spus‑o: “Robul nu este mai mare decât stăpânul său.” Dacă m‑au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15:20). Astfel că Petru aten­ţionează bisericile din Asia că prigoana era ceva normal. “Prea iubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: dimpotrivă, bucuraţi‑vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui. Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi” (1 Petru 4:12‑14).

Acceptarea credinţei creştine însemna asumarea unui risc

Primele trei secole ale bisericii creştine au purtat tiparul creşterii în condiţii de ameninţare. Stephen Neill, în cartea lui Istoria misiunilor creştine, a scris, “Fără îndoială, creştinii din timpul Imperiului Roman n‑a avut dreptul legal de a exista, şi erau expuşi celor severe rigori ale legii¼ Fiecare creştin ştia că mai devreme sau mai târziu este posibil să trebuiască să‑şi mărturisească credinţa chiar cu costul vieţii.”[20] Era posibil. Acesta era riscul. El exista, era prezent întotdeauna: Poate că noi vom fi cei ucişi fiindcă suntem creştini, poate că nu vom fi. Exista un risc. Era ceva normal. Şi trebuia să devii creştin în acele circumstanţe.

De fapt, ceea ce‑i şoca pe ceilalţi din lumea păgână era faptul că creştinii arătau o dragoste care‑L înălţa pe Hristos. Împăratul roman Iulian (332‑363 d.Hr.) a dorit să reaprindă zelul oamenilor pentru religia păgână antică, însă vedea cum tot mai mulţi oameni sunt atraşi de creştinism. Plin de frustrare, el scrie împotriva acestor “atei” (care nu credeau în zeii romani, ci în Hristos):

 

Ateismul [adică, credinţa creştină] a înaintat îndeosebi datorită slujirii pline de dragoste acordate străinilor, şi prin grija arătată înmormântării celor morţi. Este şocant faptul că nu există nici un evreu care să cer­şească, şi că Galileenii fără dumnezei îngrijesc nu doar de săracii lor, ci şi de ai noştri; în timp ce ai noştri aşteaptă degeaba după ajutorul pe care ar trebui să li‑l dăm.[21]

 

A‑L urma pe Hristos este un lucru care costă. Există risc peste tot. dar, aşa cum am văzut în capitolul 3, chiar acest risc este mijlocul prin care valoarea lui Hristos străluceşte mai tare.

Cum să risipeşti patruzeci de ani şi mii de vieţi

Dar ce se întâmplă când oamenii lui Dumnezeu nu se pot elibera de vraja înşelătoare a securităţii proprii? Ce se întâmplă atunci când încearcă să‑şi trăiască vieţile în mirajul siguranţei? Răspunsul este: îşi risipesc vieţile. Vă amintiţi o astfel de întâmplare?

Erau mai puţin de trei ani de când poporul lui Israel ieşise din Egipt prin puterea lui Dumnezeu. Erau acum la marginea Ţării Promise. Domnul i‑a spus lui Moise, “Trimite nişte oameni să iscodească ţara Canaanului, pe care o dau copiilor lui Israel” (Numeri 13:2). Şi Moise i‑a trimis pe caleb, Iosua, şi alţi zece oameni. După patruzeci de zile ei s‑au întors, aducând cu ei un ciorchine uriaş de struguri, purtat de doi oameni pe o prăjină. Caleb a îndemnat şi a încurajat poporul: “Haidem să ne suim, şi să punem mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!” (Nueri 13:30). Dar ceilalţi au spus, “Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi” (v.31).

Caleb n‑a fost în stare să arunce în aer mitul siguranţei. Oamenii erau prinşi de vraja înşelătoare a securităţii lor—ideea că există o cale de a‑ţi trăi viaţa la adăpost şi în siguranţă, altfel decât calea ascultării care‑L preamăreşte pe Dumnezeu. Ei au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron şi au decis să se întoarcă în Egipt—mirajul siguranţei.

Iosua a încercat să‑i elibereze din amorţeală.

 

Ţara pe care am străbătut‑o noi ca s‑o iscodim, este o ţară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în ţara aceasta, şi ne‑o va da; este o ţară, în care curge lapte şi miere. Numai, nu vă răzvrătiţi împotriva Domnului, şi nu vă temeţi de oamenii din ţara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin. Domnul este cu noi, nu vă temeţi de ei! (Numeri 14:7‑9).

 

Însă nici Iosua n‑a reuşit să distrugă mitul siguranţei proprii. Oamenii erau îmbătaţi în lumea viselor de securitate şi siguranţă. Discutau să‑i ucidă cu pietre pe Caleb şi Iosua. Rezultatul? Mii de vieţi risipite şi de ani risipiţi. Este clar că au greşit neasumându‑şi riscul luptei cu uriaşii din ţara Canaan. O, cât de mult se risipeşte atunci când nu riscăm pentru cauza lui Dumnezeu!

Dar tu?

Riscul este bun. Şi asta nu pentru că Dumnezeu promite succesul tuturor aventurilor noastre pentru cauza Lui. Nu ni se promite că toate eforturile pentru cauza lui Dumnezeu vor avea succes, cel puţin nu pe termen scurt. Ioan Botezătorul a riscat numindu‑l pe Irod preacurvar când şi‑a lăsat nevasta şi a luat‑o pe a fratelui său. Pentru asta, lui Ioan i s‑a tăiat capul. Şi totuşi, el a făcut bine riscându‑şi viaţa pentru cauza lui Dumnezeu şi a adevărului. Isus nu‑l dezaprobă, ci are cele mai alese laude pentru el (Matei 11:11).

Pavel a riscat călătorind la Ierusalim pentru a‑şi împlini misiunea începută în slujba celor săraci. A avut parte de bătaie, fiind apoi închis timp de doi ani, apoi a fost trimis la Roma şi peste alţi doi ani a fost executat acolo. Şi a făcut bine riscându‑şi viaţa pentru cauza lui Hristos. O, câte morminte sunt prin Africa sau Asia fiindcă mii de misionari tineri s‑au eliberat prin puterea Duhului Sfânt de mitul înşelător al secu­ri­tăţii şi după aceea şi‑au riscat vieţile pentru a‑L înălţa pe Hristos între popoarele lumii neatinse de mesajul Evangheliei!

Şi acum, tu cum eşti? Eşti prins în vraja siguranţei, paralizat şi incapabil să‑ţi asumi vreun risc pentru cauza lui Hristos? Sau ai fost eliberat prin puterea Duhului Sfânt de mirajul siguranţei şi comfortului Egiptului? Voi, bărbaţilor, spuneţi vreodată ca Ioab, “Pentru Numele lui Hristos voi face asta¼ şi Domnul să facă ce va crede”? Voi, femeilor, spuneţi vreodată ca Estera, ““Pentru Numele lui Hristos o voi face¼ şi dacă va fi să pier, voi pieri”?

Riscând din motive greşite

În chemarea creştinilor la a‑şi asuma riscuri există două pericole. Am menţionat unul din ele în capitolul 4, anume, pericolul ca o persoană să fie atât de pornită spre lepădarea de sine încât să nu mai fie în stare să să se bucure de bucuriile legitime ale vieţii date de Dumnezeu pentru noi. Un alt pericol, şi mai grav, este că putem fi atraşi către o viaţă de risc din motive de laudă personală. Ne place să simţim cum creşte adrenalina eroismului. Îi batjocorim pe cei leneşi şi laşi şi ne simţim superiori. Ne gândim la risc ca la un fel de neprihănire care ne face acceptaţi în faţa lui Dumnezeu. Din toate aceste lucruri greşite lipseşte credinţa copilărească în conducerea suverană a lui Dumnezeu în lume şi în dragostea Lui biruitoare.

Am presuspus până acum că puterea şi motivaţia din spatele asumării de riscuri pentru cauza lui Dumnezeu nu este eroismul, sau pofta de aventură, sau curajul încrederii în sine, sau nevoia de a obţine aprobarea lui Dumnezeu, ci credinţa în Fiul lui Dumnezeu, în care avem totul, care conduce totul, şi care împlineşte totul, Isus Hristos. Puterea de a‑ţi risca reputaţia pentru Hristos este credinţa că dragostea lui Dumnezeu îţi va ridica până la urmă capul în sus şi îţi va apăra cauza. Puterea de a‑ţi risca banii pentru cauza Evangheliei este credinţa că ai o comoară nesecată în ceruri. Puterea de a‑ţi risca viaţa în această lume este credinţa în făgăduinţa că acela care îşi pierde viaţa în această lume o va câştiga pentru veacul care va veni.

Este ceva cu totul diferit de eroism şi încrederea în sine. Când ne riscăm reputaţia sau banii convinşi că Dumnezeu ne va ajuta şi că, în final, el va folosi perderea noastră pentru a ne face să ne bucurăm mai mult de slava Lui, atunci nu noi primim lauda pentru curajul arătat; e Dumnezeu cel care primeşte lauda pentru purtarea Sa de grijă. În acest caz riscul reflectă valoarea lui Dumnezeu, nu valoarea noastră.

Putem greşi însă presupunând că aceasta este motivaţia neînfricării. Noi suntem porniţi să riscăm pentru motivaţii greşite. Fără Hristos, am avea cu toţii inima lega­listă, desfrânată—doritori să facem cum poftim noi, sau să facem lucrurile lui Dumnezeu cum ne place nouă pentru a ne demonstra abilităţile proprii. Din moment ce suntem porniţi spre aşa ceva, avem nevoie de protecţie. Dumnezeu ne‑a dat o altă modalitate de a risca. Să facem orice “după puterea pe care ne‑o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor! Amin” (1 Petru 4:11). Şi modul în care Dumnezeu ne pune la dispoziţie puterea Sa este prin credinţa în promisiunile Sale. Dumnezeu promite că, orice riscăm să pierdem pentru a‑L înălţa pe Hristos, El ne va da de o mie de ori mai mult, împreună cu o părtăşie atot‑satisfăcătoare.

Puterea de a risca stă în promisiunea lui Dumnezeu

Mai devreme în acest capitol am amintit versetul din Luca 21:16, unde Isus spune ucenicilor Săi, “Vor omorî pe mulţi dintre voi.” N‑am spus însă şi promisiunea care urmează: “Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu. Dar nici un păr din cap nu vi se va pierde” (versetul 18). Este unul din parodoxurile acelea dureroase ale Bibliei: “Vor omorî pe mulţi dintre voi¼ Însă nici un păr din cap nu vi se va pierde”! Ce înseamnă asta? Ce vrea Isus să ne transmită când ne spune, “Foarte bine, îndrăzniţi şi riscaţi fiind ascultători de Mine; vor da la moarte pe unii din voi, însă nici un păr din capul vostru nu se va pierde”?

Cred că cel mai bun comentariu asupra acestor versete este în Romani 8:35‑39.

 

Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: “Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne‑a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.

 

Comparaţi aceste cuvinte extraordinar de minunate cu cuvintele spuse de Dom­nul Isus: “Vor omorî pe mulţi dintre voi¼ Însă nici un păr din cap nu vi se va pierde.”

La fel ca Isus, Pavel spune că dragostea lui Hristos pentru noi nu elimină suferinţa. Din contră, însăşi ataşamentul nostru faţă de Hristos aduce suferinţă. Care este răspunsul lui Pavel la propria lui întrebare din versetul 35: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” Răspunsul din versetul 37 este un NU răsunător! Dar nu uitaţi implicaţiile întrebării: Motivul pentru care aceste lucruri nu ne separă de dragostea lui Hristos nu este pentru că ele nu li se întâmplă acelor iubiţi de El. Nu. Ele vin şi asupra lor. Însăşi citatul lui Pavel din Psalmul 44:22 ne arată că de fapt aceste lucruri vin peste cei ce sunt ai lui Hristos. “Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Cu alte cuvinte, dragostea lui Hristos nu ne scuteşte de aceste suferinţe. Riscul este real. Viaţa creştină este o viaţă de durere. Nu este fără bucurie, însă nici nu fără durere.

Se îngrijeşte Dumnezeu cu adevărat de toate trebuinţele noastre?

Acesta este înţelesul micului cuvânt “în” din versetul 37: “În toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori¼” Suntem mai mult decât biruitori în toate încer­cările noastre, nu evitându‑le. Deci Pavel este de acord cu Isus: “Vor omorî pe unii dintre voi.” Ascultarea este un risc. Şi este bine, este corect să rişti pentru cauza lui Dumnezeu. Unele din riscuri sunt menţionate în versetul 35:

  • “necazul”—problemele şi oprimarea de diferite moduri prin care Pavel ne spune că trebuie să trecem în drumul către cer (Fapte 14:22).
  • “strâmtorarea”—calamităţile care aduc stresul şi ameninţă să ne frângă ca pe un beţişor (2 Corinteni 6:4; 12:10).
  • “prigonirea”—opoziţia activă din partea duşmanilor Evangheliei (Matei 5:11‑12).
  •  “primejdia”—orice fel de ameninţare sau pericol pentru trup, suflet sau familie (2 Corinteni 11:26).
  • “sabia”—arma cu care a fost omorât Iacov (Fapte 12:2).
  • “foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte”—lipsa hranei sau a hainelor.

Am pus “foametea şi lipsa de îmbrăcăminte” ultima fiindcă acestea pun cea mai mare problemă. N‑a spus oare Isus:

 

Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu‑vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu‑vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?¼ Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: “Ce vom mânca?” Sau: “Ce vom bea?” Sau: “Cu ce ne vom îmbrăca?”¼ Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra (Matei 6:25, 31‑33).

 

“Ei bine, care este adevărul? putem întreba. Au parte creştinii de “foamete şi lipsă de îmbrăcăminte” sau Dumnezeu le va da pe deasupra “toate acestea” atunci când au nevoie de ele? Creştinii nu vor flămânzi niciodată sau nu vor suferi foame sau nu vor fi prost îmbrăcaţi? Oare n‑au fost unii din sfinţii cei mai sfinţi ai lumii goi şi flămânzi? Ce este cu Evrei 11:37‑38? “Au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi—ei, de care lumea nu era vrednică—au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.” Pierderile suferite şi mizeriile de care au avut parte aceşti credincioşi nu se datorau necredinţei lor. Ei erau credincioşi—oameni “de care lumea nu era vrednică.”

Tot ce ai nevoie pentru a face voia Lui şi a fi fericit pentru veşnicie

Ce vrea să spună atunci Isus prin cuvintele, “Toate acestea—toată hrana şi îmbrăcămintea voastră—vi se vor da pe deasupra când veţi căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu”? A vrut să spună acelaşi lucru ca atunci când a zis, “Vor omorî pe mulţi dintre voi¼ Însă nici un păr din cap nu vi se va pierde” (Luca 21:16‑18). A vrut să spună că vom avea tot ce avem nevoie să facem voia Lui şi a fi, pentru eternitate şi în mod suprem, fericiţi în El.

Cât de multă mâncare şi îmbrăcăminte ne sunt necesare? Necesare pentru ce? putem întreba. Necesare pentru a ne simţi confortabil? Nu, Isus nu ne‑a promis confort. Necesare ca să evităm ruşinea? Nu, Isus ne‑a chemat să purtăm cu bucurie ruşinea pentru numele Lui. Necesare pentru supravieţuire? Nu, Isus nu ne‑a promis că ne scuteşte de moarte—de orice fel ar fi ea. Prigoana şi bolile i‑au decimat pe sfinţi. Creştinii au murit pe eşafod, şi au murit de boli. De aceea a scris Pavel, “Şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” (Romani 8:23).

Ce a vrut Isus să spună este că Tatăl nostru care este în ceruri nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noastre (1 Corinteni 10:13). Dacă ai nevoie de o fărâmitură de pâine, pentru ca tu, copilul lui Dumnezeu, să‑ţi păstrezi credinţa în închisoarea foametei, o vei primi. Dumnezeu nu promite mâncare suficientă pentru a fi confortabil sau pentru a trăi—El promite mâncare suficientă ca să te poţi încrede în El şi a împlini voia Lui.[22]

Pot totul în Hristos, chiar şi să mor de foame

În momentul când Pavel a promis, “Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos,” el chiar sfârşise de spus, “Ştiu să trăiesc smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m‑am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” (Filipeni 4:12‑13, 19). Pot “toate lucrurile” înseamnă “Pot să sufăr şi foamea prin El, cel ce mă întăreşte. Pot fi lipsit de hrană şi îmbrăcăminte prin El, cel ce mă întăreşte.” Asta promite Isus. El nu ne va lăsa şi nu ne va părăsi (Evrei 13:5). Dacă vom suferi foame, El va fi pâinea noastră veşnică, dătătoare de viaţă. Dacă vom umbla goi, El va fi veşmântul nostru desăvârşit, neprihănit. Dacă vom fi chinuiţi şi vom striga de durere în durerile morţii, El ne va păzi să blestemăm numele Lui şi va transforma trupul nostru zdrobit de lovituri îmbrăcându‑l într‑o frumuseţe care nu va mai trece.

Dincolo de orice risc este dragostea care triumfă

Concluzia care ne mângâie şi ne dă siguranţă oridecâte ori riscăm pentru Hristos este că nimic nu ne poate despărţi de dragostea Lui. Pavel întreabă, “Cine ne va des­păr­ţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Romani 8:35). Şi răspunsul lui este, NIMIC! Cu alte cuvinte, nici o nenorocire care se abate asupra unui adevărat creştin nu poate dovedi că el a fost despărţit de dragostea lui Hristos. Dragostea lui Hristos triumfă peste toate nenorocirile. Romani 8:38‑39 spune extraordinar de clar acest lucru: “Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”

Dincolo de orice risc—chiar dacă duce la moarte—este dragostea lui Dumnezeu care este triumfătoare. Aceasta este credinţa care ne eliberează pentru a putea risca pentru cauza lui Dumnezeu. Nu eroismul nostru, nu pofta de aventură, nu încrederea curajoasă în noi înşine, nu străduinţele de a obţine favoarea lui Dumnezeu. Ci credinţa copilărească în triumful dragostei lui Dumnezeu—că dincolo de orice risc din pricina neprihănirii, Dumnezeu va fi acela care ne va susţine. În El vom fi atot‑satisfăcuţi pe vecie. Nimic nu va fi risipit.

Poate fi ceva mai bun decât să fii biruitor?

Dar există ceva mai mult în legătură cu promisiunea care ne susţine în perioade de risc pentru cauza lui Hristos. Pavel întreabă, “Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Răspunsul pe care vrea să‑l înţelegem este, Nimeni. Ca şi cum ar spune, “Dacă Dumnezeu este pentru noi, nimeni nu poate fi împotriva noastră.” Pare un lucru naiv. Ca şi atunci când ai spune, după ce ţi s‑a tăiat capul, “Nici un fir de păr din cap nu mi‑a pierit.” Se pare că aceste afirmaţii exagerate înseamnă mai mult decât am spus până acum. Ele spun mai mult decât că sfinţii care mor nu vor fi despărţiţi de Hristos.

Acest “mai mult” apare şi în expresia “mai mult decât biruitori.” “Totuşi, în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne‑a iubit.” (Romani 8:37). Ce înseamnă “mai mult decât biruitori”? Cum poţi să fii mai mult decât biruitor când îţi asumi riscuri pentru cauza lui Dumnezeu şi eşti rănit pentru El?

Dacă te aventurezi să împlineşti un act de ascultare care înalţă valoarea supremă a lui Isus Hristos, şi făcând acest lucru eşti atacat de unul din vrăjmaşii menţionaţi în versetul 35, de exemplu, de foamete sau sabie, ce trebuie să ţi se întâmple ca să poţi fi numit pur şi simplu “biruitor”? Răspuns: Nu trebuie să te desparţi de dragostea lui Isus Hristos. Ţelul atacatorului este să te distrugă şi să te despartă de dragostea lui Hristos, şi să te aducă la ruina finală despărţit de Dumnezeu. Eşti biruitor dacă zădărniceşti acest plan şi rămâi în dragostea lui Hristos. Dumnezeu a promis că se va întâmpla aşa. Crezând acest lucru, noi riscăm.

Dar ce trebuie să se întâmple în acest conflict cu foametea sau sabia, pentru ca tu să fii numit “mai mult decât biruitor”? Un răspuns biblic este că un biruitor înfrânge duşmanul, însă cel ce este mai mult decât biruitor îl subjugă pe duşman. Un biruitor zădărniceşte scopurile vrajmaşului său, însă cel ce este mai mult decât biruitor îl face pe vrăjmaş să slujească propriilor interese. Un biruitor îşi doboară duşmanul; cel ce este mai mult decât biruitor face din duşmanul său un rob.

Ce înseamnă în mod practic acest lucru? Să folosim chiar cuvintele apostolului Pavel din 2 Corinteni 4:17: “Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează [efectuează, pregătesc, aduc] pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă.” Aici am putea spune că “întristările” sunt vrăjmaşul care ne atacă. Ce s‑a întâmplat în conflictul cu întristările, în cazul lui Pavel? Cu siguranţă că nu l‑au despărţit de dragostea lui Hristos. Ba chiar mai mult, am putea spune că întristările au fost luate captive. Au fost înrobite şi puse să lucreze sau să pregătească o bucurie veşnică lui Pavel. Ele îi pregăteau lui Pavel “o greutate veşnică de slavă.” Duşmanul său îi este acum rob. Nu doar că l‑a biruit. L‑a¼ “mai mult decât biruit,” dacă am putea spune astfel.

Încercarea şi‑a ridicat sabia să taie capul credinţei lui Pavel. Dar în loc de asta, mâna credinţei a smuls arma încercării şi a tăiat cu ea bucăţi din ce mai era lumesc în Pavel. Încercarea este transformată în roabă a evlaviei, umilinţei şi dragostei. Satana a dorit răul, însă Dumnezeu a schimbat răul în bine. Vrăjmaşul a devenit robul lui Pavel şi a lucrat în folosul lui o şi mai mare greutate de slavă dect ar fi avut fără luptă. În acest fel Pavel—şi orice urmaş al lui Hristos—este mai mult decât bituitor.

Singurul drum care duce la bucurie de durată

Aceasta este promisiunea care ne face în stare să ne asumăm riscuri pentru Hristos. Nu este impulsul eroismului, sau pofta după aventură, sau curajul încrederii în sine, sau nevoia de a obţine aprobarea lui Dumnezeu. Este pur şi simplu încrederea în Hristos—că în El Dumnezeu ne va da tot ce ne este de folos astfel înct să putem să ne bucurăm a‑L înălţa pentru veci. Orice bine menit pentru binecuvântarea noastră, şi orice rău care doreşte să ne lovească, ne va ajuta în final să ne lăudăm doar cu crucea lui Hristos, să‑L înălţăm pe El şi să‑L slăvim pe Creatorul nostru. Credinţa în aceste promisiuni ne face liberi să riscăm şi să aflăm din proprie experienţă că este mai bine să‑ţi pierzi viaţa decât s‑o risipeşti.

De aceea, este bine să rişti pentru cauza lui Hristos. Este corect să‑l confrunţi pe duşman şi să spui, “Domnul să facă ce va crede.” Este bine să‑i slujeşti pe oamenii lui Dumnezeu, şi să spui, “Dacă va fi să pier, voi pieri!” Este bine să stai în faţa cuptorului de foc al încercării şi să refuzi să te închini dumnezeilor acestei lumi. Acesta este drumul care duce la bucurie deplină şi la desfătări veşnice în dreapta Lui. La sfârşitul fiecărui drum—drum sigur şi fără riscuri, dar şi fără ţel—ne vom pune faţa în palme şi vom spune, “Oh, anii mei, i‑am risipit!”

 

 

CAPITOLUL 6

SCOPUL VIEŢII—A‑I FACE CU BUCURIE PE ALŢII BUCUROŞI ÎN DUMNEZEU

E

ste imposibil să‑ţi rişti viaţa pentru a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu dacă eşti neiertător. Dacă ai tendinţa de a vedea slăbiciunile şi greşelile oamenilor, şi de a‑i trata urât, nu‑ţi vei asuma riscuri pentru bucuria lor. Acest fel de a fi—universal în toate fiinţele umane—trebuie dat la o parte. Nu vom risca cu bucurie pentru a‑i face pe alţii să se bucure în Dumnezeu dacă‑i urâm, dacă le purtăm pică, sau dacă îi respingem din pricina metehnelor pe care le au. Trebuie să devenim iertători.

Nu obiecta în legătură cu cazurile dificile. Eu vorbesc despre un spirit, despre un fel de a fi, nu despre o listă cu criterii despre când facem asta sau cealaltă. Nu vor­besc nici despre un papă‑lapte care nu poate mustra pe nimeni, nu poate pune disciplină în nimic sau nu se poate împotrivi la nimic. Întrebarea este: suntem dispuşi să avem milă? Pornirea noastră este spre bunătate, sau nu? Avem un duh iertător? Fără un astfel de duh nu vom fi sensibili faţă de nevoile din jur, şi ne vom risipi vieţile.

Iertarea este bună fiindcă ea ni‑L dă pe Dumnezeu

Motivaţia biblică pentru a fi iertător s‑ar putea să fie mai adâncă decât simplul fapt că şi tu ai fost iertat. Nu greşeşti să spui: Motivul pentru care sunt iertător este că şi eu am fost iertat de Dumnezeu fără să fi meritat. “Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi‑vă unul pe altul cum v‑a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos” (Efeseni 4:32). Însă la baza acestui motiv nu este iertarea lui Dumnezeu, ci ceea ce primim prin iertarea lui Dumnezeu. Prin ea Îl primim pe Dumnezeu.

De ce ne place să fim iertaţi de Dumnezeu? La această întrebare se pot da unele răspun­suri care nu‑I aduc cinste lui Dumnezeu, fiindcă în urma iertării există anumite beneficii pe care unora le‑ar place să le aibă, fără să‑L iubească pe Dumnezeu. Putem spune, “Îmi place să fiu iertat de Dumnezeu fiindcă urăsc chinul unei conştiinţe vinovate.” Sau “¼fiindcă doresc să merg în ceruri să‑i întâlnesc pe iubiţii mei şi să am un trup nou fără boală.” Unde este locul lui Dumnezeu în aceste motivaţii pentru care dorim iertarea Lui? În cel mai bun caz, El este în aceste motivaţii dacă este comoara adevărată a vieţii noastre.

Dacă este aşa, atunci aceste desfătări sunt într‑adevăr moduri de a‑L iubi pe Dumnezeu. O conştiinţă liberă şi curată ne ajută să‑L vedem mai mult pe El şi ne face în stare să ne bucurăm de El. Scăparea de moarte cu preţul sângelui lui Hristos ne arată mai mult din sfinţenia plină de îndurare a lui Dumnezeu şi din dorinţa Lui ca să fim fericiţi. Darul de a‑i putea revedea pe cei iubiţi nouă scoate în evidenţă minunea lui Dumnezeu de creare a unor relaţii de dragoste. Primirea unor trupuri noi, glorifi­cate, adânceşte identificarea noastră cu Hristosul glorificat. Dar dacă din darurile pe care le dorim lipseşte Dumnezeu—şi mă tem că aşa stau lucrurile cu mulţi din cei ce se declară creştini—atunci n‑am înţeles rostul iertării.

Iertarea este în esenţă modul lui Dumnezeu de a îndepărta marele obstacol în calea părtăşiei cu El. Prin anularea păcatului nostru şi plătirea preţului pentru acest păcat prin moartea propriului Său Fiu, Dumnezeu ne deschide uşa ca să‑L putem vedea şi să ne putem bucura de El pentru vecie. Scopul iertării este să‑L vedem şi să ne bucurăm de El, să‑L savurăm. Scopul crucii este părtăşia sufletească cu Tatăl, părtăşia care să ne satisfacă sufletele. Dacă dorim să fim iertaţi doar din alte motive, nu ne vom bucura de iertare, ci ne vom risipi vieţile.

Care este, deci, motivaţia de bază pentru a ierta? “Iertaţi‑vă unul pe altul cum v‑a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” Trebuie să iertăm “cum ne‑a iertat Dumnezeu.” Dumnezeu ne‑a iertat în aşa fel încât bucuria infinită a părtăşiei Sale devine bucuria noastră. Dumnezeu este scopul iertării. El este şi baza şi mijlocul iertării. Ea vine de la El; a fost realizată prin Fiul Său; şi ea conduce pe oameni înapoi la El având păcatele aruncate în cea mai adâncă mare. De aceea motivul pentru a fi iertător este bucuria de a fi în mod liber şi bucuros în regulă cu Dumnezeu. Plătind un mare preţ, Dumnezeu ne‑a dat ce aveam nevoie mai presus de orice: ni s‑a dat pe Sine însuşi ca să fie bucuria noastră veşnică. Iertarea lui Dumnezeu este importantă pentru un motiv: Ea ni‑L dă pe Dumnezeu!

Ce vor să dea cei ce sunt iertători

Impulsul de a ierta este bucuria pe care o avem în Dumnezeul nostru iertător. Nu doar bucuria că am fost iertaţi, ci şi faptul că prin primirea iertării am primit bucuria în Dumnezeu. Dacă nu vedem acest lucru şi dacă nu‑l experimentăm, probabil că vom schimba motivaţiile centrate în Dumnezeu într‑un fel de bunăvoinţă care încearcă să facă bine oamenilor fără să cunoască ce este mai bun—adică, plăcerea atot‑satisfăcătoare în Domnul. Dacă, însă, înţelegem iertarea ca darul gratuit şi nemeritat al bucuriei în Dumnezeu, atunci vom fi purtaţi de această bucurie, cu dragoste, prin lumea păcatului şi suferinţei. Scopul nostru va fi ca şi alţii, prin Isus Hristos, să găsească iertarea şi bucuria veşnică în Dumnezeu.

Bucuria în Dumnezeu se va revărsa spre alţii ca înţelegere şi milă din toată inima, fiindcă bucuria în Dumnezeul îndurător nu poate refuza mila faţă de alţii. Nu poţi dispreţui lucrul de care te bucuri în Dumnezeu, lucrul care‑ţi place la El. Bucuria în Dumnezeul care nu L‑a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L‑a dat pentru păcătoşii lipsiţi de merit, nu poate răsplăti răul cu rău. Acea bucurie se va manifesta în a arăta milă (Mica 6:8). Bucuria în Dumnezeul care este încet la mânie nu poate coexista cu propria nerăbdare. Ea se va lupta pentru triumful a ceea ce admiră în Dumnezeu. Bucuria în Dumnezeul care din eternitate arată “nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi” (Efeseni 2:7) se bucură să fie generoasă, şi caută căi de a dărui.

Nu sunt creştini pentru că nu doresc să dăruiască

Robert Murray M’Cheyne, păstorul scoţian care a murit la treizeci şi nouă de ani în 1843, a vorbit despre mila şi generozitatea creştinilor ca o evidenţă a faptului că erau în adevăr creştini. El îi iubea pe săracii din parohia sa, şi se temea pentru cei care nu căutau moduri de a le arăta mila.

 

Sunt îngrijorat pentru cei săraci, dar mai tare pentru voi. Nu ştiu ce vă va spune Hristos în ziua cea mare¼ mă tem că mulţi din cei ce mă ascultă ştiu bine că nu sunt creştini, fiindcă nu le place să dăru­iască. Dărnicia mărinimoasă şi generoasă, fără părere de rău, presupune o inimă nouă; o inimă veche s‑ar despărţi mai uşor de viaţă decât de bani. O, prietenii mei! Bucuraţi‑vă de bani; ţineţi mult la ei; nu daţi nimănui nimic; bucuraţi‑vă de ei repede căci vă spun, voi veţi fi cerşetori toată veşnicia.[23]

Dilema pe care am depăşit‑o

Care este natura şi ţelul dărniciei creştine făcute cu bucurie? Este efortul—făcut cu atâta creativitate şi jertfă cât este nevoie—de a da altora bucurie durabilă şi mereu mai mare[24]—bucurie în Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este cel mai mult glorificat în noi atunci când noi suntem cel mai mult satisfăcuţi în El, aşa cum am argumentat în capitolul 2, atunci trăirea după voia lui Dumnezeu înseamnă că trăim cu bucurie pentru a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu. Bucuria noastră şi faptul că căutăm să‑i facem şi pe alţii să se bucure Îl glorifică pe Dumnezeu. Şi din moment ce bucuria în Dumnezeu este cea mai mare şi mai durabilă fericire, căutarea ei înseamnă de asemenea dragoste. Întrucât aceeaşi bucurie în Dumnezeu aduce satisfacţie omului şi în acelaşi timp Îl glorifică pe Dumnezeu, nu trebuie niciodată să alegem între a‑i iubi pe oameni sau a‑L glorifica pe Dumnezeu.[25] Când căutăm plini de bucurie scopul bucuriei altora în Dumnezeu—chiar cu preţul propriei noastre vieţi—noi îi iubim pe ei şi Îl onorăm pe Dumnezeu. Acesta este opusul unei vieţi risipite.

Noi nu putem face pe nimeni să se bucure în Dumnezeu

Atunci cum putem face pe alţii să se bucure în Dumnezeu? Vom vorbi despre asta în capitolul următor. Dar mai întâi trebuie să fac două clarificări. Prima dintre ele este că, evident, noi nu putem face pe nimeni să se bucure în Dumnezeu. Bucuria în Dumnezeu este o roadă a Duhului Sfânt (Galateni 5:22). Ea este numită “bucuria Duhului Sfânt” [sau bucuria care vine de la Duhul Sfânt] (1 Tesaloniceni 1:6). Este lucrarea lui Dumnezeu: “Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea, pe care o dă credinţa” (Rom.15:13). Este efectul harului lui Dumnezeu: “Fraţilor, voim să vă aducem la cunoştinţă harul, pe care l‑a dat Dumnezeu în Bisericile Macedoniei. În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare, şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor” (2 Corinteni 8:2). Bucuria lui Dumnezeu este trezită în inimile noastre atunci când Dumnezeu în îndurarea Lui ne deschide ochii să vedem gloria lui Hristos în Evanghelie (2 Corinteni 4:4).

Cu toate acestea, chiar dacă bucuria în Dumnezeu este în esenţă darul lui Dumnezeu, El foloseşte mijloace pentru a‑i aduce pe oameni la plinătatea acestei bucurii. Pavel şi‑a descris propria lucrare ca o slujire pentru bucuria altora. “Nu doar că am avea stăpânire peste credinţa voastră; dar vrem să lucrăm şi noi împreună la bucuria voastră” (2 Corinteni 1:24). El spune bisericii din Filipi că motivul pentru care Dumnezeu îi mai îngăduie să trăiască este “pentru înaintarea şi bucuria credinţei voastre” (Filipeni 1:25). Isus a spus că propriile Sale cuvinte erau mijloace prin care Dumnezeu dorea să le aducă ucenicilor bucurie: “V‑am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:11). El a spus de asemenea că rugăciunea era un mijloc de a obţine bucuria: “Până acum n‑aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi, şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:24). Lista mijloacelor prin care se capătă bucuria ar putea continua. Însă am vrut doar să arătăm că există anumite lucruri pe care le putem face pentru a‑i face pe oameni bucuroşi în Dumnezeu, atunci când El binecuvântează eforturile noastre prin harul Său care este esenţial.

A‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu este un lucru imens

A doua clarificare este că bucuria în Dumnezeu nu este o experienţă religioasă periferică. Când vorbesc despre a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu, mă gândesc la întreaga lucrare mântuitoare înfăptuită de Dumnezeu de la început până la sfârşit. Nu vreau să spun că toată mântuirea stă în bucurie. Spun că bucuria în Dumnezeu este scopul întregei lucrări de mântuire, şi esenţa faptică a ce înseamnă să fii mântuit. Fără această bucurie în Dumnezeu, n‑ar fi mântuire.

Deci, când vorbesc de a‑l face pe cineva bucuros în Dumnezeu, includ planul şi harul lui Dumnezeu “care ne‑a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii” (2 Timotei 1:9). Includ lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos în moarte şi înviere (Romani 3:24‑26). Includ lucrarea divină a naşterii din nou prin care primim o nouă natură (Ioan 3:3‑7; 1 Petru 1:3, 23). Includ schimbarea minţii care vine de la Dumnezeu, numită pocăinţă, care produce îndepărtarea de păcat şi întoarcea către Dumnezeu pentru a primi ajutor (2 Timotei 2:25; Fapte 3:19; 26:20). Includ credinţa în Isus Hristos care‑L ia pe El de Mântuitor şi Domn şi Comoară supremă a vieţii (Filipeni 3:7‑9). Includ acea schimbare progresivă în a lua chipul lui Hristos, numită sfinţire (Romani 6:22; 8:29). Includ întreaga viaţă de dragoste care socoteşte mai mare binecuvântare în a da decât în a primi (Fapte 20:35). Şi includ înnoirea totală a trupului, minţii, inimii, relaţiilor, şi a societăţii care se întâmplă parţial în vremea noastră prin pătrunderea Împărăţiei lui Dumnezeu, şi care se vor desăvârşi la împlinirea planului lui Dumnezeu în veacul viitor (Fapte 3:21; Romani 8:23).

De aceea, când vorbesc de bucuria în Dumnezeu, eu înţeleg o bucurie care îşi are rădăcinile în hotărârea eternă a lui Dumnezeu, a fost cumpărată de către sângele lui Hristos, răsare prin Duhul Sfânt în inima celui născut din nou, se trezeşte în pocăinţă şi credinţă, constituie esenţa sfinţirii şi asemănării cu Hristos, şi dă naştere unei vieţi de dragoste şi unei pasiuni pentru transformarea lumii după imaginea lui Dumnezeu. Bucuria în Dumnezeu este o realitate imensă plănuită, cumpărată şi produsă de Dumnezeu în vieţile celor aleşi de El pentru gloria numelui Său.

Atunci ce trebuie să facem?

După aceste două clarificări, întreb din nou, ce trebuie să facem noi pentru a‑i face pe oameni bucuroşi în Dumnezeu? Ce căi ale riscului şi jertfirii ar trebui să alegem în pasiunea noastră pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile, şi în zelul nostru de a‑L înălţa pe El, şi în dedicarea noastră neprecupeţită de a ne lăuda doar cu crucea? Despre aceasta vor vorbi capitolele următoare.

 

 

CAPITOLUL 7

TRĂIND PENTRU A DOVEDI CĂ EL ESTE MAI DE PREŢ DECÂT VIAŢA

P

entru a‑i putea face pe alţii să se bucure în Hristos cu o bucurie veşnică, vieţile noastre trebuie să arate că El este pentru noi mai preţios decât viaţa. “Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele vor cânta laudele Tale” (Psalmul 63:3). Pentru aceasta trebuie să facem alegeri şi sacrificii în viaţă, bazaţi pe asigurarea că înălţarea lui Hristos prin generozitate şi milă este mai satisfăcătoare decât egoismul. Dacă evităm riscul pentru a rămâne în siguranţă şi fără probleme, ne vom risipi vieţile. Acest capitol se referă la modul de a evita o aşa viaţă.

Cum să nu‑L trădăm pe Isus

Dacă Hristos este o comoară atot‑satisfăcătoare, şi El promite să ne împlinească toate nevoile chiar şi dacă ar fi să trecem prin foamete sau lipsă de îmbrăcăminte, atunci trăirea după aceleaşi valori ca lumea care nu‑L cunoaşte ar însemna să‑L trădăm. Mă gândesc în mod deosebit la modul în care ne folosim banii şi cum ne raportăm la posesiunile noastre. Aud cuvintele obsedante ale Domnului Isus, “Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: “Ce vom mânca?” Sau: “Ce vom bea?” Sau: “Cu ce ne vom îmbrăca?” Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele” (Matei 6:31‑32). Cu alte cuvinte, dacă vieţile noastre sunt devotate câştigării şi păstrării posesiunilor materiale, noi semănăm cu lumea, şi acest lucru nu‑L cinsteşte pe Hristos. El va arăta ca un beneficiu religios suplimentar, folositor pentru a scăpa de iad la urmă, dar care nu este important şi nu influenţează viaţa şi iubirea noastră. El nu va arăta ca o comoară nepreţuită, şi nu‑i va face pe alţii să se bucure în Dumnezeu.

Dacă suntem străini şi călători pe pământ (1 Petru 2:11), şi dacă cetăţenia noastră este în ceruri (Filipeni 3:20), şi dacă nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos (Romani 8:35), şi dacă bunătatea Lui preţuieşte mai mult decât viaţa (Psalmul 63:3), şi dacă întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă (2 Corinteni 4:17), atunci vom da la o parte orice frică şi “vom căuta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui” (Mat.6:33). Vom socoti totul ca un gunoi în comparaţie cu Hristos (Filipeni 3:7‑8). Vom primi “cu bucurie răpirea averilor noastre” doar pentru a putea face fapte neobişnuite şi neînţelese de milă (Evrei 10:34). Vom alege “mai bine să suferim împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să ne bucurăm de plăcerile de o clipă ale păcatului, şi vom socoti “ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului” (Evrei 11:25‑26).

De ce nu ne întreabă oamenii despre nădejdea noastră?

Nu este nici o îndoială că dacă am trăi mai mult în acest fel, lumea ar fi mai dispusă să se întrebe dacă nu cumva Isus este Comoara noastră atot‑satisfăcătoare. Aşa li s‑ar părea că este. Când te‑a întrebat ultima dată cineva despre “nădejdea care este în tine [în voi]”? Petru ne spune că trebuie să fim pregătiţi pentru asta: “Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi” (1 Petru 3:15).

De ce nu ne întreabă oamenii despre nădejdea noastră? Răspunsul este probabil pentru că arătăm că nădăjduim în aceleaşi lucruri ca ei. Vieţile noastre nu arată ca şi cum am fi pe drumul Calvarului, dezbrăcaţi de noi înşine ca să avem dragoste jertfi­toare, slujind pe alţii cu încredinţarea dulce că nu este nevoie să fim răsplătiţi în această viaţă. Răsplata noastră este mare în ceruri (Matei 5:12)! “Ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi” (Luca 14:14). Dacă am crede mai mult acest lucru, alţii ar putea vedea vrednicia şi valoarea lui Dumnezeu şi şi‑ar găsi bucuria în El.

Credibilitatea lui Hristos atârnă de felul în care ne folosim banii

Subiectul banilor şi al stilului de viaţă nu este un subiect secundar în Biblie. De el atârnă credibilitatea lui Hristos în lume. “Cincisprezece procente din toată învăţătura lui Hristos se leagă de acest subiect—un procent mai mare decât învăţăturile despre cer şi iad combinate la un loc.”[26] Ascultaţi acest refren care se repetă în toate învăţăturile Lui:

  • “Îţi lipseşte un lucru; du‑te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia‑ţi crucea, şi urmează‑Mă” (Marcu 10:21).
  • “Ferice de voi, care sunteţi săraci, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este a voastră¼ dar vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v‑aţi primit aici mângâierea!” (Luca 6:20, 24).
  • “Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:33).
  • “Fiindcă mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un om bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18:25).
  • “Viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui” (Luca 12:15).
  • “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33).
  • “Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi‑vă rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri” (Luca 12:33).
  • “Zacheu a stat înaintea Domnului, şi I‑a zis: Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor¼ Isus i‑a zis: Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta” (Luca 19:8‑9)
  • “Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într‑o ţarină. Omul care o găseşte, o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are, şi cumpără ţarina aceea” (Matei 13:44).
  • “A văzut şi pe o văduvă săracă, aruncând acolo doi bănuţi. Şi a zis: “Adevărat vă spun, că această văduvă săracă a aruncat mai mult decât toţi ceilalţi”” (Luca 21:2‑3).
  • “Dar Dumnezeu i‑a zis: “Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe care le‑ai pregătit, ale cui vor fi?” Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu” (Luca 12:20‑21).
  • “Isus i‑a răspuns: “Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n‑are unde‑Şi odihni capul¼” “Vino după Mine!”” (Luca 9:58‑59).

Generozitate hazardată

Mereu şi mereu Îl vedem pe Isus neînduplecat în chemarea Lui radicală la un stil de viaţă ca în timp de război şi la o generozitate hazardată. Spun “hazardată” din pricina istoriei cu văduva. Ea a dat pentru lucrarea de la Templu şi ultimul ei bănuţ. Cei mai mulţi dintre noi ar numi asta nebunie sau, mai delicat, o imprudenţă. Dar Isus nu o critică defel:

 

A venit şi o văduvă săracă, şi a aruncat doi bănuţi, care fac un gologan. Atunci Isus a chemat pe ucenicii Săi, şi le‑a zis: “Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie; căci toţi ceilalţi au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce‑i mai rămăsese ca să trăiască” (Marcu 12:42‑44, sublinierea noastră)

 

Înţelesul aici nu este că fiecare din noi ar trebui să renunţe la tot ce are, ci înţelesul este că Isus apreciază riscurile pline de credinţă asumate pentru gloria lui Dumnezeu. Nu am pentru voi legi privitoare la un anumit mod în care să vă cheltuiţi banii, afară de ceea ce ne‑a spus Isus. Vreau doar să vă îndrept către Isus şi să lăsăm cuvintele Lui să aibă efectul lor şocant şi mântuitor asupra noastră.

Foloseşte banii ca să arăţi că Dumnezeu este comoara ta, nu posesiunile materiale

Punctul de vedere al lui Isus asupra banilor şi posesiunilor materiale se regă­seşte în tot Noul Testament. Există relatări în Faptele Apostolilor (“Îşi vindeau ogoarele şi averile, şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia” Fapte 2:45). Găsim cuvintele apostolului Pavel (“În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare, şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor¼ Pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu,” 2 Corinteni 8:2; 9:7). Avem cuvintele lui Iacov, fratele Domnului Isus (“Răsare soarele cu căldura lui arzătoare, şi usucă iarba: floarea ei cade jos, şi frumuseţea înfăţişării ei piere: aşa se va veşteji bogatul în umbletele lui,” Iacov 1:11).

Subiectul este prezent peste tot, fiindcă este crucial pentru mărturia bisericii. Dacă vrem să‑i facem pe oameni să se bucure în Dumnezeu, vieţile noastre trebuie să arate ca şi cum Dumnezeu este bucuria noastră, nu posesiunile materiale. Vieţile noastre trebuie să arate ca ale unora care‑şi folosesc posesiunile pentru a produce altora bucurie în Domnul—în mod deosebit celor mai în nevoie.

De ce am folosit exprimarea “stil de viaţă ca în timp de război”

Câteodată eu folosesc exprimarea “stil de viaţă ca în timp de război” sau “mod de gândire ca în timp de război.” Este o expresie folositoare—dar şi dezechilibrată. Pentru mine este mai ales folositoare. Îmi comunică faptul că în lume există un război între Hristos şi Satana, între adevăr şi falsitate, între credinţă şi necredinţă. Îmi spune că e nevoie de arme, care trebuie cumpărate şi folosite, însă aceste arme nu sunt săbii şi puşti sau bombe, ci Evanghelia şi rugăciunea şi dragostea care se jertfeşte (2 Corinteni 10:3‑5). Şi îmi spune că miza acestui conflict este mai mare decât a oricărui alt conflict din istorie; este eternă şi infinită: cer sau iad, bucurie eternă sau chin etern (Matei 25:46).

Eu personal am nevoie să aud mereu şi mereu acest mesaj, fiindcă am tendinţa să alunec spre un mod de gândire “ca în timp de pace.” Lucrul acesta este tot atât de sigur pe cât e de sigur că ploaia cade în jos şi flăcările se ridică în sus. Prin natură sunt pornit să iubesc aceleaşi jucării pe care le iubeşte şi lumea. Încep să mă acomodez. Încep să iubesc ce iubesc şi alţii. Încep să numesc pământul “acasă.” Chiar înainte de a‑mi da seama, încep să numesc luxurile vieţii “nevoi” şi încep să‑mi folosesc banii exact cum îi folosesc şi necredincioşii. Încep să uit de război. Nu mă mai gândesc mult la oamenii care pier. Misiunile şi popoarele neatinse de mesajul Evangheliei îmi ies din minte. Încetez să mai visez la triumful harului. Mă cufund într‑o gândire seculară care se uită mai întâi la ce poate omul să facă, nu la ce poate Dumnezeu să facă. Este o boală teribilă. Şi eu îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acei ce mi‑au impus mereu şi mereu să gândesc ca în timp de război.

Cum este în timp de război

Îi mulţumesc lui Dumnezeu, de exemplu, pentru Ralph Winter, care nu doar că a scris cu putere despre stilul de viaţă ca în timp de război, dar a şi trăit astfel ca misionar, profesor, fondator al Centrului U.S. pentru Misiunea Mondială, şi susţinător neobosit al popoarelor lumii neatinse de mesajul Evangheliei. El a spus următoarea ilustraţie vie despre diferenţa dintre mentalitatea timpului de război şi a timpului de pace în folosirea posesiunilor noastre materiale:

 

Vasul Regina Maria, plutind tihnit în golful din Long Beach, California, este un fascinant muzeu al trecutului. Folosit atât ca vas transatlantic în timp de pace cât şi ca transportor de trupe în Al Doilea Război Mondial, vasul‑muzeu de lungimea a trei terene de fotbal oferă un contrast şocant între stilul de viaţă din timp de pace şi cel din timp de război. Într‑o parte a unei secţiuni, vezi reconstruită imaginea sălii de mese pregătită pentru patronii bogaţi şi cultivaţi pentru care era aranjat un set lucitor de cuţite şi furculiţe şi linguri, atât de obişnuite pentru ei. De cealaltă parte a sălii dovezile austerităţii din timpul războiului prezintă un contrast puternic. O tavă metalică cu mai multe compartimente înlocuia cinci­spre­zece farfurii şi farfurioare. În dormitoare, paturi supraetajate, nu doar câte două, ci câte opt, îţi explică de ce în locul a 3000 de oameni pe timp de pace acelaşi spaţiu putea să primească 15000 în timp de război. O, cât de respingătoare li s‑a părut această transformare şefilor din timpul de pace! Evident că o aşa transformare era determinată de starea de necesitate la nivel naţional. Supravieţuirea naţiunii depindea de ea. În ziua de astăzi, esenţa Marii Compasiuni este că de împlinirea ei depinde supravieţuirea a multe milioane de oameni.[27]

 

Dată fiind vulnerabilitatea inimii mele la seducţia modului de gândire din timp de pace, mod de gândire care‑mi este vârât în minte în fiecare zi prin mijloacele media şi de divertisment, am nevoie mereu de aceste imagini şi pietre de aducere aminte. Noi suntem într‑un război, când averile ne cresc sau scad, când teroriştii ne lovesc sau se ascund, când suntem sănătoşi sau bolnavi. Atât plăcerea cât şi durerea sunt amestecate cu otravă, gata să ne ucidă cu boala mândriei sau disperării. Avertismentul biblic repetatat de multe ori de “fiţi treji”[28] se potriveşte imaginii războiului. Şi eu simt nevoia acestei atenţionări în fiecare zi.

De ce nu vorbim de un “stil de viaţă simplu”?

Este mai util să vorbim de stilul de viaţă ca în vreme de război. Simplitatea poate avea un nimb de romantism şi o atracţie estetică care sunt străine misiunii milei în locurile periculoase din lume. Simplitatea poate de asemenea să treacă cu vederea faptul că, în vreme de război, sunt necesare cheltuieli majore pentru arme complexe şi pentru antrenarea trupelor. Acestea nu sunt deloc simple, şi pot fi foarte scumpe, însă întreaga ţară face sacrificii pentru ele. Simplitatea poate fi direcţionată spre propria persoană şi poate să nu fie folositoare nimănui altcuiva. Stilul de viaţă din vreme de război înseamnă că există o cauză măreaţă şi importantă pentru care merită să jertfeşti din ce ai şi să te jertfeşti şi pe tine însuţi (2 Corinteni 12:15).

Risipirea vieţii înseamnă pierderea vieţii încercând salvarea ei

“A te jertfi” poate suna foarte dur. Însă nu este. Este ceva dătător de viaţă când ne jertfim pentru a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu. Isus ne‑a învăţat că “Oricine va vrea să‑şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui” (Marcu 8:35). Acest lucru se aplică indivizilor în drum spre cer, şi culturilor în drumul lor spre dispariţie. Încă odată Ralph Winter ilustrează:

 

America de azi este o societate de “auto‑salvare” şi nimic altceva. Dar e acest lucru cu adevărat bun? Societăţile subdezvoltate suferă de un set de boli: tuberculoza, subnutriţia, pneumonia, paraziţii, febra tifoidă, holera, tifosul, etc. America cea îmbelşugată a inventat pur şi simplu un alt set de boli: obezitatea, arterioscleroza, bolile de inimă, atacurile de cord, cancerul de plămâni, bolile venerice, ciroza ficatului, dependenţa de droguri, alcoolismul, divorţurile, copiii abuzaţi, sinuciderile, crimele. Alege. Maşinile care scutesc pe oameni de muncă s‑au dovedit a fi mecanisme ucigaşe. Belşugul ne‑a permis şi mobilitatea dar şi înstrăinarea membrilor de familie, şi ca rezultat, tribunalele care judecă divorţuri, închisorile şi instituţiile de sănătate mintală sunt arhipline. Încercând să ne auto‑salvăm aproape că ne‑am auto‑distrus.”[29]

 

Folosirea posesiunilor în aşa fel încât cel mai nevoiaş să devină bucuros în Dumnezeu ne‑ar salva în mai multe feluri. Ar confirma faptul că Hristos este Comoara noastră, şi astfel ne‑ar păstra pe cărarea către cer. Şi ar transforma societatea noastră, care este în prezent condusă de o dorinţă sinucigaşă după auto‑satisfacere, fără bucurie în Hristos şi fără dragoste pentru cei în nevoi. Pentru a ne scăpa din această tragedie, ar trebui să luăm în considerare cu seriozitate importanţa unui stil de viaţă ca în vreme de război.

Vremea de război la nivel microbiologic

În ultimii ani, Ralph Winter a ridicat un alt stindard de război. Şi este un lucru merituos. Dumnezeu se poate folosi de acest fapt pentru a îndrepta pe unii din voi într‑o direcţie de lucrare la care nu v‑aţi gândit niciodată ca fiind o lucrare pentu El. Winter ne‑a atras atenţia la efectele păcatului şi ale Satanei la nivel microbiologic, unde se întâmplă unele din cele mai oribile şi devastatoare atacuri împotriva creaţiei lui Dumnezeu, create foarte bine.

 

Este înspăimântător că Satana şi‑a folosit libertatea răzvrătită în dezvoltarea unor germeni şi viruşi la nivel microbian, care sunt respon­sabili astăzi de o treime din decesele de pe glob. Ceea ce Biblia numeşte simplu “molimă,” este un chin atât pentru animale cât şi pentru oameni. Cu toate acestea teologia noastră obişnuită nu recu­noaşte în mod clar aceasta ca fiind o lucrare a Satanei pe care Dum­ne­zeu vrea să o combatem, ca parte a misiunii Sale.

Dar, dacă misionarii nu predică despre un Dumnezeu care este inte­re­sat de toate suferinţele, de toate distorsionările lucrării de creaţie a mâinilor Sale, noi reprezentăm greşit la toate aceste nivele orizontul complet al dragostei şi grijei Sale care cuprinde totul—adevărata Lui natură¼

În Vietnam au murit în medie zece americani pe întreaga durată a celor zece ani de război. Şi guvernul nostru a cheltuit mili­arde nenumă­rate în acel conflict pentru a-i elibera pe ai noştri din el.

Totuşi, în zilele noastre nu zece ci 1500 de americani mor zilnic de cancer. Cu toate acestea guvernul alocă cu adevărat doar mărunţiş pen­tru această problemă: după ce 80% din suma totală se duce în cercetarea SIDA, cei 20% care rămân se investesc aproape în totalitate în evalu­area diferitelor tratamente, nu spre prevenţia cancerului. Am aflat că toate cele 40 de proiecte finanţate de National Cancer Institute se con­cen­trează spre chemo si radioterapie, nu spre prevenire.

Este ca şi cum am fi implicaţi în 150 de războaie din Vietnam în acelaşi moment—dacă socotim numărul pierderilor suferite. Şi totuşi ne purtăm ca şi cum n-am duce un război! Cum ar putea fi trezită America la realitatea că o treime din femei şi jumătate din bărbaţi se îmbolnăvesc de cancer în viaţă?[30]

Vremea când şi un cui conta

Am văzut sacrificiile pe care le‑au făcut militarii în timp de război în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial. Însă nu doar domeniul militar şi‑a schimbat priorităţile. Întreaga ţară a făcut acelaşi lucru, cum ar putea să facă şi întreaga biserică de azi. În timpul celui de‑al Doilea Război Mondial,

 

întreaga naţiune¼ s‑a părut că a ieşit peste noapte din letargia Depre­siunii economice. Fiecare s‑a înghesuit să fie de folos. Era nevoie de cauziuc, de gazolină şi de metal pentru efortul de război. Un meci de basket al fetelor de la Nothwestern University a fost oprit pentru ca arbitrul şi toate cele zece jucătoare să scotocească terenul după un cui pierdut. Americanii au intervenit pentru a sprijini programele de raţionalizare stricte şi băieţii lor s‑au oferit voluntari în diverse “campanii” de colectare. În curând s-au rauionalizat untul şi laptele au fost restricţionate, alături de compoturi şi carne. Încălţămintele erau rare, şi hârtia şi articolele de îmbrăcăminte. Oamenii cultivau “grădini ale victoriei” şi conduceau cu “viteza victoriei” de cincizeci la oră, viteza economiei maxime de combustibil. “Poartă‑le, uzează-le, le faci bune¼ sau mai bine fără ele?” a devenit un slogan popular. Perioadele de alarmă aeriană şi camuflajele erau respectate întocmai. America a făcut sacrificii.[31]

 

Astfel de imagini sunt foarte puternice pentru mine. Pe plan secundar, ele mă fac să apreciez beneficiile libertăţii şi prosperităţii. Dar pe plan principal ele mă mustră pentru frivolitate în trăire şi mă inspiră să urmăresc în viaţă mai mult decât confortul şi succesul lumesc—să urmăresc ceva care‑L înalţă pe Dumnezeu, ceva veşnic.

Da, da, a vorbi despre război este un lucru dezechilibrat

Admit, însă, aşa cum am spus şi mai înainte, că exprimarea “stil de viaţă ca în vreme de război” sau “stil de gândire ca în vreme de război” este dezechilibrată. După o predică în care am folosit aceşti termeni, cineva mi‑a scris, “Când accentuaţi imaginea vieţii de război, mai lăsaţi loc şi pentru aspectele vieţii care nu au legătură cu războiul, de exemplu pentru artă sau pentru tihnă? Nu există alte imagini ale vieţii creştine care sunt mai liniştitoare ca imaginea războiului?”

Iată răspunsul pe care l‑am dat în următorul mesaj:

 

Răspunsul este, da, categoric că există alte imagini ale vieţii creştine care sunt mai liniştitoare. “Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi, şi mă duce la ape de odihnă” (Psalmul 23:1‑2). Asta este o imagine cu totul diferită decât cea a bombelor care cad şi a sângelui care curge. “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). “Până la bătrâneţea voastră Eu voi fi Acelaşi, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V‑am purtat, şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă mântuiesc” (Isaia 46:4).

Şi, o, da, există un timp şi un loc potrivit pentru creştin ca să se bucure, să evalueze şi să transforme întregul spectru al culturii umane. De fapt, este imposibil să te desprinzi din cultura modernă în care trăieşti; şi dacă nu gândim în termenii unei însuşiri cumpănite a culturii, a unei evaluări biblice a culturii, şi a unei transformări atente, probabil că vom fi consumaţi de către cultură, şi nici nu ne vom da seama că suntem mai mult lumeşti decât creştini.

Deci, da, fără doar şi poate, trebuie să folosiţi toate imaginile din Scriptură (nu doar imaginea războiului) pentru a vă forma viaţa. Apoi trebuie să lăsaţi viaţa voastră radical creştină, viaţa captivată de Dumne­zeu, viaţa care‑L are pe Hristos drept comoară, şi viaţa orientată spre dărnicie, să confrunte şi să formeze cultura voastră.

 

Eu am însă senzaţia că în Apusul prosper pericolul în biserică nu este că există un număr prea mare de oameni supra‑zeloşi care sunt preocupaţi excesiv de cei pier­duţi şi investesc cu prea mult curaj în cauza Evangheliei, şi‑şi ruinează vieţile prin prea multă milă faţă de cei săraci. Pentru fiecare sfânt neatent care îşi dăruieşte viaţa şi‑şi chinuie familia pintr‑un zel îndreptat în direcţie greşită, mă aventurez să spun că sunt o mie alţii care cochetează cu lumea, considerându‑L pe Isus ca un supliment util, însă nu un Împărat atotsatisfăcător, cu autoritate deplină în ce priveşte dragostea.

Etica dezastruoasă a evitării

Una din caracteristicile gândirii din vremea de pace este ceea ce eu numesc etica evitării. În vreme de război ne punem întrebări diferite despre ce să facem cu vieţile noastre decât în vreme de pace. Ne întrebăm: Ce pot eu face pentru cauza pentru care luptăm? Ce pot eu face pentru obţinerea victoriei? Ce sacrificiu pot face eu sau ce risc îmi pot eu asuma pentru a aduce bucuria trimfului? În timp de pace avem tendinţa să ne întrebăm, Ce pot face pentru a mă simţi mai confortabil? Pentru a mă distra mai bine? Pentru a evita neplăcerile şi, posibil, pentru a evita păcatul?

Dacă suntem gata să plătim preţul şi să riscăm pentru a‑i face pe oameni bucu­roşi în Dumnezeu, depăşim etica evitării. Acest mod de viaţă este total inadecvat pentru a‑i trezi pe oameni să vadă frumuseţea lui Hristos. Evitarea consecinţelor neplăcute şi a faptelor rele nu impresionează aproape pe nimeni. Etica evitării nu‑i face reclamă lui Hristos nici nu‑L glorifică. Există mulţi necre­din­cioşi discipli­naţi care evită faptele rele, la fel ca creştinii. Isus ne cheamă la ceva mult mai radical decât atât.

Întrebările greşite şi întrebările corecte

Oamenii mulţumiţi cu etica evitării pun în general întrebări greşite despre comportament. Ei întreabă, Ce este rău în asta? Ce este rău în filmul acesta? Sau ce e rău cu muzica aceasta? Sau cu jocul acesta? Sau cu aceşti prieteni? Sau cu acest mod de relaxare? Sau cu investiţia aceasta? Sau cu restaurantul acesta? Sau să fac cumpă­ră­­turile la acest magazin? Ce este rău să merg la o cabană în fiecare sfârşit de săptă­mână? Sau să am o cabană? Acest fel de întrebări arată rareori un stil de viaţă care‑i face reclamă lui Hristos ca Domnul care satisface deplin viaţa, sau o viaţă care‑i face pe alţii bucuroşi în Hristos. Astfel de întrebări conduc la o listă de “să nu faci asta sau astălaltă.” Ele hrănesc etica evitării.

Întrebările mai bune pe care le poţi pune în legătură cu comportamentul sunt, de exemplu, următoarele: Cum mă poate ajuta acest lucru să Îl preţuiesc mai mult pe Hristos? Cum mă ajută să arăt că El este comoara mea? Cum mă ajută să‑L cunosc pe Hristos sau să‑L arăt pe Hristos? Biblia spune, “Deci, fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31). Întrebarea este, deci, mai mult pozitivă, nu negativă. Cum pot arăta gloria lui Dumne­zeu în această acţiune? Cum pot să mă bucur înălţându‑L prin acest comportament?

Curăţenie şi timp de calitate petrecut cu familia nu înseamnă viaţă

O, cât de multe vieţi sunt risipite de oamenii care cred că viaţa creştină înseam­nă doar să eviţi să fii rău şi să‑ţi îngrijeşti familia. Deci ei nu comit adulter, nu fură, nu ucid, nu delapidează, nu înşeală—doar muncesc mult, se uită mult la TV şi seara se uită la casete video (în cadrul “timpului de calitate” petrecut cu familia), şi se distrează de minune la sfârşit de săptămână—având activităţi legate de biserică (la cei mai mulţi). Pentru milioane de oameni aceasta este viaţa. Viaţa risipită. Noi am fost creaţi pentru mai mult, mult mai mult.

Există o vorbă de duh mai veche care zice: “Nimeni nu s‑a plâns vreodată pe patul de moarte, ‘O, dacă-aş fi putut în viaţă să petrec mai mult timp la birou, la serviciu.’” Ce vrea să spună acest lucru este că de obicei când ajungi în faţa morţii, banii ţi se par dintr‑o dată că sunt ceea ce sunt de fapt, fără folos pentru fericirea durabilă, în timp ce relaţiile devin preţioase. Este adevărat. Când mama mea a murit în 1954, am scris preşedintelui departamentului nostru, la Colegiul Bethel, unde eram profesor, şi mi‑am anulat cererea făcută anterior, de a preda ore în plus în semestrul următor pentru a primi un salariu mai mare. Faptul de a sta lângă mormântul mamei tale alături de soţia şi copilul tău te face să priveşti lucrurile în mod diferit. Banii îşi pierd puterea de atracţie.

Dar zicala despre mai mult timp petrecut la birou poate să te ducă în eroare. Trebuie să adăugăm următoarele: Nimeni nu va vrea să spună Domnului univesului la cinci minute după moarte, “Doamne, am petrecut seară de seară jucând jocuri la computer şi privind emisiuni frumoase la TV alături de familia mea, fiindcă i‑am iubit aşa de mult”. Cred că Domnul va răspunde, “Asta nu M‑a arătat pe Mine ca fiind comoara ta în oraşul unde ai locuit. Ar fi trebuit să faci mai mult decât doar pentru tine şi pentru familia ta. Şi TV‑ul, după cum s‑ar fi cuvenit să ştii, nu a fost o metodă potrivită de a‑ţi hrăni familia sau sufletul.”

Televizorul, marele risipitor‑de‑vieţi

Televizorul este unul din cei mai mari risipitori‑de‑vieţi ai lumii moderne. Şi, desigur, Internetul se grăbeşte să‑l ajungă din urmă, dacă nu l‑a şi ajuns. Pe Internet poţi fi mai selectiv, dar poţi selecta de asemenea şi lucruri mai rele, atunci când doar Judecătorul universului te vede. Deocamdată televizorul încă conduce, fiind marele risipitor‑de‑vieţi. Problema cea mai mare cu TV‑ul nu constă în numărul mare de obscenităţi, deşi şi aceasta este o problemă. Doar reclamele ar fi îndeajuns să samene în cineva sămânţa fertilă a lăcomiei şi poftei, indiferent la ce program te uiţi. Problema şi mai mare este banalitatea. O minte hrănită zilnic la TV îşi reduce capaci­tatea. Mintea ta este creată să‑L cunoască şi să‑L iubească pe Dumnezeu. Posibilitatea de a‑şi împlini această mare chemare este ruinată de vizionarea excesivă a TV‑ului. Conţinutul este aşa de trivial şi aşa de superficial încât veştejeşte capacitatea minţii de a gândi lucruri de valoare, iar capacitatea inimii de a simţi emoţii adânci se diminu­ează. Neil Postman ne arată de ce.

 

Ce se întâmplă în America este că televiziunea transformă în fleacuri toate chestiunile publice¼ Televiziunea dispreţuieşte expunerea, care este serioasă, secvenţială, raţională şi complexă. În schimb, ea oferă un discurs în care orice este accesibil, simplist, concret, şi, mai mult decât toate, distractiv. Ca rezultat, America este prima cultură din lume în primejdie de a pieri amuzându‑se.[32]

Greutatea lui Dumnezeu

Din moment ce trăim toţi într‑o lume creată de televiziune, este aproape imposibil să vedem ce ni s‑a întâmplat. Singura nădejde este să citim cum erau oamenii în secolele trecute. Biografiile sunt un antidot eficient la miopia culturală şi la snobismul cronologic. Noi am devenit aproape incapabili să privim cu reverenţă şi seriozitate un adevăr important. Lucrurile măreţe, în special gloria lui Dumnezeu, sunt luate, aşa cum spune David Wells, cu un fel de “uşurătate” chiar şi în biserică.

 

Unul din semnele definitorii ale vremurilor noastre este tratarea cu uşurătate a lui Dumnezeu. Nu vreau să spun prin asta că El este uşor, eteric, ci că a devenit fără importanţă pentru mulţi. A devenit atât de neînsem­nat pentru lume încât nici nu e băgat în seamă. Şi‑a pierdut proeminenţa în viaţa omului. Cei ce declară la sondajele de opinie că cred în existenţa lui Dumnezeu pot în acelaşi timp să‑L considere mai puţin important decât televiziunea, poruncile Lui mai puţin obligatorii decât apetitul lor după afluenţă şi influenţă, judecăţile Lui ca ne fiind mai înspăimântătoare decât ştirile de seară, şi adevărul Său nu mai convingător decât ceaţa dulceagă de linguşiri şi minciuni a reclamelor. Asta înseamnă uşurătate. Este o stare pe care I‑am atribuit‑o după ce L‑am împins la periferia vieţii noastre secularizate¼ Uşurătatea nu ne comunică nimic despre Dumnezeu ci numai despre noi înşine, despre starea noastră, despre dispoziţia noastră psihologică de a‑L exclude pe Dumnezeu din realitatea noastră.[33]

Separând Sudanul de pantalonii scurţi de damă

Ne‑am pierdut abilitatea de a vedea şi a gusta complexitatea adevărului şi adâncimea simplităţii. Douglas Groothuis explică conexiunea dintre slăbiciune şi televiziune.

 

Triumful imaginii televizate asupra cuvântului contribuie la lipsa de profunzime a sensibilităţii postmoderne¼ Cineva nu poate adânci un program de televiziune în aceeaşi măsură în care analizează un caracter dintr‑o scriere a lui William Shakespeare sau C. S. Lewis, sau dintr‑o alegorie a lui Blaise Pascal, sau dintr‑un vers de poem al lui T. S. Elliot, de exemplu ‘Dar soarta noastră se târăşte printre coaste uscate / pentru a le păstra metafizica caldă.’ Nici un program de televiziune n‑ar putea rosti cu seriozitate un asemenea vers.. Ar fi o “televiziune proastă”—prea abstractă, prea poetică, prea adâncă, nedistractivă¼ [Şi nu doar atât] dar imaginile apar şi dispar şi reapar fără un context raţional potrivit. O încercare de conştientizare a publicului despre sclavia în Sudan este urmată imediat de o reclamă foarte vie şi ritmată pentru Disneyland, urmată de invitaţia de a cumpăra o anumită marcă de pantaloni scurţi de damă care fac o femeie irezistibilă, etc., etc., până la dezgust.[34]

 

De aceea omul care vine înaintea lui Dumnezeu cu etica lui foarte strict respectată de evitare şi cu protestul că n‑a putut petrece mai mult timp la serviciu la birou, ci a venit acasă şi s‑a uitat împreună cu familia la televizor, probabil că nu va scăpa de acuzaţia că şi‑a risipit viaţa. Isus i‑a mustrat pe ucenicii Săi cu cuvinte care i se aplică uşor acestui om: “Chiar şi păcătoşii lucrează mult, evită păcatelele groso­lane, se uită seara la TV, şi se distrează în zilele sfârşitului de săptămână. Cu ce sunteţi mai deosebiţi decât ei?” (vezi Luca 6:32‑34; Matei 5:47).

Inspirând sacrificiu pentru cauze mai mărunte

De fapt, în vreme de război păcătoşii se ridică la nivele remarcabile de sacrificiu pentru cauze incomparabile cu cauza lui Hristos. Cauza cea mai înaltă în lume este aceea de a‑i izbăvi cu bucurie pe oameni de iad, împlinindu‑le nevoile pământeşti, făcându‑i bucuroşi în Dumnezeu, şi făcând asta cu o plăcere binevoitoare şi serioasă care‑L face pe Hristos să fie perceput aşa cum este de fapt, ca o Comoară. Nici un război de pe pământ n‑a fost purtat pentru o cauză mai nobilă sau pentru un împărat mai glorios.

Dar, vai, ce riscuri mari şi ce sacrificii curajoase au inspirat aceste cauze mai mărunte! La 19 februarie 1944 a început bătălia pentru Iwo Jima. Era o insulă pustie de vreo 13 kilometri pătraţi la vreo 900 de kilometri sud de Tokio, apărată de vreo 22000 de japonezi pregătiţi să lupte până la moarte (ceea ce au şi făcut). Protejau două piste aeriene de care America avea nevoie în efortul strategic de a limita agresiunea japoneză după Pearl Harbor şi de a păstra libertatea atât de scumpă americanilor. Era o cauză înaltă, şi sacrificiul plin de curaj a fost extraordinar.

 

Statisticile dure arată sacrificiul făcut de batalionul 2 al colonelului Johnson: 1400 de băieţi (mulţi încă adolescenţi) au aterizat în ziua‑D; 288 de înlocuitori s‑au adăugat în cursul bătăliei, în total 1688. Din aceştia, 1511 au fost ucişi sau răniţi. Doar 177 au părăsit insula. Şi din cei 177 rămaşi, 91 fuseseră răniţi cel puţin odată şi se întorseseră să lupte.

A fost nevoie de 22 nave transportoare arhipline pentru a aduce Divizia a 5‑a pe insulă. Supravieţuitorii au încăput confortabil pe opt vapoare care i‑au evacuat.

Tinerii americani au ucis aproximativ 21000 de japonezi, dar pentru asta au avut mai mult de 26000 de pierderi. A fost singura bătălie din Pacific unde invadatorii au suferit pierderi mai mari decât apără­torii.

Trupele de Marină au luptat în Al Doilea Război Mondial timp de patruzeci şi trei de luni. Şi totuşi într‑o singură lună la Iwo Jima, au avut o treime din numărul total de morţi. Au lăsat în urmă cele mai mari cimitire din Pacific: aproape 6800 de morminte în total; coline de cruci şi stele. Mii de familii n‑au avut consolarea de a‑şi lua rămas bun de la cei dragi, ci doar informaţia abstractă că “soldatul a căzut la datorie” şi a fost înmormântat într‑o anumită parcelă, într‑un şir purtând un număr pe mormânt. Mike era în parcela 3, rândul 5, mormântul 694; Harlon în parcela 4, rândul 6, mormântul 912; Franklin în parcela 8, rândul 7, mormântul 2189.

Când mă gândesc la Mike, Harlon sau Franklin acolo, mă gândesc la mesajul pe care cineva l‑a dăltuit la uşa cimitirului:

 

Când te duci acasă

Spune‑le din partea noastră

Că pentru ziua de mâine a ta

Noi ne‑am dăruit ziua noastră de astăzi.[35]

O, Doamne, nu lăsa să‑mi risipesc viaţa!

Sunt adânc mişcat de curajul şi carnagiul de la Iwo Jima. Când citesc paginile acestei istorii, totul în mine strigă, “O, Doamne, nu mă lăsa să‑mi risipesc viaţa!” Las’ să ajung la sfârşit—mai devreme sau mai târziu—în stare să spun familiei, bisericii, oraşului şi oamenilor nemântuiţi din lume, “Pentru ziua voastră de mâine eu mi‑am dat ziua mea de azi. Nu doar pentru zilele de mâine care se succed pe pământ, ci pentru nenumăratele zile ale bucuriei voastre fără hotar în Dumnezeu.” Cu cât m‑am gândit mai îndeaproape la soldaţii care au scris această pagină de istorie a celui de‑al Doilea Război Mondial, am simţit mai mult pasiunea ca viaţa mea să aibă o însemnătate şi să pot muri cum se cuvine.

 

În timp ce dimineaţa ploioasă se transforma în amiază şi luptele înce­puseră să contenească, numărul victimelor continua să crească. De multe ori chiar sanitarii [medicii] mureau în timp ce încercau să salveze vieţi. William Hoopes din Chattanooga şedea ghemuit lângă un medic numit Kelly, care şi‑a apropiat capul de un zid protector şi şi‑a pus pentru o secundă binoclul la ochi—pentru a zări un lunetist care semăna moartea în zona aceea. Exact în acea secundă lunetistul l‑a împuşcat prin mărul lui Adam. Hoopes, el însuşi farmacist, s-a luptat cu frenezie să‑i salveze viaţa prietenului său. “Mi‑am scos forcepsul şi i l‑am intro­dus în rana de la gât pentru a-i prinde şi a-i compresa artera,” îşi aminteşte Hoopes. “Sângele îi ţâşnea. Nu avea glas, însă ochii i se uitau spre mine. Ştia că încerc să‑i salvez viaţa. Am încercat tot ce s‑a putut, dar n-am reuşit. Am încercat. Sângele era aşa de lunecos. N‑am putut prinde artera. M‑am străduit din greu, şi în tot acest timp el mă privea. Ultimul lucru pe care l‑a făcut în timp ce sângele curgea tot mai puţin a fost să mă bată cu mâna pe spate ca şi cum ar fi spus, ‘Este în regulă, mulţumesc.’ Apoi a murit.”[36]

 

În acest moment care‑mi strânge inima aş dori să fiu Hoopes şi aş dori să fiu Kelly. Aş dori să pot spune celor ce suferă şi celor ce pier, “Am încercat tot ce s‑a putut¼ M‑am străduit din răsputeri.” Şi aş dori să pot spune celor din jurul meu când voi muri, “Este în regulă. Pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.”

Când ceaţa superficială se risipeşte

În astfel de momente, când ceaţa superficială a vieţii se risipeşte şi văd ce trebuie să fac cu adevărat pe pământ, mă doare inima când privesc la îndeletnicirile mărunte care risipesc atâtea vieţi—şi chiar a mea. Gândiţi‑vă doar la importanţa sporturilor—o secţiune întreagă din ziar în fiecare zi. Dar nu există o secţiune pentru Dumnezeu. Gândiţi‑vă doar la resursele pe care le cheltuiţi pentru a vă face casa sau grădina mai confortabile şi atrăgătoare. Gândiţi‑vă la zecile de mii de dolari pe care aţi fi gata să‑i daţi pe o maşină mai bună decât vă trebuie. Gândiţi‑vă la timpul şi energia şi discuţiile referitoare la amuzament şi timp liber şi ceea ce numim “distrac­ţie.” Şi adăugaţi acum la acestea computerul care recrează artificial însăşi jocurile care sunt atât de departe de realitate; este ca o lume multi‑stratificată a visurilor fără semnificaţie care se întinde înspre neant, înspre nimic.

Consumaţi de vestimentaţie

Sau gândiţi‑vă la haine. Ce tragedie să vezi atâţia tineri obsedaţi de ceea ce portă sau de felul cum arată. Chiar şi tinerii creştini par incapabili să pună întrebări mai semnificative decât “Ce‑i rău în asta?” Nu întreabă: Hainele acestea mă ajută să‑L glorific pe Hristos? Îi vor îndrepta ele pe oameni spre El, vor vedea prin ele că El este Comoara evidentă a vieţii mele? Scot ele în evidenţă personalitatea mea creată după chipul lui Dumnezeu pentru a sluji¼ sau vor evidenţia sexualitatea? Sau lenea? Credeţi‑mă, nu sunt prea obsedat de haine. Există însă câteva motive destul de radicale, motive care‑L înalţă pe Hristos, pentru o îmbrăcăminte decentă. Rugămintea mea este ca tu să fii, în marea modei—şi în a contra‑modei (care este tot aşa de puternică)—mai mult ca un delfin, decât ca o meduză.

 Să trecem acum peste ce a scris o adolescentă ziarului Star Tribune din Minneapolis ca răspuns la o scrisoare adresată editorului:

 

Ca adolescentă, ceea ce îmbraci este din păcate tot mai important. Dacă e să fiu sinceră, chiar şi mie unele lucruri pe care le îmbrac mi se par ofensatoare. Scrisoarea s‑a referit la fete care se pot îmbrăca frumos şi sensibil. Arătaţi‑mi cum se poate asta, şi o voi face.

Multe din prietenele mele nu se simt confortabil cu ceea ce se poartă, dar cu toate astea poartă şi ele ce poartă şi alţii. Câteodată nu merită efor­tul să fii diferită. Societatea ne spune să fim diferiţi, dar pe aceeaşi linie.

Cum să te îmbraci ca să‑ţi placă şi ţie, şi părinţilor tăi şi prietenilor tăi? Nu poţi. Adolescenţii ajung să‑şi compromită valorile pentru a se potrivi cu ceilalţi. Dacă vrem să trecem prin şcoală şi liceu fără să suferim, trebuie să ne îmbrăcăm ca să placem colegilor.

Noi suntem viitorii lideri ai naţiunii noastre, şi avem nevoie să vedem unde am ajuns şi ce trebuie să schimbăm.[37]

Unde sunt Tinerii Radicali pentru Hristos?

Când stau, ca să spun aşa, pe ţărmurile de la Iwo Jima şi retrăiesc acele ore de curaj şi sacrificiu, şi‑mi amintesc că oamenii aceia erau tineri, nu mă pot împăca cu preocupările mărunte şi meschine ale celor mai mulţi tineri de astăzi. Unul din ei era foarte tânăr. Am citit povestea lui şi aş fi vrut să mă adresez tuturor tinerilor din America şi să le spun, Vreţi să vedeţi ce este cu adevărat cool? Vreţi să vedeţi ceva de o mie de ori mai impresionant decât o dublă triplă? Ei bine, ascultaţi povestea lui Jacklyn Lucas.

 

Şi‑a croit drum în Marină la patrusprezece ani, păcălindu‑i pe ceilalţi cu fizicul său mai musculos¼ Primind misiunea să fie şofer de camion în Hawaii, s‑a simţit frustrat; el voia să lupte. A fugit din Honolulu ascuns pe un transportor de trupe, supravieţuind doar cu hrana pe care i‑o dădeau marinarii miloşi de la bord.

A coborât pe ţărm în ziua‑D [la Iwo Jima] fără să aibă nici măcar o puşcă. A găsit una pe plajă şi şi‑a croit drum spre liniile de bătaie.

În ziua următoare, Jack şi trei alţi camarazi se târau prin tranşee când opt japonezi au apărut în faţa lor. Jack l‑a împuşcat pe unul în cap. Apoi puşca i s‑a blocat. În timp ce se chinuia cu ea, o grenadă i‑a aterizat la picioare. A strigat către ceilalţi avertizându-i şi carnea lui crudă a simţit pe loc fierbinţeala. Imediat o a doua grenadă s‑a rostogolit spre el. Jack Lucas, de şaptesprezece ani, a fost lovit de amândouă exploziile. “Luke, acum s‑a terminat cu tine,” s‑a gândit el¼

Mai încolo, la spital, medicilor le venea greu să creadă. “Poate că a fost prea de tot tinerel şi prea încăpăţânat să moară,” a zis unul. A trecut prin douăzeci şi una de operaţii de reconstrucţie şi a devenit unul din cei mai tineri soldaţi care au primit Medalia de Onoare—şi singurul boboc de liceu care a avut parte de ea.[38]

 

Când am citit asta, m‑am gândit la toate lucrurile pe care elevii de liceu le consideră “super” sau “cool.” Şedeam în verandă în timp ce citeam şi m‑am gândit, O, Doamne, cine le va ieşi în faţă şi le va da un scop pentru care să trăiască? Îşi risipesc vieţile în extazul nimicurilor, încercând să arate cool sau să vorbească cool sau să trăiască cool. Dar ei nici nu au idee ce înseamnă să fii cool.

Încă o singură istorie pentru a face clar ce înseamnă cool. Este istoria lui Ray Dollins, un pilot de luptă la Iwo Jima.

 

Primul val de amfibii se îndreptau spre ţărm. Avioanele de luptă ale Marinei îşi încheiau cursa de bombardament la joasă înălţime. Şi în timp ce ultimul pilot a început să‑şi ridice Corsair‑ul spre înalturi, japo­nezii au sărit spre puştile lor şi i-au ciuruit avionul cu antiaeriana. Pilotul, maiorul Ray Dollins, a încercat să ia altitudine spre a se putea îndrepta spre ocean pentru a evita un impact fatal cu soldaţii care se îndreptau spre ţărm, însă avionul era prea distrus. Locotenentul Keith Wells l‑a privit din vehicolul său amfibie¼ “Puteam să‑l vedem în carlingă,” zice Wells, “şi încerca tot ce se putea. Avionul i se îndrepta direct în jos spre un grup de amfibii pline cu soldaţi. În ultima secundă a săltat avionul peste cap şi l‑a îndreptat spre apele dintre două şiruri de tancuri. Am văzut apa explodând în aer.”

Personalul militar care asculta radioul militar pe vapoare nu numai că l‑au văzut pe Dollins în cădere, ci i‑au putut şi auzi ultimile cuvinte captate de microfonul său. Acestea au fost o parodie dispreţuitoare:

 

O, ce dimineaţă frumoasă,

O, ce zi frumoasă,

Am un sentiment ciudat

Că totul îmi va ieşi cum doresc.[39]

 

Este evident că noi nu folosim cuvântul cool pentru a descrie adevărata măreţie. Este un cuvânt scurt—acesta este secretul—este un cuvânt uşor şi ieftin. Şi pentru aşa ceva trăiesc milioane de tineri. Cine‑i va confrunta cu urgenţa şi lacrimile? Cine îi va ruga să nu‑şi risipească vieţile? Cine‑i va lua de guler, ca să zic aşa, şi‑i va iubi aşa de mult încât să le arate o viaţă aşa de radicală şi aşa de reală şi aşa de costisitoare şi aşa de îmbibată de Hristos încât ei să simtă goliciunea şi trivialitatea colecţiilor lor de CD‑uri şi a conversaţiilor lor fără rost despre celebrităţile de o clipă? Cine va trezi ce se găseşte latent în sufletele lor, neexplorat—dorinţa fierbinte de a nu‑şi irosi vieţile?

Rugămintea inimii mele

O, dacă tinerii şi bătrânii şi‑ar stinge televizorul, ar pleca la o plimbare lungă şi ar visa fiecare la o faptă măreaţă de curaj pentru o cauză de o mie de ori mai importantă decât democraţia americană—oricât de preţioasă ar fi ea. Dacă am năzui la astfel de lucruri şi dacă ne‑am ruga, oare nu ne‑ar răspunde Dumnezeu? Oare nu ne‑ar da El o viaţă de dragoste plină de bucurie, de milă şi de jertfă care să‑L înalţe pe Hristos şi să‑i facă pe alţii să se bucure în El? Vă implor, aşa cum mă rog şi pentru mine, întoarceţi‑vă faţa ca cremenea şi alăturaţi‑vă lui Isus pe drumul Calvarului, “Să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui. Căci noi n‑avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare” (Evrei 13:13‑14). Când oamenii vor vedea dragostea noastră jertfitoare—radiind de fericire—vor spune, “Hristos este minunat!”

 

 

CAPITOLUL 8

Înălţându‑L pe Hristos de la 8 la 5

A

r fi o greşeală să tragem concluzia din chemarea din capitolul trecut la o viaţă ca în vreme de război că creştinii ar trebui să‑şi părăsească locurile de muncă şi să plece la “război”—să zicem, să devină misio­nari sau păstori sau lucrători cu normă întreagă în servicii de caritate. Ar fi o greşeală fundamentală de înţelegere a locului unde se poartă războiul. Evident, bătăliile se poartă pe plan spiritual (fără bombe sau baionete) printre popoarele necâştigate unde Împăratul Împăraţilor şi‑a trimis “trupele” altruiste cu Evanghelia păcii şi unde El îşi câştigă un popor fericit. Aceasta este lucrarea glorioasă a misiuniilor “de frontieră.” Voi argumenta mai târziu că aceasta este o chemare măreaţă; şi mă rog ca mii dintre voi, cei ce citiţi această carte, să o auziţi şi să plecaţi pentru a fi lângă cei din prima linie.

Războiul nu este geografic

Să nu facem însă o greşeală: “războiul” pe care‑l am în minte când vorbesc de “mod de gândire ca în vreme de război” sau “stil de viaţă ca în vreme de război” nu se poartă pe fronturi geografice. El se poartă în mod deosebit pe frontul dintre bine şi rău existent în inima fiecărui individ, mai ales în inima creştinilor unde Hristos şi‑a formulat revendicarea de proprietate şi doreşte să fie deplin biruitor. “Războiul” se poartă de‑a lungul frontului dintre păcat şi neprihănire în fiecare familie. Se poartă de‑a lungul frontului dintre adevăr şi falsitate în fiecare şcoală¼ între dreptate şi nedreptate în fiecare legislatură¼ între integritate şi corupţie în fiecare birou¼ între dragoste şi ură în fiecare grup etnic¼ între mândrie şi umilinţă în fiecare sport¼ între frumuseţe şi urâţenie în orice artă¼ între doctrina sănătoasă şi doctrina greşită în fiecare biserică¼ între trândăvie şi hărnicie în intervalul dintre pauzele de cafea. Nu este o risipă să duci bătălia pentru adevăr şi credinţă şi dragoste pe oricare din aceste fronturi.

Războiul nu este în primul rând spaţial sau fizic—deşi succesele sau eşecurile sale au efecte fizice. De aceea, profesiile seculare ale creştinilor sunt o zonă de război. Există adversari spirituali care trebuie înfrânţi (mai precis, duhuri rele şi păcate, nu oameni); şi există înălţimi morale deosebit de frumoase care trebuie cucerite pentru slava lui Dumnezeu. Tu nu‑ţi risipeşti viaţa prin locul în care lucrezi, ci prin felul cum te comporţi sau prin motivaţia pentru care te găseşti acolo.

Secular nu înseamnă rău, poate însemna însă strategic

Vă rog să nu consideraţi expresia “profesie seculară” ca fiind nespirituală sau inferioară în comparaţie cu “profesia bisericească” sau “profesia de misiune” sau “profesia spirituală.” Prin termenul “seculară” vreau să mă refer la toate profesiile care nu se află din punct de vedere structural în legătură cu biserica. Există această posibilitate de a fi în lume dar nu din lume, după cum ne învaţă Domnul Isus în rugăciunea Sa din Ioan 17:15‑16, “Nu Te rog să‑i iei din lume, ci să‑i păzeşti de cel rău. Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.” Intenţia Domnului Isus, deci, era ca ucenicii Săi să rămână în lume (şi aici sunt cuprinse “activităţile seculare”), dar să nu fie “din lume” (de aceea eu spun că noi suntem într‑un război).

Martin Luther a regăsit înţelesul învăţăturii biblice a preoţiei fiecărui creştin şi a aruncat în aer frontul spiritual dintre statutul de cleric şi cel de laic. El a fost de acord că există o chemare bisericească şi o chemare laică. Dar modul în care el le distigea pe unul de altul nu era bazat pe nici o superioritate de “statut spiritual.”

 

Este o pură invenţie că papa, episcopii, preoţii şi călugării trebuie numiţi ca fiind o “clasă spirituală”; principii, lorzii, meşteşugarii şi agricultorii ca fiind o “clasă temporală.” Aceasta este într‑adevăr o doză bună de neadevăr şi ipocrizie¼ Toţi creştinii au în adevăr o “clasă spirituală,” şi între ei nu există decât diferenţa rezultată din funcţia deţinută¼ Să explic şi mai clar. Dacă un mic grup de creştini pioşi ar fi luaţi ostatici şi ar fi lăsaţi să locuiască într‑un pustiu, iar între ei nu există nici un preot consacrat de către episcop, şi dacă acolo în pustiu ar trebui să hotărască să aleagă pe unul dintre ei, căsătorit sau necăsătorit, şi l‑ar însărcina să oficieze botezurile, să rostească slujbele, să dezlege şi să predice, un astfel de om ar fi un preot tot aşa de valabil ca şi atunci când l‑ar fi sfinţit toţi episcopii şi papii¼ Nu există nici o diferenţă esenţială între laici şi preoţi, între principi şi episcopi, între “spirituali” şi “temporali,” cum îi numesc ei, decât cea de funcţie şi lucrare¼ Un cizmar, un fierar, fiecare are activitatea şi funcţia breslei lui, şi totuşi ei toţi pot fi preoţi sau episcopi consacraţi, şi fiecare prin munca sau poziţia pe care o are trebuie să fie de folos şi să slujească pe toţi ceilalţi, pentru ca în acest fel multe feluri de activităţi să poată fi desfăşurate pentru binele fizic şi spiritual al comunităţii, prin faptul că toţi membrii trupului se slujesc unii pe alţii.[40]

 

Biblia arată clar că voia lui Dumnezeu este ca acei ce sunt ai Săi să fie împrăştiaţi ca sare şi lumină în toate profesiile seculare. Enclavele unde creştinii trăiesc doar împreună cu alţi creştini şi lucrează doar între creştini, nu pot împlini întregul plan al lui Dumnezeu în lume. Asta nu înseamnă că ordinele creştine, misiunile sau avanposturile creştine sunt rele. Înseamnă doar că ele sunt excepţiile. Vasta majoritate a creştinilor trebuie să trăiască în lume şi să lucreze între necreştini. Acolo este “biroul” lor, sau “chemarea” lor, aşa cum ar spune Luther. Vom vedea în câteva momente de ce este aceasta voia lui Dumnezeu.

Parteneriatul dintre boi şi oameni

Nu toţi trebuie să fie misionari sau păstori. Trebuie să existe un parteneriat între cei ce merg şi cei ce trimit pe alţii. Referitor la păstorii din biserică, Pavel spune, “Să nu legi gura boului când treieră bucate” (1 Timotei 5:18), însemnând: “Plătiţi‑vă păstorul.” Dar asta înseamnă că unii trebuie să strângă grâu să pună sub gura sărmanului bou care trudeşte. Acesta este şi tiparul pentru misionari în Noul Testament. “Ai grijă de legiuitorul Zena şi Apolo să nu ducă lipsă de nimic din ce le trebuie pentru călătoria lor” (Tit 3:13). Cu alte cuvinte, nu toţi ar trebui să meargă să slujească cu Pavel; unii trebui să rămână în spate, să lucreze, şi să‑i aprovizioneze pe cei ce se duc. Pavel plănuia ca biserica din Roma să fie baza lui de aprovizionare când se îndrepta spre Spania: “Nădăjduiesc să vă văd în treacăt când mă voi duce în Spania, şi să fiu însoţit de voi până acolo, după ce îmi voi împlini, măcar în parte, dorinţa de a fi stat la voi” (Romani 15:24).

El a presupus că ei se vor implica cu folos astfel încât să poată dărui. De aceea el le spune credincioşilor din Tesalonic, “Să lucraţi cu mâinile voastre¼ şi să n‑aveţi trebuinţă de nimeni” (1 Tesaloniceni 4:11‑12). De fapt, Pavel a fost atât de tare provocat de leneşii cu gura mare din Tesalonic încât scrie într‑o a doua epistolă:

 

N‑am trăit în neorânduială, între voi. N‑am mâncat de pomană pâinea nimănui; ci, lucrând şi ostenindu‑ne am muncit zi şi noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi¼ Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce. Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri (2 Tesaloniceni 3:7‑11).

 

Tot aşa, el scrie efesenilor, “Cine fura, să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit” (Efeseni 4:28).

Stai în slujba ta “cu Dumnezeu”

Chemarea de a fi creştin nu este o chemare de a‑ţi părăsi slujba seculară. Acesta este sfatul clar din 1 Corinteni 7:17‑24. Pavel rezumă învăţătura lui în aceste cuvinte: “Fiecare, fraţilor, să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat” (versetul 24). Pavel aprecia foarte mult providenţa lui Dumnezeu—că Dumnezeu a “atribuit” sau i‑a “chemat” pe necredincioşi în anumite poziţii în viaţă unde convertirea lor ar avea un impact semnificativ pentru slava Sa. “Încolo, fiecare să rămână în starea în care l‑a aşezat Domnul, şi în care l‑a chemat Dumnezeu” (versetul 17). Pavel nu vrea să spună că schimbarea locului de muncă este rea pentru viaţa creştină—altfel nimeni n‑ar putea să ajungă păstor şi misionar, decât cei foarte tineri (spre deosebire de Isus, care şi‑a lăsat ocupaţia din tâmplar pentru a se consacra deplin lucrării când avea treizeci de ani, Luca 3:23). Ce vrea Pavel să ne spună este că atunci când un om se converteşte nu trebuie imediat să se precipite să zică, “Trebuie să‑mi schimb ocupaţia.” Mai degrabă ar trebui să se gândească, “Dumnezeu m‑a pus aici, şi ar trebui acum să arăt la locul meu de muncă vrednicia lui Dumnezeu.” După cum spune în versetul 24, “Fiecare să rămână cu Domnul în starea în care El l‑a aşezat.”

Astfel, întrebarea arzătoare pentru cei mai mulţi creştini ar trebui să fie: Cum pot eu, în slujba mea seculară, să fac ca viaţa mea să aducă glorie lui Dumnezeu? Eu cred, din tot ce s‑a scris în această carte până acum, că scopul vieţii este acelaşi, atât într‑o profesie seculară cât şi într‑o profesie bisericească sau de misiune. Ţelul nostru este de a‑L glorifica cu bucurie pe Hristos—să‑L facem să arate glorios prin tot ce facem. Lăudându‑ne cu crucea, ţelul nostru este să ne bucurăm înălţându‑L pe Dom­nul prin modul în care lucrăm. Întrebarea este, cum? Biblia ne pune în faţă cel puţin şase răspunsuri.

 

1. Putem să‑L înălţăm pe Dumnezeu la locul nostru secular de muncă prin părtăşia de care ne bucurăm cu El în tot cursul zilei în activitatea noastră.

Cu alte cuvinte, ne bucurăm de prezenţa lui Dumnezeu alături de noi când ascultăm vocea Lui şi comunicăm cu El, şi aruncăm asupra Lui poverile noastre, şi avem parte de călăuzirea şi grija Lui. Versetul biblic care ne arată acest lucru este în 1 Corinteni 7:24. Când te întorci la Dumnezeu, rămâi în serviciul tău şi bucură‑te acolo de prezenţa Lui. “Fiecare, fraţilor, să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat.” Cuvintele “cu Dumnezeu” sunt importante. Creştinii nu se duc doar la serviciu. Ei se duc la serviciul lor “cu Dumnezeu.” Ei nu doar că fac o muncă. Ei fac o muncă “cu Dumnezeu.” Dumnezeu este cu ei.

 

O făgăduinţă mai personală

Această făgăduinţă nu este la fel cu celelalte făgăduinţe generale făcute bisericii la general. Dumnezeu promite bisericii ca trup colectiv, “Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (2 Corinteni 6:16). Făgăduinţa făcută ţie în munca ta seculară este diferită. Când sfinţii sunt la locurile lor de muncă seculare, ei sunt împrăştiaţi. Nu sunt împreună ca într‑un serviciu de biserică. Deci porunca de a rămâne acolo “cu Dumnezeu” este o făgăduinţă că pot să simtă părtăşia cu El la modul personal şi individual în activitatea lor.

 

Aducând necontenit mulţumiri lui Dumnezeu pentru toate lucrurile

Una din modalităţile de a te bucura de prezenţa şi părtăşia lui Dumnezeu este prin conştientizarea cu mulţumire a faptului că abilitatea şi puterea de a face orice fel de muncă, inclusiv a ta, se datorează harului Său. “El dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile” (Fapte 17:25). Toate facultăţile tale de a vedea, a auzi şi a simţi prin atingere, toate capacităţile de mişcare a mâinilor şi picioarelor tale, toată capacitatea mentală de observare, organizare şi evaluare, toată priceperea ta în meseria sau ocupaţia pe care o desfăşori—toate acestea sunt darurile lui Dumnezeu. Cunoaşterea acestui lucru te umple de o mulţumire continuă adusă în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. “Te voi lăuda din toată inima mea, Doamne, Dumnezeul meu, şi voi preamări Numele Tău în veci!” (Psalmul 86:12). Câteodată ne vom gândi la minunăţia fiinţei lui Dumnezeu şi, în timp ce lucrăm, vom şopti spre lauda Sa: “Binecuvântează, suflete, pe Domnul! Doamne, Dumnezeule, Tu eşti nemărginit de mare!” (Psalmul 104:1).

Dacă adaugi la acestea conştientizarea faptului că depinzi de Dumnezeu pentru fiecare minut viitor al vieţii tale şi pentru tot ajutorul de care ai nevoie, mulţumirea ta să transformă în credinţă pentru fiecare moment care urmează şi pentru restul zilei, al săptămânii, al lunii, al anului, sau al¼ cincinalului. Asta este credinţa în harul viitor al lui Dumnezeu. O putem exprima în rugăciune folosind cuvinte biblice de felul, “Dar eu mă încred în Tine, Doamne, şi zic: “Tu eşti Dumnezeul meu!”” (Psalmul 31:14). Sau poţi spune, “Dragostea Ta neclintită rămâne în veci; îndurările Tale nu ajung niciodată la capăt; ele se înnoiesc în fiecare dimineaţă (şi în fiecare după-amiază!); mare este credincioşia Ta!” (parafrazare la Plângeri 3:22‑23).

 

Punând în practică promisiunile

În spatele mulţumirii şi laudei şi încrederii stau promisiunile lui Dumnezeu pe care le poţi lua cu tine la lucru în fiecare zi—scrise în Biblia ta sau memorate în mintea ta. În acest fel Dumnezeu îţi vorbeşte în tot timpul zilei. El te încurajează, “Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare” (Isaia 41:10). El îţi aduce aminte că provocările din cursul zilei nu sunt prea grele pentru El: “Iată, Eu sunt Domnul, Dumnezeul oricărei făpturi. Este ceva de mirat din partea Mea? [sau Este ceva prea greu pentru Mine?—vezi şi Gen.18:14 n.tr.]” (Ieremia 32:27). El îţi spune să nu fii îngrijorat, ci să‑I ceri tot ce ai nevoie (Filipeni 4:6), şi spune, “Şi aruncaţi asupra Mea toate îngrijorările voastre, căci Eu însuşi îngrijesc de voi” (parafrază la 1 Petru 5:7). El promite să te călăuzească în tot cursul zilei: “Eu ‑ zice Domnul ‑ te voi învăţa, şi‑ţi voi arăta calea pe care trebuie s‑o urmezi, te voi sfătui, şi voi avea privirea îndreptată asupra ta” (Psalmul 32:8).

În acest fel noi avem părtăşie cu Dumnezeu, ascultând cuvântul lui şi mulţu­mindu‑I şi chemându‑L pe El în toate nevoile noastre. Îl onorezi pe Dumnezeu când stai în slujba ta seculară “cu Dumnezeu” în felul acesta. În acest mod tu nu îţi risipeşti viaţa. Dumnezeu se bucură să ne încredem în El şi să ne bucurăm de El. Asta arată valoarea pe care I‑o dăm. Şi când ne gândim că nici una din aceste binecuvântări nemeritate n‑ar fi ale noastre dacă n‑ar fi fost moartea lui Hristos în locul nostru, fiecare clipă de bucurie în Dumnezeu devine o laudă a noastră în crucea Lui.

 

2. Putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă prin folosirea cu bucurie şi încredere a creativităţii şi hărniciei noastre, care sunt opera Lui

Este bine să ne întrebăm în ce fel diferă oamenii de castori sau de păsările‑ţesător sau de păianjeni sau de furnici. Este un lucru care ne ajută să înţelegem esenţa modului cum Îl onorează oamenii pe Dumnezeu în munca lor. Aceste creaturi pe care le‑am enumerat sunt foarte harnice şi construiesc structuri foarte complexe şi uimitoare. Deci trebuie în activitatea noastră care‑L măreşte pe Dumnezeu să existe ceva mai mult decât o astfel de creativitate şi hărnicie cum au ele—numai dacă nu vrem cumva să spunem că‑L onorăm pe Dumnezeu printr‑o activitate cu nimic diferită de a animalelor.

 

Trimişii lui Dumnezeu pentru a supune pământul pentru slava Sa

Care este diferenţa? Să ne gândim la primele cuvinte din Biblie în legătură cu crearea omului. “Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l‑a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i‑a făcut. Dumnezeu i‑a binecuvântat şi Dumnezeu le‑a zis: “Creşteţi, înmulţiţi‑vă, umpleţi pământul, şi supuneţi‑l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ”” (Geneza 1:27‑28). Crearea noastră după chipul lui Dumnezeu ne aduce privilegiul şi datoria de a supune pământul şi a avea stăpânire peste el. Cu alte cuvinte, noi ar trebui să ne implicăm în înţelegerea, transformarea, planificarea şi folosirea creaţiei lui Dumnezeu într‑un aşa fel încât valoarea Lui să iese în evidenţă şi să trezească în oameni închinarea.

A fi după chipul lui Dumnezeu înseamnă cel puţin să‑I transmitem imaginea mai departe. Să reflectăm ce este Dumnezeu cu adevărat. Ş ar trebui să facem asta nu pentru a ne face să arătăm noi grozav (ca reflectori) ci pentru a‑L face pe El să arate măreţ (ca Creator). Oamenii îşi fac imagini cu semeni ai lor faimoşi ca să‑i onoreze. Dumnezeu l‑a făcut pe om după chipul Său pentru a fi văzut şi admirat şi onorat prin ceea ce face omul.

Deci, a spus El, în primul rând omul munceşte. El supune şi stăpâneşte pământul. Asta înseamnă că o parte din ceea ce înseamnă să fii om este să fii stăpân peste creaţie şi să dai lumii formă şi ordine şi plan care să arate adevărul şi frumuseţea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl face pe om, ca să spunem aşa, delegatul Său în stăpânire, şi‑l înzestrează cu capacităţi şi cu dreptul de a supune lumea—s‑o folosească şi s‑o modeleze pentru scopuri bune, în special pentru a‑L înălţa pe Creator.

 

Munca nu este un blestem; irosirea vieţii este blestem

Deci, dacă te duci la început, înainte de originea păcatului, nu există conotaţii negative despre munca seculară. Conform versetului din Geneza 2:2, Dumnezeu însuşi s‑a odihnit de lucrarea [sau de munca] pe care o făcuse. Asta înseamnă că munca este ceva bun, o activitate pe care şi Dumnezeu o practică. Şi culmea lucrării lui Dumnezeu a fost omul, o făptură după chipul lui Dumnezeu, creat să împlinească lucrarea de conducere, de modelare şi de transformare a creaţiei. Astfel, munca are la bază idea de creativitate. Dacă eşti Dumnezeu, lucrarea ta este să creezi din nimic. Dacă nu eşti Dumnezeu, ci eşti după chipul lui Dumnezeu—adică eşti om—lucrarea ta este să iei ce a creat Dumnezeu şi modelezi şi să foloseşti acel lucru pentru a‑L face pe Dumnezeu să arate măreţ, pentru a‑L scoate pe El în evidenţă, pentru a‑L înălţa.

 

Cum ne deosebim de castori

Dar aici ajungem din nou la castori. Un castor îşi supune şi el zona în care o trăieşte şi construieşte un baraj pentru un scop bun: o casă. Pare să se bucure de ceea ce face; chiar şi hărnicia şi măiestria lui reflectă gloria înţelepciunii lui Dumnezeu.

 

Toate lucrurile strălucitoare şi frumoase,

Toate făpturile mari şi mici,

Toate lucrurile înţelepte şi minunate,

Pe toate le‑a făcut Domnul Dumnezeu.[41]

 

Şi Dumnezeu este glorificat în toate. “Să bată din palme râurile, să strige de bucurie toţi munţii¼ şi cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Psalm 98:8; 19:1). Care este deci diferenţa între o fiinţă umană care munceşte şi un castor care munceşte? Sau poate o pasăre‑ţesător sau o albină sau o furnică? Toate aceste vietăţi muncesc din greu; îşi supun teritoriul şi îl modelează în structuri uimitoare care slujesc unor scopuri utile. Diferenţa este că oamenii sunt conştienţi din punct de vedere moral şi fac alegeri în ceea ce priveşte munca lor pe baza motivaţiei că aceasta Îl onorează sau nu‑L onorează pe Dumnezeu.

Nici un castor sau o albină sau o pasăre‑ţesător sau o furnică nu se bazează în mod conştient pe Dumnezeu. Nici un castor nu apreciază tiparul divin de ordine şi frumuseţe şi nu face o alegere morală pentru căutarea excelenţei, doar fiindcă Dumnezeu excelează. Nici un castor nu se gândeşte la perfecţiunea lui Dumnezeu şi nu decide, din pricina lui Dumnezeu, să facă un baraj pentru un alt castor, şi nu pentru el însuşi. Dar oamenii au acest potenţial, fiindcă sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu. Suntem creaţi să arătăm chipul lui Dumnezeu în toate aceste moduri. Când Dumnezeu ne însărcinează să stâpănim pământul—să‑L modelăm şi să‑L folosim—El nu vrea să o facem asemenea castorilor. El vrea să o facem ca oameni, ca persoane conştiente moral care sunt responsabile să‑şi facă lucrarea intenţionat pentru slava Creatorului.

Fiţi siguri, când Dumnezeu ne trimite să lucrăm ca purtători ai imaginii Sale, trebuie ca şanţurile noastre să fie săpate drept, trebuie ca ţevile la instalaţii să nu ne curgă, căminele să nu ne fie înfundate, inciziile chirurgicale pe care le facem să fie curate, vorbirea să ne fie precisă şi atractivă, mesele să ne fie hrănitoare şi gustoase, fiindcă Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii şi frumuseţei şi competenţei. Dar şi pisicile sunt curate, şi furnicile sunt harnice, şi păianjenii produc lucrări ordonate şi frumoase. Şi toate depind de Dumnezeu. De aceea esenţa lucrării noastre ca oameni trebuie să fie desfăşurarea ei în dependenţă conştientă de puterea lui Dumnezeu, şi în verificarea conştientă a conformităţii cu tiparul excelenţei lui Dumnezeu, şi cu scopul deliberat de a reflecta gloria lui Dumnezeu.

 

Muncind bine şi dormind liniştiţi

Când munceşti în felul acesta—indiferent care îţi este meseria—poţi avea un sentiment dulce de pace la sfârşitul zilei. N‑ai pierdut timpul. Dumnezeu nu ne‑a creat să fim leneşi. De aceea acei cei abandonează productivitatea creativă pierd bucuria muncii cu scop, a muncii dependente de Dumnezeu, care transformă lumea, şi care‑L reflectă pe Dumnezeu. “Dulce este somnul lucrătorului, fie că a mâncat mult, fie că a mâncat puţin; dar pe cel bogat nu‑l lasă îmbuibarea să doarmă” (Ecl.5:12). Jonathan Edwards avea o regulă care spunea că pioşenia personală care duce la neglijarea responsabilităţilor seculare este ipocrizie. El a dat‑o pe propria lui soţie (“persoana”) drept exemplu opus acestei stări:

 

“O, cât e de minunat” spunea odată cineva, “să lucrezi pentru Dumnezeu în timpul zilei, iar noaptea să te odihneşti sub zâmbetul Lui!” Experienţele înalte şi sentimentele religioase ale acestei persoane n‑au fost asociate cu nici o tendinţă, cât de mică, de a‑şi neglija preocupările necesare vieţii seculare, sau timpul de citire a Scripturii sau de rugăciune, sau alte activităţi devoţionale, ci activităţile pămân­teşti au fost îndeplinite cu mare promptitudine, ca parte a slujirii lui Dumnezeu. Această persoană declara că făcând aşa “a găsit acest lucru tot aşa de bun ca şi rugăciunea.”[42]

 

Adevărata pioşenie personală mai degrabă hrăneşte munca plină de semnificaţie în sfera seculară decât o subminează. Lenevia nu creşte în solul părtăşiei cu Dumne­zeu. De aceea, oamenii care îşi petrec vieţile mai mult în lenevie sau în distracţii frivole sunt de puţine ori tot aşa de bucuroşi ca acei ce lucrează. Oamenii pensionaţi cu adevărat fericiţi au căutat căi creative, folositoare şi onorante pentru Dumnezeu de a rămâne activi şi productivi pentru binele oamenilor şi pentru slava lui Dumnezeu

Este clar că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii în a găsi şi a ne păstra locurile de muncă. Ar trebui să ne pese de problema mai extinsă a şomajului. Nu este în primul rând o problemă economică, deşi este şi aşa ceva. Este întâi de toate o problemă teologică. Fiinţele umane sunt create după chipul lui Dumnezeu şi sunt dotate de Creator cu caracteristici care‑i fac capabili de activitate creativă, folositoare, făcută cu bucurie şi spre mărirea lui Dumnezeu. De aceea, lenevia multă (atunci când există capacitatea de a munci) aduce după sine povara vinovăţiei şi inutilităţii.

În concluzie, al doilea mod prin care putem să‑L înălţăm pe Dumnezeu la locul nostru secular de muncă este prin folosirea cu bucurie şi încredere a creativităţii şi hărniciei noastre, care sunt opera Lui. Dumnezeu ne‑a creat pentru muncă astfel încât prin bazarea conştientă pe puterea Sa şi prin transformarea conştientă a lumii în conformitate cu excelenţa Sa să putem fi satisfăcuţi în El, şi El să poată fi glorificat în noi. Şi când ne amintim că întreaga creativitate care Îl înalţă pe Dumnezeu şi toată această bucurie este la dispoziţia păcătoşilor nevrednici doar datorită morţii lui Hristos, fiecare oră de muncă devine o laudă în crucea Lui.

 

3. Putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă când el confirmă şi sporeşte imaginea gloriei lui Hristos despre care oamenii aud din Evanghelia scrisă.

Nu are rost să subliniem mai mult decât trebuie valoarea muncii seculare. Ea nu este ca Evanghelia. Prin ea însăşi, munca în domeniile seculare nu mântuie pe nimeni. Da fapt, dacă nu rostim şi nişte cuvinte despre Isus Hristos, nu vom trezi uimirea în legătură cu gloria Lui. Acesta este motivul pentru care Noul Testament numeşte cu modestie mun­ca noastră drept o cinste, o podoabă pentru Evanghelie. Adresându‑se robilor, Pavel spune că ei trebuie “să fie supuşi stăpânilor lor, să le fie pe plac în toate lucrurile, să nu le întoarcă vorba, să nu fure nimic, ci totdeauna să dea dovadă de o desăvârşită credincioşie, ca să facă în totul cinste învăţăturii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru” (Tit 2:9-10). Ideea aici nu este de susţinere a sclaviei (pe care Pavel o subminează în mod indirect numindu-l pe Onisim, sclavul convertit, “nu¼ un rob, ci¼ un frate prea iubit,” Filimon v.16), ci de a arăta că felul în care lucrăm “împodobeşte” învăţătura lui Dumnezeu.

Folosind o altă imagine, munca noastră nu este mireasa cea drăguţă, ci coroniţa care o împodobeşte. Mireasa frumoasă este Evanghelia—“învăţătura lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru.” Deci un înţeles crucial al muncii noastre seculare este că modul în care o desfăşurăm sau măreşte sau diminuează în faţa necredincioşilor atracti­vitatea Evangheliei propovăduite de noi. Evident, facem presupunerea că ei ştiu că noi suntem creştini. Totul este însă degeaba dacă faptele noastre nu au ce să “împodo­bească.” Să credem că munca noastră Îl va glorifica pe Dumnezeu atunci când oamenii nu ştiu că suntem creştini este ca atunci când am admira o reclamă extraordinar de convingătoare la TV dar care nu menţionează nicăieri numele produsului. Oamenii vor fi impresionaţi, dar nu vor şti ce să cumpere.

 

Îndepărtarea pietrelor de poticnire din calea credinţei

Mai este un loc unde Pavel exprimă rolul modest al muncii noastre în relaţie cu Evanghelia. În 1 Tesaloniceni 4:11 el spune bisericii, “Să căutaţi să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi, şi să lucraţi cu mâinile voastre, cum v‑am sfătuit, şi astfel, să vă purtaţi cuviincios cu cei de afară, şi să n‑aveţi trebuinţă de nimeni.” Aici nu se spune că munca noastră va mântui pe cineva. Ci dacă lucrăm cum se cuvine, obstacolele vor dispărea. Cu alte cuvinte, munca corectă şi cinstită nu este tot una cu Evanghelia lui Dumnezeu, însă un vânzător de maşini escroc este o pată asupra Evanghelei şi pune o piatră de poticnire în calea vederii de către oameni a frumuseţii lui Hristos. Şi trândă­via poate fi o piatră de poticnire mai mare ca crima. Este bine să fie cunoscuţi creştinii la locul lor de muncă ca unii la care să te duci când ai o problemă, dar nu când ai o situaţie profesională complexă? N‑ar trebui să fie o situaţie de sau–sau. Mandatul biblic este: “Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” (Coloseni 3:23; cf. Efeseni 6:7).

Deci al treilea mod în care putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă este prin a avea standarde de excelenţă atât de înalte şi o aşa integritate şi o aşa amabilitate încât să nu punem obstacole în calea Evangheliei, ci mai degrabă să atragem atenţia către frumuseţea atotsatisfăcătoare a lui Hristos. Când împodobim Evanghelia cu munca noastră, nu ne risipim vieţile. Şi când ţinem minte că podoaba însăşi (adică munca noastră dependentă de Dumnezeu, modelată de Dumnezeu şi care‑L înalţă pe Dumnezeu) ne‑a fost cumpărată prin sângele lui Hristos, şi că frumuseţea pe care o împodobim este însăşi Evanghelia morţii lui Hristos, atunci chiar şi podoaba noastră plăpândă devine o laudă în crucea lui Hristos.

 

4. Putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă când câştigăm destui bani ca să nu depindem de alţii, concentrându‑ne în acelaşi timp mai degrabă asupra folosului muncii noastre decât a câştigurilor financiare.

De la început Dumnezeu a intenţionat ca munca care satisface să fie mijlocul prin care să ne câştigăm lucrurile necesare vieţii. Dumnezeu a lucrat de la început (Geneza 2:2), şi oamenii pe care El i‑a creat după chipul Său trebuie să lucreze. Înainte de intrarea păcatului în lume, munca era fără frustrări şi fără zădărnicie. Ea se unea foarte frumos cu belşugul purtării de grijă a lui Dumnezeu în a acoperi orice nevoie. Ea supunea pământul la nevoile materiale ale omului fără să strice nimic (Geneza 1:28). La începuturi, locuinţa omului era o livadă cu pomi, nu un ogor înţelenit care trebuia arat şi semănat. “Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare” (Geneza 2:9). Nu doar atât, ci “un râu ieşea din Eden şi uda grădina” (versetul 10).

 

Înainte de cădere: muncă fericită; după cădere: sudoare şi chin

În acest paradis cu de toate, Dumnezeu a zis la început că “nu era nici un om ca să lucreze pămîntul” (versetul 5). Apoi El l‑a făcut pe om din ţărâna pământului şi, la crearea lui, Adam a devenit fiul care lucra alături de Tatăl la administrarea creaţiei. Esenţa muncii nu era susţinerea vieţii. Dumnezeu era El însuşi susţinătorul. Omul era liber, nu liber de muncă, ci liber în muncă, liber să fie creativ fără să‑şi facă griji pentru hrană sau îmbrăcăminte.

Lucrul care s‑a schimbat odată cu intrarea păcatului în lume nu a fost faptul că omul trebuia să lucreze, ci că munca a devenit grea din pricina zădărniciei şi frustră­rilor creaţiei căzute. Domnul i‑a spus lui Adam:

 

“Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: “Să nu mănânci deloc din el”, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să‑ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să‑ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să‑ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza 3:17‑19, cu sublinierea noastră)

 

Când omul şi femeia au decis să se încreadă în ei înşişi şi au respins călăuzirea şi grija divină, Dumnezeu i‑a expus însăşi lucrului pe care l‑au ales: încrederea în ei înşişi. De acum încolo, le zice El, mâncarea vă va fi rodul trudei şi sudorii. Şi au fost izgoniţi din grădina muncii fericite în câmpul trudirii pline de griji. Blestemul sub care trăim azi nu este că trebuie să muncim. Blestemul este că, în munca noastră, ne luptăm cu oboseala şi frustrarea şi calamităţile şi neliniştile de tot felul. Şi toate acestea sunt de două ori mai apăsătoare fiindcă prin însăşi această trudă trebuie să ne câştigăm existenţa. “Cu multă trudă să‑ţi scoţi hrana din el¼ În sudoarea feţei tale să‑ţi mănânci pâinea.”

 

Hristos a luat asupra Sa blestemul, şi noi suntem eliberaţi

Dar n‑a venit oare Hristos pentru a ridica blestemul care era asupra poporului Său? Ba da. “Hristos ne‑a răscumpărat din blestemul Legii, făcîndu‑Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: “Blestemat e oricine este atîrnat pe lemn”” (Galateni 3:13). Cu toate acestea blestemul nu este îndepărtat dintr‑o dată în totalitate. Dumnezeu ne mântuieşte în etape. Hristos a dat o lovitură de moarte răului în momentul când a murit pe cruce şi a înviat din nou. Însă nu toţi vrăjmaşii Lui sunt acum sub picioarele Sale. De exemplu, moartea este o parte a blestemului de care avem încă parte. Hristos a biruit moartea pentru poporul Său, însă acum victoria este doar parţială. Noi încă murim, dar “boldul” morţii, lipsa de nădejde a morţii, a dispărut fiindcă păcatele noastre sunt iertate în Hristos şi El a înviat (1 Corinteni 15:54‑55)!

În mod similar, trebuie încă să muncim din greu pentru a ne acoperi nevoile. Hristos ne spune, “Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu‑vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu‑vă cu ce vă veţi îmbrăca¼ Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:25, 32‑33). El ne spune, “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11:28). El ne spune, “Fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică” (1 Corinteni 15:58). Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu vrea copiii Săi să fie apăsaţi cu frustrările, zădărnicia şi greutatea apăsătoare a muncii. El doreşte să ne elibereze de această parte a bleste­mului încă de acum.

 

Paradisul nu este încă aici

Dar aşa cum moartea va rămâne o realitate pentru noi până la sfârşitul vremurilor, tot aşa trebuie în acest veac căzut să ne luptăm cu multe obstacole care fac munca foarte dificilă. Încă nu ne putem întoarce în paradis să culegem roade din grădina sădită de altul. Asta a fost greşeala pe care au făcut‑o cei din Tesalonic. Unii din ei au renunţat la locurile lor de muncă şi leneveau, fiindcă credeau că Hristos va reveni foarte curând. Credeau că paradisul este la uşă. Aşa că Pavel trebuie să le scrie, “Căci, când eram la voi, vă spuneam lămurit: “Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce.” Auzim însă că unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceştia şi‑i sfătuim, în Domnul nostru Isus Hristos, să‑şi mănânce pâinea lucrând în linişte” (2 Tesaloniceni 3:10‑12). Oamenii capabili de muncă care aleg să trăiască în lenevie şi să mănânce din rodul câştigat de alţii cu sudoarea feţei s‑au răzvrătit împotriva tiparului lăsat de Dumnezeu. Dacă putem, trebuie să muncim pentru a ne câştiga existenţa.

Cum pot deci creştinii să‑L înalţe pe Hristos muncind pentru a‑şi câştiga pâinea? Mai întâi, prin conformarea voluntară la tiparul lăsat de Dumnezeu pentru acest veac. Făcând aşa ei arată o ascultare care Îi onorează autoritatea. În al doilea rând, înlăturând pricinile de poticnire pentu necredincioşi, care ar considera depen­denţa leneşă a creştinilor de alţii drept o evidenţă că Dumnezeu nu merită să fie urmat. “Să lucraţi cu mâinile voastre,¼ şi să n‑aveţi trebuinţă [să nu depindeţi] de nimeni” (1 Tesaloniceni 4:11‑12). Îl onorăm pe Dumnezeu prin faptul că ne câştigăm existenţa, fiindcă în acest fel punem la dispoziţia necreştinilor un mod de a‑L vedea pe Hristos aşa cum este El. Creştinii fără direcţie în viaţă, creştinii neproductivi, sunt exact opusul Dumnezeului nostru creativ, concret, puternic, îndurător, pe care‑L iubim. Astfel de creştini îşi risipesc viaţa.

 

Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare

În al treilea rând, Îl înălţăm pe Hristos prin câştigarea existenţei atunci când nu ne concentrăm asupra profitului financiar, ci asupra beneficiului pe care produsul sau serviciul nostru îl aduce societăţii. Este paradoxal. Spun, da, trebuie să câştigăm destui bani pentru a ne împlini nevoile. Dar, nu, n‑ar trebui să facem din asta obiec­tivul primar sau motivaţia muncii noastre. Unul din lucrurile cele mai şocante spuse vreodată de Isus a fost, “Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică, şi pe care v‑o va da Fiul omului” (Ioan 6:27). Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare! “Mâncarea pieritoare” înseamnă exact mâncarea şi proviziile obişnuite. Deci este foarte şocant! Este chiar opusul a ceea ce am spus eu. Ce vrea să zică El?

Ştim din tot ce am văzut până acum că Isus nu spune că este rău să câştigăm şi să mâncăm pâinea noastră înşine. În mod evident, El vrea să spună că atunci când lucrăm pentru mâncarea pieritoare, ar trebui să fie un sens semnificativ în care nu lucrăm doar pentru acea mâncare, ci pentru ceva mai mult decât atât. Cu alte cuvinte, în munca ta nu te concentra doar asupra aspectului material. Nu te strădui doar gândindu‑te la lucrurile pieritoare pe care le poţi cumpăra cu ceea ce câştigi. Lucrează cu un ochi aţintit nu asupra banilor tăi, ci asupra utilităţii tale. Lucrează gândindu‑te la a fi folositor oamenilor cu care ai de a face.

Hristos a ridicat blestemul muncii. El a înlocuit truda plină de nelinişti cu încrederea în promisiunea lui Dumnezeu de a îngriji de toate trebuinţele noastre (Filipeni 4:19) şi astfel a trezit în noi o altă pasiune a muncii. Ne întoarcem cu bucurie către chemarea lui Isus: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi mâncarea pieritoare vă va fi adăugată pe deasupra. Deci nu lucraţi pentru mâncarea pieritoare. Lucraţi pentru binele oamenilor şi pentru a‑L onora pe Dumnezeu. Gândiţi‑vă la noi modali­tăţi în care să‑i binecuvântaţi pe oameni prin munca voastră. Încetaţi să vă mai gândiţi în special la profit, şi gândiţi‑vă mai mult cât de folositoare poate deveni munca sau slujirea voastră.

 

Ocupaţi‑vă de afaceri, dar păstraţi‑vă liberi de ele

Cum să te trezeşti dimineaţa şi să mergi la lucru, dar nu pentru mâncarea pieritoare—nu în mod deosebit pentru profit? Aceasta este într‑adevăr o descope­rire spirituală, posibilă prin multă rugăciune şi hotărâre. Cuvintele mele explicative n‑o vor face posibilă. Dar poate că Duhul Sfânt va folosi aceste cuvinte pentru înaintarea voastră spre scopul dorit. Pavel spune în 1 Corinteni 7:30‑31 că, datorită faptului că trăim într‑o situaţie de urgenţă, “cei ce cumpără [să fie] ca şi cum n‑ar stăpâni; cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s‑ar folosi de ea.” Eu cred că acesta este un alt mod de a spune, da, lucraţi, dar nu pentru mâncarea pieritoare. Cumpăraţi, dar ca şi cum n‑aţi avea posesiuni. Ocupaţi‑vă de afaceri, dar păstraţi‑vă liberi de ele. Viaţa voastră nu ţine de rezultatul financiar al acestor tranzacţii.

 

Să zicem că tu eşti agent de bursă

Să presupunem că tu eşti un agent de bursă creştin şi observi piaţa prăbu­şindu‑se. Pentru tine a nu lucra pentru mâncarea pieritoare înseamnă că adevărata ta viaţă nu este în pericol. Pacea şi bucuria nu îţi sunt distruse. Hotărăşti să faci tot ce îţi stă în putinţă pentu ca clienţii tăi să rămână la fel—chiar dacă îi sfătuieşti să se retragă de pe piaţă şi să‑şi folosească banii într‑un mod diferit pentru slava lui Dumnezeu. Tu nu lucrezi pentru mâncarea pieritoare. Scopul tău este să te bucuri înălţându‑L pe Hristos în felul în care îţi desfăşori munca. Isus a spus, “Eu am de mâncat o mâncare, pe care voi n‑o cunoaşteţi¼ Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M‑a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4:32‑34). Niciunul din noi nu trebuie să aibă ca scop principal în activitatea sau munca lui mâncarea care piere—pe asta lăsaţi‑o în seama Domnului. În schimb, ar trebui să fim preocupaţi să facem voia Celui ce ne‑a trimis. Şi voia Lui este să‑L preţuim măi mult decât toate celelalte şi să trăim în consecinţă.

Agentul de bursă creştin va zice în faţa pieţelor care se prăbuşesc, “Mâncarea adevărată pe care o urmăresc în munca mea este aceeaşi. Doresc mai presus de toate să trec cu bine acest test al credinţei şi să rămân deplin liniştit, încrezător în bunătatea şi puterea lui Hristos. Sunt nerăbdător să mă bucur văzând numele Lui cinstit de alţii atunci când văd conduita şi integritatea mea, şi când vor da slavă lui Hristos.” Şi cu acest scop în minte, el lucrează pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică. El lucrează, sculându‑se de dimineaţă pentru rugăciune şi meditaţie, şi păstrându‑L pe Hristos aproape de inima sa în tot cursul zilei. Având această siguranţă, el se gândeşte la binele semenilor şi‑i slujeşte. Aceasta este o minune, nu o viaţă risipită.

Isus ne cheamă la o viaţă de străini şi călători în această lume. Nu ne ia din lume, ci schimbă de la rădăcină felul în care privim lumea şi cum ne desfăşurăm activitatea în ea. Dacă vom lucra doar pentru a ne susţine viaţa—dacă lucrăm pentru mâncarea pieritoare—ne vom risipi vieţile. Dar dacă lucrăm având asigurarea dulce că Dumnezeu va îngriji de toate trebuinţele noastre—că Hristos a murit să ne asigure toate binecuvântările pe care nu le merităm—atunci toată munca noastră va fi o muncă a dragostei şi o laudă în crucea lui Hristos şi doar în ea.

 

5. Putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă câştigând bani cu scopul de a‑i folosi pentru a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu.

Tot ce am spus în capitolul 7 a pornit de la presupunerea că avem bani pe care să‑i folosim în mod radical pentru a arăta că Hristos este Comoara noastră, nu banii. Însă banii nu cresc în copaci; noi lucrăm pentru ei. Prestăm anumite servicii sau confecţionăm anumite produse pentu care alţii plătesc. Iar ideea pe care vreau s‑o scot în evidenţă aici este că, atunci când lucrăm trebuie să ne gândim cum să folosim banii care nu ne sunt de neapărată trebuinţă pentru a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu. Desigur, ar trebui să ne folosim toţi banii pentru scopul de a‑i face pe alţii bucuroşi în Dumnezeu, în sensul că întreaga noastră viaţă este îndreptată spre acest ţel. Însă aici mă refer că munca desfăşurată la locul nostru secular de muncă poate deveni o binecuvântare extraordinară pentru lume, şi un motiv de înalţare a lui Dumnezeu, dacă noi ne punem în gând să folosim tot câştigul de care ne putem dispensa (şi noi avem într‑adevăr nevoie de mult mai puţin decât ne gândim) pentru a împlini nevoile altora în numele lui Isus.

 

Persoanele capabile de muncă pe cei care au suferit diferite pierderi

Dumnezeu ne spune în mod clar că trebuie să lucrăm pentru a ajuta pe cei ce nu‑şi pot acoperi singuri nevoile. Este adevărat că oricine care poate trebuie să lucreze, şi că, în general, dacă lucrezi vei avea ce‑ţi este necesar. “Cine‑şi lucrează ogorul, va avea belşug de pâine” (Proverbe 12:11). Însă această regulă generală nu este absolută. Peste ferma ta poate veni seceta; hoţii îţi pot fura salariul; o neputinţă fizică îţi poate limita capacitatea de câştig. Toate acestea sunt parte a blestemului adus de păcat în lume. Dar Dumnezeu, în îndurarea Sa, doreşte ca acei ce pot lucra să împlineacsă şi nevoile celor lipsiţi de ajutor, mai ales la momente dificile.

Trei pasaje din Scriptură arată clar acest lucru. În 1 Timotei 5:8 Pavel vorbeşte copiilor şi nepoţilor în legătură cu văduvele în vârstă: “Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s‑a lepădat de credinţă, şi este mai rău decât un necredincios.” În Fapte 20:35 Pavel se referă la faptul că el însuşi a lucrat cu mâinile şi spune apoi, “În toate privinţele v‑am dat o pildă, şi v‑am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi, şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care însuşi a zis: “Este mai ferice să dai decât să primeşti.”” Apoi în Efeseni 4:28 nu se mulţumeşte să spună, “Nu furaţi, ci lucraţi!” ci el spune, “Cine fura, să nu mai fure; ci mai degrabă să lucreze cu mâinile lui la ceva bun, ca să aibă ce să dea celui lipsit.” Tu poţi să furi pentru a avea. Sau poţi să lucrezi pentru a avea. Sau poţi să lucrezi pentru a fi în stare să dai. Când cea de‑a treia opţiune vine din bucuria ta în bunătatea lui Dumnezeu, ea Îl înalţă, Îl arată pe El măreţ înaintea oamenilor.

 

6. Putem să‑L înălţăm pe Hristos la locul nostru secular de muncă când socotim reţeaua de relaţii pe care munca le crează drept un dar al lui Dumnezeu, ca să‑i iubim pe acei oameni prin împărtăşirea Evangheliei şi prin fapte practice de ajutorare.

Am pus acest aspect la urmă nu fiindcă este cel mai puţin important ci fiindcă unii care‑l pun la început nu mai văd nici un alt motiv pentru care munca seculară este importantă. Am făcut şi eu aceeaşi greşeală. Evanghlizarea personală este atât de importantă încât este foarte uşor să ne gândim la ea ca fiind singurul lucru important în viaţă. Dar am văzut împreună că Biblia pune un mare accent pe împodobirea Evangheliei, nu doar pe transmiterea verbală sau rostirea Evangheliei. Acum însă vreau să spun că spunerea sau prezentarea în cuvinte a veştii bune a lui Hristos este o parte componentă a motivului pentru care Dumnezeu te‑a pus în serviciul pe care‑l ai. El te‑a introdus în ţesătura vieţiilor altora ca să le poţi spune Evanghelia. Dacă nu faci acest lucru, întregului tău comportament de împodobire îi poate lipsi chiar acel lucru care dă viaţă.

Chemarea creştină include transformarea gurii lui sau a ei într‑o fântână de viaţă. “Gura celui neprihănit este un izvor de viaţă” (Proverbe 10:11). Legătura cu viaţa veşnică este credinţa în Isus Hristos. Nici un gând frumos despre tine ca angajat model nu‑l va mântui pe nimeni. Oamenii trebuie să audă Evanghelia, care este puterea lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică (Romani 1:16). “Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:17).

Biserica primară era o trupă de oameni “evanghelizatori.” Ei vorbeau Evanghe­lia. Când credincioşii au fost alungaţi din Ierusalim în urma persecuţiei de după martirizarea lui Ştefan, ei “mergeau din loc în loc, şi propovăduiau Cuvântul”—literal, “evanghelizau şi vesteau vestea bună a Cuvântului” (Fapte 8:4). Evanghelia era pe buzele lor în toate noile relaţii pe care le legau cu oamenii. Identitatea lor era de “propovăduitori”: “Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu şi l‑a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v‑a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2:9). Fără plată au primit. Fără plată au dat.

Ei au fost mişcaţi de cuvintele lui Isus referitoare la valoarea fiecărui individ în parte: “Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8:36‑37). Ei au simţit greutatea despre care a vorbit C. S. Lewis cu secole mai târziu când s‑a gândit la relaţia dintre câştigarea unui suflet pentru Hristos, pe de o parte, şi valoarea propriei slujbe de profesor erudit în Limba Engleză la Oxford, pe de altă parte:

 

Creştinul priveşte literatura mai puţin serios decât un păgân¼ Păgânul este întotdeauna în stare să facă din experienţele sale estetice o religie¼ şi doreşte în mod obişnuit să îşi menţină superioritatea faţă de marea masă de oameni care se îndreaptă către cărţi doar pentru recreere. Creştinul ştie însă de la început că mântuirea unui singur suflet este mai importantă decât producerea şi păstrarea tuturor capodoperelor epice şi a tragediilor din lume: iar în ce priveşte superioritatea, el ştie că din moment ce oamenii de jos îi includ pe cei mai mulţi săraci, probabil că‑i includ şi pe cei mai mulţi oameni superiori.[43]

 

Important nu este că Lewis s‑a lăsat de slujba lui şi a devenit evanghelist “cu normă întreagă,” sau că tu ar trebui să faci la fel. Important este că el şi‑a privit activitatea din perspectiva corectă şi a văzut mai multe aspecte care‑i dădeau semnificaţie. La fiecare din cele cinci lucruri menţionate mai sus, Lewis ar fi adăugat că slujba lui a creat o reţea de relaţii unde el putea să vestească Evanghelia. Odată, când a fost criticat că simplifică prea mult Evanghelia, el a răspuns în legătură cu acel ce‑l critica:

 

Ar fi fost un critic mai bun dacă ar fi sugerat şi un tratament adecvat listei de boli înşirate. Cum face el aceste lucruri? Ce metode, şi cu ce suc­ces, aplică el când încearcă să covertească marea masă a vânză­torilor, juriştilor, agenţilor imobiliari, antreprenorilor de pompe funebre, poliţiştilor şi artizanilor care sunt în oraşul său?[44]

 

Poate că mai trebuie menţionat un lucru în legătură cu relaţiile create de locul în care trăim şi muncim. Pentru mulţi dintre voi mutarea către misiune şi caritate nu va însemna o ieşire din munca voastră, ci lucrul cu o altă categorie de oameni, mai nevoiaşă, mai puţin atinsă de mesajul Evangheliei. Creştinii ar trebui să se întrebe în mod serios nu doar care le este vocaţia, ci şi unde trebuie să şi‑o exercite. Nu trebuie să credem că profesorii şi tâmplarii şi programatorii de computere şi managerii şi contabilii auorizaţi şi doctorii şi piloţii ar trebui să‑şi facă meseria doar în America sau în ţara lor natală. Meseria lor poate că este mai bine folosită într‑o ţară unde este greu să ajungi, sau într‑un loc unde sărăcia face foarte dificil accesul la Evanghelie. În acest fel, reţeaua de relaţii pe care ţi‑o crează munca ta va fi nu doar strategică, ci şi intenţională.

Concluzie

În concluzie, munca în domeniile seculare nu înseamnă o risipire a vieţii atunci când noi Îl înălţăm pe Hristos de la ora 8 la ora 5. Voia lui Dumnezeu în acest veac este ca poporul Său să fie prezent ca sare şi lumină în toate meseriile şi domeniile legitime. Dorinţa Sa este să fie cunoscut, findcă cunoaşterea Lui este viaţă şi bucurie. El nu ne cheamă să ieşim din lume. El nu înlătură nevoia de a lucra. El nu distruge societatea şi cultura. Prin sfinţii Săi împrăştiaţi în societate El răspândeşte pasiunea pentru supremaţia Lui în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor. Dacă lucrezi în felul în care lucrează lumea, îţi risipeşti viaţa, indiferent cât de bogat ajungi. Însă dacă munca ta crează o reţea de relaţii care duc la izbăvirea unora, la împodobirea Evangheliei slavei lui Hristos, bucuria ta va dura veşnic şi Dumnezeu va fi înălţat în bucuria ta.

 

 

CAPITOLUL 9

MĂREŢIA LUI HRISTOS ÎN MISIUNE ŞI CARITATE—UN APEL CĂTRE GENERAŢIA DE AZI

P

e unii din voi Dumnezeu vă îngrădeşte din toate părţile. Este ca un fel de “hăituire” a cerului, cu scopul de a vă face cu mult mai fericiţi în situaţii periculoase şi nedorite. Misionarii şi lucrătorii de caritate nu apar din nori. Ei vin dintre oamenii ca voi, captivaţi de gloria lui Dumnezeu şi opriţi din drumul lor. Câteodată asta se întâmplă în timp ce ei se îndreaptă în direcţii diametral opuse.

Cum l‑a captivat Dumnezeu pe Adoniram Judson pentru Burma

Aşa s‑a întâmplat cu Adoniram Judson, primul misionar trimis din America în afara graniţelor, care a plecat în călătoria cu vaporul însoţit de soţia sa la vârsta de douăzeci şi trei de ani, la 17 februarie 1812. Erau căsătoriţi de doisprezece zile. Şi‑a trăit restul vieţii restul vieţii, până în 1850, “în multe necazuri, cu bucurie” pentru a aduce Burma sub stăpânirea lui Hristos şi a‑i face pe oameni fericiţi în Dumnezeu pentru totdeauna. Dar mai întâi Dumnezeu a trebuit să‑l întoarcă în loc, şi a făcut‑o într‑un fel care l‑a uluit în aşa fel pe Judson, încât n‑a putut uita niciodată intervenţia providenţială a lui Dumnezeu în convertirea sa.

Fiu de păstor, el a fost un băiat eminent. Mama sa l‑a învăţat să citească în doar o săptămână la vârsta de trei ani pentru a‑i face o surpriză tatălui său când se va întoarce dintr‑o călătorie.[45] La şaisprezece ani s‑a înscris ca student la Colegiul Rhode Island (mai târziu Brown University) şi a absolvit în fruntea clasei trei ani mai târziu, în 1807.

Depărtarea de Dumnezeu

Ce n‑au ştiut părinţii săi evlavioşi a fost că Adoniram era momit de către un coleg al său să se departe de credinţă. Acest coleg, care se numea Jacob Eames, era Deist.[46] La vremea când şi‑a terminat colegiul, Judson nu avea o credinţă creştină. El a ascuns acest lucru de părinţii săi până când a împlinit douăzeci de ani, la 9 august 1808, când le‑a sfâşiat inimile anunţându‑i că nu crede în Dumnezeu şi că‑şi dorea să scrie piese de teatru şi intenţionează să plece la New York, lucru pe care l‑a şi făcut peste şase zile. A plecat călare pe un cal pe care i l‑a dat tatăl lui ca parte din moşte­nire.

Nu s‑a dovedit însă să fie viaţa la care visase. S‑a ataşat de nişte actori ambu­lanţi şi, aşa cum a spus mai târziu, a trăit o viaţă “nechibzuită, de vagabond, găsind adăpost pe unde putea, şi înşelând pe oameni oridecâte ori avea prilejul.”[47] Dezgustul faţă de ceea ce a găsit acolo a fost începutul unor intervenţii remarcabile ale provi­denţei. Dumnezeu se apropia de Adoniram Judson.

S‑a dus să‑l viziteze pe unchiul său Ephraim în Sheffield, dar în schimb a întâlnit acolo “un tânăr pios” care l‑a uimit prin fermitatea sa în convingerile sale creş­ti­ne, fără a fi “auster şi dictatorial.”[48] I s‑a părut ciudat să‑l întâlnească pe tânărul acesta în locul unchiului său pe care dorea să‑l vădă.

O noapte de neuitat

În noaptea următoare a stat într‑un han mic de sat în care nu mai fusese până atunci. Hangiul şi‑a cerut scuze spunând că s‑ar putea să fie deranjat în timpul nopţii de un om grav bolnav care se găsea în camera alăturată. În timpul nopţii Judson a auzit paşi încoace şi încolo şi voci şoptite şi gemete şi respiraţii întretăiate. Se frământa gândindu‑se că omul de alături s‑ar putea să nu fie pregătit să moară. S‑a gândit şi la el însuşi şi i‑au venit în minte gânduri teribile în legătură cu moartea sa. Se simţea ridicol, fiindcă un bun Deist nu trebuia să aibă astfel de frământări lăuntrice.

Pe când pleca în dimineaţa următoare, a întrebat dacă omul de alături era mai bine. “Este mort,” i‑a spus hangiul. Judson a fost izbit de acest final. În timp ce ieşea a întrebat, “Îl cunoşteaţi pe omul acela?” “O, da. Era un tânăr de la un colegiu din Providence. Numele lui era Eames, Jacob Eames.”[49]

De‑abia s‑a mai putut mişca. A rămas acolo timp de mai multe ore gândindu‑se la moarte şi la eternitate. Dacă prietenul său Eames ar fi avut dreptate, atunci evenimentul care s‑a întâmplat n‑avea nici o însemnătate. Însă Judson nu putea crede asta: “Faptul că iadul s‑a deschis în acel han de ţară şi l‑a înhăţat pe Jacob Eames, prietenul său cel mai drag şi călăuzitorul său, din patul de alături—acesta nu putea fi, efectiv nu putea fi o simplă coincidenţă.”[50] Dumnezeu era real. Şi El îl urmărea pe Adoniram Judson. Dumnezeu ştia prin cine dorea să‑l ajungă la poporul din Burma.

Viu pentru Hristos şi mort pentru America

Convertirea lui Judson nu a fost imediată. Dar de acum era sigură. Dumnezeu era pe urmele lui, ca şi în cazul apostolului Pavel pe drumul Damascului, şi nu era chip de scăpare. Au urmat luni de frământare. A intrat la Seminarul Andover în octombrie 1808 şi în decembrie s‑a dedicat în mod solemn lui Dumnezeu. La 28 iunie 1809, Judson s‑a oferit în cadrul bisericii Congregaţionaliste pentru a sluji ca misionar în Răsărit.

În aceeaşi zi a întâlnit‑o pe Ann şi s‑a îndrăgostit de ea. La o lună de când a cunoscut‑o pe Ann Hasseltine, i‑a declarat intenţia de a o cere în căsătorie. Ştia că viaţa pe care urma să o aleagă era nu doar periculoasă şi murdară, ci şi la distanţă. Nu se aştepta să se mai întoarcă vreodată în America. S‑a mai întors o singură dată, treizeci şi trei de ani mai târziu, şi apoi niciodată. Ann a plecat cu el şi a murit în Burma. Iată scrisoarea pe care Judson i‑a scris‑o tatălui ei, în care i‑o cerea ca parteneră în lucrarea de misiune:

 

Vreau acum să vă întreb dacă sunteţi de acord să vă despărţiţi de fiica dumnea­voastră la începutul primăverii viitoare, pentru a n‑o mai vedea niciodată în această lume; dacă sunteţi de acord cu plecarea ei, şi expunerea ei la greutăţile şi suferinţele vieţii de misionar; dacă sunteţi de acord cu expunerea ei la primejdiile oceanului, la influenţa fatală a climatului sudic al Indiei; la tot felul de lipsuri şi încercări; la degradare, insultă, persecuţie, şi posibil la o moarte violentă. Puteţi fi de acord cu toate acestea, de dragul Celui ce şi‑a părăsit casa cerească şi a murit pentru ea şi pentru dumneavoastră; de dragul sufletelor nemuri­toare care pier; de dragul Sionului şi al gloriei lui Dumnezeu? Puteţi fi de acord cu toate acestea în nădejdea unei reîntâlniri apropiate cu fiica dumneavoastră în ţara gloriei, cu cununa neprihănirii, împodobiţi cu aclamaţiile de laudă aduse Mântuitorului din partea păgânilor mântuiţi, prin lucrarea ei, de la chinul şi disperarea veşnică?[51]

 

Tatăl ei a lăsat‑o pe ea să decidă. Ea a spus, Da.

Dumnezeu nu ne cheamă la ceva uşor, ci la bucurie plină de credinţă. El se apropie de unii din voi, zâmbind şi cu lacrimi în ochi, ştiind cât de mult vă va descoperi din fiinţa Sa—şi cât de mult veţi avea de plătit. În timp ce scriu, mă rog pentru voi să nu‑I întoarceţi spatele.

Mila pentru oameni şi pasiunea pentru Dumnezeu sunt una

Dacă ai milă pentru oamenii care pier şi pasiune pentru reputaţia lui Hristos, trebuie să‑ţi pese de misiunea în lume. Una din sarcinile sau din poverile acestei cărţi este să arate cum arată viaţa când crezi că nu trebuie să alegi—sau între motivaţia iubirii oamenilor sau între aceea de a‑L glorifica pe Hristos. Acestea nu sunt motivaţii separate. Una o include pe cealaltă. De aceea, dacă ţelul tău este să‑i iubeşti pe oameni, îţi vei da şi viaţa pentru a‑i face bucuroşi pentru veşnicie în Dumnezeu. Iar dacă ţelul tău este să‑L glorifici pe Hristos, care este Dumnezeu întrupat, de asemenea îţi vei da şi viaţa pentru a‑i face pe oameni bucuroşi pentru veşnicie în Dumnezeu

Motivaţia pentru aceasta este că orice scop nobil, dacă nu este însoţit de dorinţa de a le da oamenilor bucuria veşnică în Dumnezeu, înseamnă de fapt condamnare cu o faţă frumoasă. Dragostea doreşte întotdeauna ce este mai bun pentru cei nevoiaşi, şi nu este nimic mai bun este decât ca ei să se bucure deplin şi veşnic de Dumnezeu. În mod similar, orice efort de a‑L onora pe Hristos care nu are ca ţel să‑L prezinte pe El, în faţa supuşilor Săi care L‑au trădat, drept Comoară atotsatisfăcătoare, înseamnă complicitate la revoltă. Dumnezeu este lăudat doar atunci când este preţuit. Atunci Îi plătim tributul cuvenit, când El ne este Comoară. Nu poţi să‑i iubeşti pe oameni sau să‑L onorezi pe Dumnezeu fără a face ambele. Această singură pasiune—să vezi că Hristos este glorificat prin faptul că oamenii condamnaţi pieirii ajung să‑şi găsească satisfacţia eternă în El—este motorul marelui efort global pe care îl numim misiunea mondială.

Dacă vii fără interes şi fără cunoştinţă

Nu toţi cei ce citesc acest capitol se apropie de el cu o pasiune clară şi motiva­toare pentru slava lui Hristos între popoarele din lume care nu‑L cunosc. Cei mai mulţi dintre noi sunt parohiali şi etno‑centrici şi înguşti, şi poate că uneori chiar egocentrici sau rasişti în felul nostru de viaţă. Rar de tot, sau poate deloc, ne gândim la cauza globală, multinaţională, multietnică, multi‑lingvistică a lui Dumnezeu, şi care sunt dorinţele şi scopurile lui Dumnezeu pentru Guinea sau Indonezia sau Tanzania sau Thailanda sau Kazahstan sau Uzbekistan sau Turcia sau Cehia sau China sau Japonia sau Camerun sau Myanmar sau Somalia sau printre grupurile Hmongi sau Dakota sau Ojibwa din Minnesota.

Deci nu presupun că ai ajuns la acest capitol cu un interes clar şi intens pentru vestea cu adevărat bună în lume—despre care canalele media nu transmit niciodată ştiri—adică, despre răspândirea adevărului şi credinţei creştine printre popoarele lumii prin care se pregăteşte calea către împlinirea lucrării lui Dumnezeu care va face toată istoria lumii să arate exact ce este de fapt—un scurt preludiu înainte de împărăţia veşnică şi glorioasă a lui Hristos. Nu cred că te apropii să citeşti acest capitol cu inima însufleţită de scopul global măreţ al lui Dumnezeu. Deci aş vrea să‑L las pe Dumne­zeu să‑ţi spună, cu propriile Lui cuvinte, despre priorităţile Sale.

 

Toate marginile pământului îşi vor aduce aminte şi se vor întoarce la Domnul: toate familiile neamurilor se vor închina înaintea Ta. Căci a Domnului este împărăţia: El stăpâneşte peste neamuri (Psalmul 22:27‑28)

 

Există rugăciunile din Vechiul Testament:

 

Te laudă, popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă. Se bucură neamu­rile şi se veselesc (Psalmul 67:3‑4)

 

Există poruncile din Vechiul Testament:

 

Povestiţi printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui! ¼ Spuneţi printre neamuri: “Domnul împărăţeşte! (Psalmul 96:3, 10).

 

Există Marea Trimitere din Noul Testament, dată de Hristosul înviat:

 

Isus S‑a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le‑a zis: “Toată puterea Mi‑a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi‑vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându‑i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi‑i să păzească tot ce v‑am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:18‑20).

 

Există apoi viaţa extraordinară de dedicare totală pentru misiune:

 

Şi am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul, după cum este scris: “Aceia, cărora nu li se propovăduise despre El, Îl vor vedea, şi cei ce n‑auziseră de El, Îl vor cunoaşte” (Romani 15:20‑21).

 

Există apoi imaginea magnifică a rezultatului final al scopului lui Dumnezeu în istorie:

 

Şi cântau o cântare nouă, şi ziceau: “Vrednic eşti tu să iei cartea şi să‑i rupi peceţile: căci ai fost junghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!” (Apocalipsa 5:9‑10).

O declaraţie în rezumat despre credinţa necesară în lucrarea de misiune

Prin aceste versete şi din multe altele, am simţit prin ani imboldul să mă gândesc şi să predic despre marele scop global al lui Hristos numit misiune. Cu câţiva ani în urmă, liderii bisericii noastre au făcut un proiect de mărturisire de credinţă care să ne ghideze în lucrarea de ucenicizare şi în selectarea unor noi lucrători în biserică. Paragraful 13 din acel document sumarizează ceea ce simţim noi despre lucrarea de misiune:

 

Noi credem că însărcinarea dată de Domnul Isus de a face ucenici din toate neamurile este obligatorie pentru Biserica Sa până la sfârşitul veacului. Această lucrarea constă în proclamarea Evangheliei către fiecare trib şi limbă şi popor şi naţiune, botezându‑i, învăţându‑i cuvin­te­le şi căile Domnului, şi adunându‑i în biserici care îşi pot îndeplini chemarea creştină în mijlocul popoarelor respective. Scopul final al misiunii mondiale este ca Dumnezeu să creeze, prin Cuvântul Său, închinători care să glorifice numele Său prin credinţa şi ascultarea cu bucurie în inimă. Lucrarea de misiune se face acolo unde nu există în­chi­nare adevărată. Când veacul acesta va ajunge la capăt, şi mulţimile nenumărate ale celor răscumpăraţi vor cădea cu faţa la pământ înaintea tronului lui Dumnezeu, misiunea va înceta. Ea este o necesitate tempo­rară. Însă închinarea rămâne pentru totdeauna. De aceea închinarea este combustibilul şi scopul misiunii.[52]

Chiar şi civililor le place să urmeze defilarea triumfătoare a celor din prima linie

Iată imaginea generală: Hristos a venit şi a murit şi apoi a înviat pentru a‑Şi strânge pentru numele Său o companie, o mulţime nenumărată de oameni bucuroşi, din toate neamurile care sunt în lume. La aceasta ar trebui să viseze orice creştin. Scriu lucrul acesta cu mare atenţie, în lumina a ceea ce am scris în capitolul 8 despre ocupaţiile seculare. Este un lucru crucial ca milioane de creştini să‑şi împlinească chemarea vieţii lor în slujbele seculare, după cum este crucial ca în vreme de război întreagă ţesătura vieţii şi culturii să nu se destrame. Însă în vreme de război, chiar şi milioa­ne­lor de civili le place să audă veşti din primele linii. Le place să audă despre biruinţa trupelor. Visează la ziua când nu va mai fi răboi. La fel este şi cu creştinii. Toţi ar trebui să visăm la asta. Ar trebui să ne placă să auzim despre avansul împă­răţiei Domnului Isus. Ar trebui să ne placă să auzim despre biruinţele Evangheliei şi despre modul în care Hristos îşi plantează biserica între popoare care au fost ţinute timp de secole sub puterea străină a întunericului.

Acesta este felul de a lucra în istoria lumii noastre—ca oameni din toate naţiunile şi triburile şi limbile să vină şi să se închine şi să‑L preţuiască pe Hristos mai mult decât orice. Sau, după cum se exprimă Pavel în Romani 15:9, “ca Neamurile [toate popoarele] să slăvească pe Dumnezeu, pentru îndurarea Lui.” Nu este posibil în poporul lui Dumnezeu să existe demisie pe motiv de oboseală, sau retragere laşă, sau mulţumire cu situaţia proprie fără a gândi la alţii, în timp ce mii oameni din popoare ne‑evanghelizate nu‑L au pe Hristos ca Domn. Fiecare creştin (care iubeşte pe oameni şi Îl onorează pe Hristos ) nu poate sta nepăsător în această perspectivă.

Perspectiva neadecvată de copii de mingi

Unii pot spune, “Dar nu învaţă Evanghelia despre iertarea de păcate şi despre primirea nădejdii vieţii veşnice şi despre umplerea cu Duhul sfinţeniei şi despre schim­barea după chipul lui Isus astfel încât să fiu o mamă sau tată sau fiu sau fiică sau prieten sau angajat sau cetăţean mai bun?” Răspunsul, desigur, este Da. Dacă însă aceasta este toată perspectiva noastră în umblarea cu Dumnezeu, ratăm imaginea generală. Ratăm punctul cel mai important din toate. Suntem ca băieţii de mingi de la Stadionul Yankee care se gândesc că lucrul cel mai extraordinar din tot Campionatul Mondial este să arunce repede mingea la jucătorul din teren care o aşteaptă.

Vă rog, deci, în numele Domnului Isus, să vă treziţi din somn, să vă lărgiţi inma şi să vă deschideţi mintea, şi să vă întindeţi aripile. Ridicaţi‑vă deasupra vieţii voastre limitate—da, o viaţă foarte importantă, pe care Dumnezeu n‑o dispreţuieşte—pentru a vedea întreaga imagine, măreaţă şi senzaţională, a ţelului global al lui Dumnezeu în istoria omului, ţel care nu poate fi împiedicat. “Eu zic: “Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea” (Isaia 46:10). “În Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filipeni 2:10‑11). “Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14).

Nu vă simţiţi ofensaţi—uniţi‑vă în parteneriatul bucuriei

Pe măsură ce Dumnezeu vă dă aripi să vă ridicaţi şi să vedeţi lumea în felul în care o vede El, mă rog ca mulţi dintre voi să fie eliberaţi de situaţia voastră prezen­tă—legaţi de serviciu, de vecini, de situaţia socială sau naţională în care trăiţi, sau de planurile pe care vi le‑aţi făcut—şi să vă simţiţi chemaţi la o angajare directă în acest scop măreţ, istoric, global, al lui Dumnezeu, ca unul care pleacă el însuşi, nu doar ca unul care trimite pe altul în misiune. Fie ca niciunul din cei consacraţi lucrării locale sau unui loc de muncă secular foarte bun să nu se simtă ofensaţi de acest apel. Mai degrabă bucuraţi‑vă. Sunteţi liberi să staţi sau sunteţi liberi să vă duceţi. Mulţi dintre voi vor trebui să rămână acasă. Rămânerea vostră acasă este crucială scopurilor lui Dumnezeu în locul unde sunteţi, şi este crucială scopurilor lui Dumnezeu pentru locurile unde nu sunteţi, dar unde trebuie să se ducă alţii. Nu este nevoie să vă simţiţi vinovaţi sau să aveţi resentimente. Este mare nevoie de un parteneriat cu bucurie.

Acei care rămân acasă—trimiţătorii—ar trebui să ţină minte următorul lucru remarcabil: Validarea tuturor lucrărilor de caritate de acasă este misiunea din afară, fiindcă ea le exportă în alte părţi. Plantarea unei biserici într‑un popor neatins de învăţătura Evangheliei înseamnă crearea unei baze de operaţii pentru împlinirea lucrării de caritate pe care a poruncit‑o Dumnezeu faţă de cei săraci. Dacă nu lăsăm lumina noastră să lumineze înaintea oamenilor acasă “ca ei să vadă faptele noastre bune, şi să slăvească pe Tatăl nostru, care este în ceruri” (Matei 5:16), ce fel de ascultare putem exporta către alte naţiuni? Marea Trimitere include cuvintele, “Învăţaţi‑i să păzească tot ce v‑am poruncit” (Matei 28:20). Şi ce ne‑a poruncit? Ne‑a spus istoria unui om disperat şi rănit şi a unui Samaritean milostiv care “a îngrijit de el,” după care ne‑a zis nouă tuturor, “Du‑te de fă şi tu la fel” (Luca 10:37).

Caritatea de acasă face misiunea externă credibilă

Oamenii care stau în ţara lor de baştină sunt înconjuraţi din toate părţile de nevoi. Avem nevoie doar de ochi să vedem şi de inimi care să nu treacă pe alături nepăsătoare. Această provocare nu este separată de provocarea pe care o pune misi­unea. Faptul de a ne arăta în mod practic mila faţă de cei săraci arată la noi acasă frumuseţea lui Hristos şi face exportul credinţei creştine credibil. Suntem ipocriţi dacă pretindem ce suntem entuziaşti în ce priveşte misiunea externă în timp ce neglijăm nenorocirile de acasă. Ceva nu era în regulă cu preotul şi levitul din istoria bunului Samaritean, care aveau fără îndoială ţeluri religioase îndepărtate, dar care nu erau mişcaţi de suferinţa de lângă ei, fiindcă trebuia să‑şi murdărească mâinile. Lucrarea de caritate în imediata noastră vecinătate validează autenticitatea preocupărilor noastre pentru locurile depărtate.

Misiunea în ţări străine şi lucrarea milei de acasă sunt legate prin însăşi natura Evangheliei pe care o propovăduim la oameni. Esenţa Evangheliei este următoarea: “El [Hristos], măcar că era bogat, s‑a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi” (1 Corinteni 8:9). Mântuirea de care ne bucurăm noi înşine şi pe care o trimitem şi altora, este o lucrare a milei lui Dumnezeu faţă de cei săraci, care ne include pe toţi. Noi ne datorăm viaţa dedicării lui Dumnezeu pentru misiune şi milă. El a venit de departe pentru a ne ajuta, şi ajutorul Său include toate tipurile de nevoi cu care ne confruntăm. El nu S‑a menajat ajutându‑ne. De fapt, El a şi fost omorât. Această suferinţă îndurată din milă pentru noi este atât preţul plătit, cât şi calea mântuirii noastre. “Hristos a suferit pentru voi, şi v‑a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui” (1 Petru 2:21). Misiunea şi mila sunt de nedespărţit fiindcă însăşi Evanghelia pe care o ducem noi altora porunceşte şi mandatează mila faţă de cei săraci acasă.

Comparaţia devastatoare a lui Warfield

N‑am citit niciodată vreo declaraţie mai bună în legătură cu această conexiune decât citatul următor din B. B. Warfield, un profesor de la Seminarul Princeton care a murit în 1921. El răspunde la unele din cele mai neplăcute întrebări despre lucrarea pentru săraci, comparând‑o cu lucrarea lui Hristos pentru noi.

 

Acum, dragii mei creştini, unii din voi se roagă ziua şi noaptea să fie mlădiţe în adevărata Viţă; vă rugaţi să fiţi transformaţi după chipul lui Hristos. Dacă este aşa, atunci trebuie să fiţi ca El în dărnicie¼ fiindcă “El, măcar că era bogat, s‑a făcut sărac pentru voi”¼ Obiecţia nr.1. “Banii mei sunt ai mei.” Răspuns: Hristos ar fi putut spune, “Sângele Meu este al Meu, viaţa Mea este a Mea” ¼ atunci unde am fi fost noi acum? Obiecţia nr.2. “Săracii nu merită.” Răspuns: Hristos ar fi putut spune, “Aceştia sunt nişte răvrătiţi ticăloşi¼ pentru ei să‑Mi dau viaţa? Mi‑o voi da pentru îngerii cei buni.” Dar nu, El a lăsat pe cele nouăzeci şi nouă, şi a venit după oaia pierdută. El şi‑a dat viaţa pentru cei fără merit. Obiecţia nr.3. “Săracii pot abuza de ajutorul dat.” Răspuns: Hristos putea să spună la fel, da, şi cu mult mai multă dreptate. Hristos ştia că mii de oameni vor călca în picioare sângele legământului; ştia că cei mai mulţi îl vor dispreţui; ştia că mulţi vor folosi harul Său drept motiv ca să păcătuiască mai mult; şi totuşi, El şi‑a dat sângele. O, dragii mei creştini! Dacă doriţi să fiţi asemeni lui Hristos, dăruiţi mult, dăruiţi des, dăruiţi fără părere de rău şi celui stricat şi celui sărac, şi celui care nu mulţumeşte şi celui care nu merită. Hristos este glorios şi fericit şi aşa veţi fi şi voi. Eu nu urmăresc banii voştri, ci fericirea voastră. Amintiţi‑vă de cuvintele Sale, “Este mai ferice să dai decât să primeşti.”[53]

 

Exact cum există un parteneriat între Evanghelie şi mila faţă de săracul de lângă tine, tot aşa există un parteneriat minunat între creştinii care sunt biserica care face caritate acasă şi creştinii care plantează în alte locuri biserica caritabilă. Nici una din acestea două nu înseamnă risipire a vieţii. Într‑adevăr autenticitatea fiecăreia depinde mult de autenticitatea celeilalte. Este ipocrizie să pretinzi să trimiţi altora ceea ce tu nu ai. Şi este ipocrizie să ai o comoară şi s‑o ţii doar pentru tine.

Rădăcinile Mişcării de Voluntariat a Studenţilor

Parteneriatul dintre laicii care slujeau acasă şi misionarii din alte ţări a existat înainte şi se poate lega din nou. În primele decade ale secolului douăzeci, Student Volunteer Movement [Mişcarea de Voluntariat a Studenţilor] a apărut brusc pe scena americană cu un impact misionar imens. Era remarcabilă prin numărul de misionari trimişi şi prin numărul mare de credincioşi din toate domeniile care o sprijineau. A fost un parteneriat magnific.

Rădăcinile Mişcării de Voluntariat a Studenţilor (MVS) erau încă de demult, de la faimoasa Întâlnire de Rugăciune din 1806 din Haystack, Massachusetts. O trezire spirituală i‑a trezit pe studenţii Colegiului Williams şi a făcut un mic grup de tineri să se dedice rugăciunii de două ori pe săptămână pe malul râului Hoosack. Ei se rugau pentru lupta spirituală purtată de ceilalţi studenţi. În luna august 1806 au fost suprinşi de o furtună cu fulgere în timp ce se întorceau de la rugăciune şi s‑au adăpostit sub marginile zdrenţuite ale unei căpiţe de fân. Au folosit timpul petrecut acolo continu­ând să se roage. De data aceasta s‑au rugat pentru trezirea printre studenţi a interesului pentru misiunea din alte ţări.

Unul din ei, Samuel Mills, i‑a îndemnat pe tinerii din grupul acesta mic să se gândească dacă n‑ar fi ei înşişi dispuşi să fie misionari. Pentru a ne da seama de tensiunea acelui moment trebuie să ne amintim că în acel moment al istoriei ameri­cane nici un misionar nu părăsise încă ţărmurile Americii pentru a pleca în alte ţări. Nu existau societăţi misionare. Bisericile în general nu aveau o viziune pentru oamenii nemântuiţi de pe alte ţărmuri ale oceanelor primejdioase. Era, aşa cum spun mulţi şi azi, destul de lucru acasă. Lucru adevărat! Însă acest mic grup de studenţi rugativi n‑au mai fost mulţumiţi cu biserica americană, care nu ardea de dragoste pentru popoarele străine de Evanghelie şi nu ardea de zel pentru gloria lui Hristos între neamuri. N‑au mai fost satisfăcuţi cu o biserică care nu trimetea misionari peste hotare. Dumnezeu i‑a ajutat să biruiască împotriva acestei întregi inerţii spirituale, istorice şi structurale.

Aşa s‑au născut “fraţii”

Rugându‑se sub căpiţa de paie, ei s‑au dedicat slujirii misionare. “La acea întâlnire sub căpiţa de paie mişcarea misionară în Statele unite şi‑a primit impulsul iniţial.”[54] În acel Septembrie, grupul a format “Societatea Fraţilor” pentru a întări hotărârea lor de a se dedica slujirii misionare. Samuel Mills a răspândit viziunea “Fraţilor” cât a studiat la Yale şi apoi la Seminarul Andover. El s‑a transferat la Andover pentru a fi parte la lucrarea lui Dumnezeu sub conducerea studentului Adoniram Judson. Acest grup de “fraţi” de la Andover a dat impulsul celei dintâi agenţii misionare americane (Bordul American de Împuterniciţi pentru Misiunea Externă); şi din acest grup au fost trimişi primii misionari americani plecaţi peste hotare, în 1812.

S‑a născut Mişcarea de Voluntariat a Studenţilor

În 1846, Royal Wilder a plecat în India trimis de acest cel dintâi Bord American de Împuterniciţi. S‑a reîntors în 1877 din motive de sănătate şi s‑a stabilit în Princeton. Acolo fiul său, Robert, a format “Societatea de Misiune pentru Străinătate din Princeton.” Rugăciunile acestui grup au dus la ţinerea unei adu­nări hotărâtoare organizată de D. L. Moody la Mount Hermon, în Massachusetts, în vara lui 1886. Douăsute cincizeci şi unu de studenţi s‑au adunat pentru o conferinţă biblică care a ţinut o lună întreagă. După o cuvânt convingător adresat de fratele păstor A. T. Pierson în legătură cu misiunea în afara graniţelor, o sută din aceşti studenţi s‑au oferit ca voluntari pentru slujirea peste hotare. Spiritul acestui eveniment a cuprins lumea studenţească. În timpul anului şcolar 1886‑1887, Robert Wilder şi John Forman au călătorit în 167 campusuri studenţeşti pentru a răspândi viziunea. Organizaţia Mişcării de Voluntariat a Studenţilor a luat fiinţă formal doi ani mai târziu, avându‑l pe John R. Mott ca preşedinte.

Scopul ei, aşa cum îl prezenta Mott, avea cinci aspecte:

 

Scopul în cinci puncte al Mişcării de Voluntariat a Studenţilor este să‑i conducă pe studenţi spre a lua în considerare cu seriozitate chemarea lucrării de misiune peste hotare pentru ei personal ca o lucrare de viaţă; să alimenteze acest scop prin a‑i călăuzi pe studenţii care se înrolează ca voluntari în studiul şi activitatea lor până ajung sub direcţionarea directă a Bordurilor de Misiune; să‑i unească pe toţi voluntarii într‑o mişcare comună, organizată şi energică; să asigure un număr suficient de voluntari bine‑calificaţi care să satisfacă nevoile diferitelor Borduri de Misiune; şi să creeze şi să menţină un interes inteligent, solidar şi activ pentru misiunea în străinătate din partea studenţilor care trebuie să rămână acasă pentru a asigura sprijinirea lucrării misionare prin răspândirea acestei viziuni, prin dărnicie şi prin rugăciune.[55]

 

“Creşterea MVS din următoarele trei decade a fost de‑a dreptul fenomenală.”[56] Lozinca lor era, “Evanghelizarea lumii in această generaţie.” Pâna în 1891 existau deja 6200 de studenţi voluntari care semnaseră o declaraţie care spunea astfel, “Este scopul meu, dacă Dumnezeu va îngădui, să devin un misionar peste hotare.” Din aceştia, 321 plecaseră deja spre locurile de slujire în diferite zone ale globului. Anul de culme al MVS a fost 1920, când 2738 de studenţi au semnat angajamentul şi 6890 au participat la convenţia care avea loc odată la patru ani. “Până în 1945, după cele mai conservatoare estimări, 20500 de studenţi¼ care au semnat declaraţia, au ajuns în câmpul de lucru.”[57]

Flacăra studenţilor a cuprins afaceri şi biserici

Există multe lucruri remarcabile în legătură cu această mişcare, şi există o bogăţie de învăţătură şi inspiraţie pentru generaţia noastră, la o sută de ani de atunci. De exemplu, Mişcarea de Voluntariat a Studenţilor a aprins nu doar râvna studenţilor, ci şi a multor lucrători laici din biserici. J. Campbell White, cel dintâi secretar al Mişcării de Misiune a Laicilor, scria în 1909, “În ultimii douăzeci de ani spiritul misionar s‑a dezvoltat uluitor de mult în colegiile din Statele Unite şi Canada¼ făcând mii de bărbaţi şi femei de calibru mare să trăiască având drept ţel dominant în viaţa lor misiunea.[58] Atras de acest zel, un om de afaceri tânăr a participat în 1906 la convenţia MVS din Nashville. El se gândea în sine însuşi, Dacă laicii din America de Nord ar privi lumea prin ochii acestor studenţi, s‑ar mobiliza cu toată puterea lor şi ar strânge toate fondurile necesare acestei acţiuni.[59] Cu prilejul unei adunări de rugăciune a oamenilor de afaceri care a avut loc la 5 noiembrie 1906 în New York, a luat fiinţă Mişcarea de Misiune a Laicilor.

Scopul ei declarat era “investigarea, mobilizarea şi organizarea; investigarea de către laici a condiţiilor misionare, mobilizarea laicilor la o politică misionare adec­vată, şi organizarea laicilor pentru cooperarea cu lucrătorii şi Bordurile de Misiune în scopul înrolării întregii Biserici în lucrarea ei supremă de mântuire a lumii.”[60]

Darul liderilor cu pasiune

Exact cum Dumnezeu a pregătit o conducere extraordinară a MVS prin Robert Wilder, Robert Speer şi John R. Mott, la fel a ridicat Dumnezeu lideri pentru Mişcarea de Misiune a Laicilor. Aceştia au vorbit cu atâta putere profetică încât mii de laici au înţeles viziunea scopurilor globale ale lui Dumnezeu. Liderul mişcării nu era misionar, nici păstor. Era un om de afaceri. Parteneriatul care s‑a format între studenţi, adică între cei ce plecau, şi oamenii de afaceri, adică cei care trimeteau, a fost foarte profund, datorită faptului că fiecare grup avea lideri vizionari centraţi în Dumnezeu. Amândouă grupurile erau mânate de aceeaşi pasiune de a nu‑şi risipi vieţile. Acest lucru transpare din aproape fiecare frază scrisă de J. Campbell White:

 

Cei mai mulţi oameni nu sunt satisfăcuţi cu rezultatele concrete ale vieţii lor. Nimic nu poate satisface deplin viaţa lui Hristos existentă în urmaşii Săi decât adoptarea scopului lui Hristos referitor la lumea pe care El a venit s‑o izbăvească. Faima, plăcerea şi bogăţiile sunt doar pleavă şi cenuşă în comparaţie cu bucuria nemărginită şi durabilă de a lucra cu Dumnezeu pentru împlinirea planurilor Sale eterne. Acei ce pun tot ce au în slujirea lui Hristos se bucură de cele mai dulci şi nepreţuite răsplătiri pe care le poate oferi viaţa.[61]

Trimiţătorilor nu le este ruşine de cauza pe care o susţin

Încă odată subliniez că ceea ce spun aici nu este în contradicţie cu ceea ce am afirmat în capitolul 8 despre valoarea muncii seculare. Adevărul este că, în timp de război, indiferent cât de importantă este în ea însăşi munca civililor, fiecare doreşte să ajute, să aibă un impact la efortul de război acolo departe, unde trebuie distruse liniile inamice. Laici, păstori, biserici—noi toţi care stăm în spatele frontului—vom avea parte de “cele mai dulci şi nepreţuite răsplătiri” dacă ne lărgim inimile nu doar pentru nevoile de lângă noi, ci şi pentru locurile tari şi înţelenite din lume.

Oamenii de afaceri de acum o sută de ani au privit chemarea lor seculară şi viziunea lor misionară ca fiind un tot unitar. Modul în care J. Campbell White a articulat viziunea mişcării în fruntea căreia era, i‑a făcut pe oamenii de afaceri să înţeleagă unitatea vieţii sub conducerea lui Hristos. El a spus:

 

Această mişcare are cele mai mari cerinţe pentru oameni. Ea se luptă să le transmită chemarea divină la o viaţă a cărei scop dominant este să stabileasă domnia lui Hristos în relaţiile umane¼ Ea le reamin­teşte¼ că egoismul este sinucidere în timp ce slujirea altora aduce sufletului satisfacţia supremă care poate exista.[62]

Efect motivant asupra bisericii de atunci, dar ce putem spune despre ziua de azi?

White a arătat generaţiei sale că pasiunea pentru misiune nu a fost doar o cale de a salva lumea, ci şi o cale de a salva biserica:

 

Efortul de evanghelizare a lumii prezintă cele mai rapide şi mai sigure metode de a salva Biserica. Resursele noastre materiale ne pot copleşi într‑atât încât să cădem în pericolul de a ne încrede în bogăţii mai mult decât în Dumnezeu. “Dacă unui om i se măresc bogăţiile, nimic altceva nu‑l poate împiedica să ajungă mic în suflet decât dărnicia costantă.” Evanghelizarea lumii este singura investiţie destul de mare şi destul de importantă pentru a constitui o variantă de cheltuire înţeleaptă a resurselor care sunt la îndemâna Bisericii.[63]

 

Acest adevăr este încă actual. Misiunea nu este crucială doar pentru viaţa lumii de afară. Misiunea este crucială şi pentru viaţa Bisericii. Noi pierim împreună cu bogăţia noastră dacă nu ne dăruim pe noi înşine în lucrarea de caritate acasă şi în lucrarea de misiune între popoarele nemântuite. În America suntem foarte înstăriţi. Biserica deţine toţi banii necesari trimiterii şi sprijinirii unei armate de ambasadori ai jertfirii de sine şi ai împărţirii bucuriei către alţii. Dar Biserica (adică oamenii care o formează) nu dau din mână aceşti bani.

 

În 1916 Protestanţii dăruiau bisericilor lor 2,9% din venituri. În 1933, în cea mai neagră perioadă a Marii Depresiuni economice, pro­centul a fost de 3,2%. În 1955, imediat după ce abundenţa a început să fie simţită, procentul era tot de 3,2%. În 2000, când Americanii erau, după plata taxelor şi inflaţie, cu 450% mai bogaţi decât în timpul Marii Depresiuni economice, Protestanţii dăruiau 2,6% din venituri bisericilor lor.[64]

 

Mai mult decât atât, “Dacă membrii bisericilor creştine istorice din Statele Unite ar fi dăruit în medie 10% din venitul lor în anul 2000, ar fi existat un fond anual suplimentar de 139 miliarde de dolari care să fie folosit pe canale bisericeşti.”[65] Adău­gaţi la acesta faptul cu adevărat şocant că, din banii pe care‑i dăruim bisericii, mai puţin de 6% se duce către misiunea externă, şi din această sumă doar 1% se foloseşte pentru atingerea oamenilor care nu au venit încă în contact cu Evanghelia.”[66] Nu vrem prin asta să spunem că ar trebui să abandonăm un front sau altul. Ce vreau să spun este că există resurse pentru toate acţiunile în folosul celor nemântuiţi dacă trăim astfel încăt să arătăm că Hristos este Comoara noastră.

Nu‑L vom cunoaşte pe deplin decât dacă ne implicăm în misiunea Lui

Pentru folosul ei propriu, biserica trebuie să se implice în misiune. Nu‑L vom cunoaşte pe Hristos în deplinătatea majestăţii Sale până nu‑L vom cunoaşte triumfător printre naţiunile lumii. Nu‑L vom admira şi nu‑L vom lăuda după cum se cuvine până când nu‑L vom vedea adunându‑şi o oştire de închinători din toate grupurile şi popoarele lumii—inclusiv dintre popoarele tradiţional musulmane sau hinduse sau budiste. Nimic nu lărgeşte atât de mult viziunea noastră despre harul triumfător al lui Dumnezeu ca orizontul lucrării Sale de mântuire în cursul istoriei. O, ce istorie măreaţă! “Dar tot voi lăuda lucrările Domnului, căci îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară; da, mă voi gîndi la toate lucrările Tale şi voi lua aminte la toate isprăvile Tale” (Psalm 77:11‑12). “Lăudaţi‑L pentru isprăvile Lui, lăudaţi‑L, după mărimea Lui nemărgini­tă!” (Psalm 150:2). “Lăudaţi pe Domnul toate Neamurile; slăviţi‑L, toate noroadele” (Rom.15:11, care citează Psalmul 117:1).

Care este situaţia în lumea noastră de azi?

Provocările evanghelizării lumii sunt încă foarte mari. Suntem într‑o poziţie mai bună decât oricând înainte pentru a înţelege orizontul şi natura acestei însărcinări. Patrick Johnstone scrie, “Pentru prima dată în istorie avem o situaţie destul de com­pletă a popoarelor lumii şi gradului în care au fost ele evanghelizate.”[67] Există numeroase grupuri care fac muncă de cercetare pentru a ajuta biserica să cunoască grupurile de oameni din lume care au fost preluate, în vederea evanghelizării, de către o biserică creştină sau de o agenţie de misiune.[68] Cartea lui Johnstone ne dă un bun sumar al situaţiei la sfârşitul secolului 20.[69]

Un mod bun de exprimare a situaţiei este să spunem că 1,2–1,4 miliarde de oameni n‑au avut niciodată şansa să audă Evanghelia;[70] cu alte cuvinte, ei trăiesc în nişte culturi unde predicarea Evangheliei în moduri inteligibile nu este la îndemână. Unii analişti estimează la mai mult numărul celor ne‑evanghelizaţi. De exemplu, “Annual Statistical Table on Global Mission 2002” de David Barrett şi Todd Johnson dă drept cifră a celor ne‑evanghelizaţi 1.645.685.000. Asta înseamnă că 26,5 la sută din populaţia lumii trăieşte în grupuri care nu au biserici indigene care să‑i evanghelizeze.[71]

În jur de 95 procente din aceştia trăiesc în aşa‑numita fereastră 10/40 (între latitudinea 10 şi 40 Nord de Ecuator şi între Atlantic şi Pacific). Aceasta este cea mai mare provocare a zilelor noastre.

Johnstone o pune într‑o perspectivă istorică plină de speranţă:

 

Întorcându‑ne înapoi, vedem un tipar care se înalţă din cei 200 de ani de creştere [a bisericii] pe măsură ce a luat avânt—în anii 1700 Atlanticul de Nord, în anii 1800 Pacificul, în anii 1960 Africa, în anii 1970 America Latină, în anii 1980 Asia de Răsărit, în anii 1990 Eurasia. Acest înconjur odată şi jumătate al globului ne pune în faţă acum provocarea ferestrei 10/40. Asia Centrală şi de Sud, cât şi Orientul Mij­lociu, sunt zonele majore de provocare. Unde va fi reuşita¼ primei decade¼ din [noul] mileniu? Între musulmani, hinduşi, budişti? Acestea sunt ultimele bastioane rămase necucerite unde vrăjmaşul ţine sufletele oamenilor. Fluxul tot mai înalt al Evangheliei loveşte tot mai sus în jurul acestei arii, şi deja avem mostre despre cam ce ar putea însemna o reuşită în aceste locuri. Aş vrea să am spaţiul şi libertatea de a vă povesti lucrurile uimitoare care au loc în aceste fortăreţe teologice impenetrabile.[72]

Dumnezeu face o chemare acestei generaţii: Ascultaţi!

Există o chemare către generaţia de azi să asculte pe Hristosul înviat şi să facă ucenici din toate popoarele ne‑evanghelizate ale lumii. Mă rog ca Dumnezeu să ridice sute de mii de tineri şi “absolvenţi” (care îşi termină studiile şi sunt gata să urmeze o carieră în lucrarea creştină). Mă rog ca această chemare divină să‑ţi răsune şi ţie în inimă cu sentimentul bucuriei, nu cu acel al vinovăţiei. Mă rog ca această chemare să‑ţi fie confirmată cu darurile necesare, cu o dorinţă nestăpânită, cu confirmarea bisericii tale şi cu semnele providenţei. Suflă pentru a transforma într‑un foc orice scânteie de dorinţă în acest sens, citind biografii, meditând asupra Scripturii, cerce­tând despre popoarele străine de Evanghelie, rugându‑te cu pasiune, şi stând de vorbă cu misionari veterani. Nu fugi de chemarea ta. Urmăreşte‑o.

Lasă gândirea ta să se oprească nu numai la indivizii nemântuiţi pe care‑i cunoşti şi care merg în pierzare, ci şi la grupurile întregi de oameni, la popoarele care nu au nici un acces la Evanghelie. Aceasta a fost marea ambiţie a apostolului Pavel: “Să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit” (Romani 15:20). Întotdeauna vor exista oameni care au nevoie de întoarcere la Dumnezeu chiar şi aco­lo unde există deja o biserică înfiinţată. Această lucrare nu este doar lucrarea misiunilor de frontieră, adică de la graniţele împărăţiei lui Dumnezeu. Misiunile de frontieră fac ceea ce a dorit Pavel: Plantează biserici acolo unde acum nu există o posibilitate de lucrare. Aceasta este marea nevoie a vremii de acum—nu doar de misionari care să slujească bisericile înfiinţate în alte ţări (lucru de care este o mare nevoie, mai ales pentru creşterea de conducători în aceste locuri), dar şi de misionari care să meargă la grupuri sau triburi sau în locuri unde nu există încă o biserică care să slujească.

Timpul misiunilor nu s‑a sfârşit

Să nu credeţi că s‑a sfârşit timpul în care era nevoie de misiune externă, iar acum naţiunile respective trebuie să continue şi să sfârşească ce mai e de făcut. Mai există sute de grupuri de oameni şi sunt milioane de persoane în locuri unde nu există creştini are să facă evanghelizarea în cadrul proriei culturi. Trebuie să se facă misiune trans‑culturală. E clar, această lucrare nu trebuie făcută neapărat de un om din cultura Apuseană, din moment ce Dumnezeu îşi creşte biserica mai repede în restul lumii.[73] Ar fi minunat să se întâmple aşa. Nu doresc deloc să limitez bucuria dragostei. În plus, se poate ca misionarii Apuseni cu studii înalte dar lipsiţi de experienţă să nu aibă acelaşi succes ca un misionar mai simplu dar mai îndrăzneţ. Referitor la lucrarea între musulmani, Patrick Johnstone spune, “Deseori misionarii cei mai buni sunt acei care au studiat doar puţin despre bazele Islamului, dar au pasiune pentru a‑L împărtăşi pe Hristos. În îndrăzneala lor pentru Isus, sunt gata să se ducă să‑L mărturisească pe Hristos musulmanilor în locuri unde chiar şi islamiştii se tem să meargă.”[74] Dar să nu ne înşelăm. Culturile trebuie depăşite, şi acesta este rolul misiunilor. Marea Însărci­nare dată de Domnul Isus va fi sfârşită de misiunile trans‑culturale, nu prin evangheli­zarea în cadrul propriei culturi făcută de persoane din aceeaşi ţară.

Deci “roagă‑L pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui” (Matei 9:38), şi întreabă‑L dacă nu cumva şi tu trebuie să fii unul din ei. Fii pregătit ca o astfel de rugăciune să te schimbe. Când Domnul Isus le‑a spus ucenicilor să se roage aşa, următorul lucru care s‑a întâmplat a fost că i‑a ales pe cei doisprezece şi i‑a tri­mis, doi câte doi. Roagă‑te deci pentru secerători, şi poate vei deveni chiar tu unul din ei. Dumnezeu trezeşte de multe ori în noi dorinţa, apoi ne dă daruri, şi deschide uşi atunci când ne rugăm şi luăm în calcul posibilităţile reale şi nevoile reale. Fă‑ţi rost de o copie a uimitorului program de rugăciune numit Operation World [Lumea ca teatru de operaţii], şi roagă‑te şi citeşte şi meditează trecând de la naţiune la naţiune în fiecare zi.[75] Gândeşte‑te la oamenii care trăiesc în locuri ca:

  • Libia cu şase milioane de oameni, şi poate doar zece credincioşi indigeni.
  • Buthanul, o împărăţie budistă de sihaştri în munţii Himalaya, ruptă de milenii de mărturia creştină, cu doar o mână de credincioşi indigeni în mijlocul celor două milioane şi jumătate de locuitori ai săi. 
  • Maldivele, în largul coastei de Sud‑Vest a Indiei, şi una din cele mai închise ţări din lume. 
  • Corea de Nord, “o naţiune proscrisă, flămânzită treptat până la moarte sub conducerea ei comunistă nebună,”[76] fără o mărturie deschisă sau o viaţă bisericească în ultimii cincizeci de ani. 
  • Arabia Saudită, cartierul general al Islamului, unde, dacă sunt descoperiţi, credincioşii saudiţi sunt executaţi. 
  • India, poate cea mai mare provocare dintre toate, cu imensele câmpii ale Gangelui care cuprind “cea mai mare concentrare de oameni ne‑evangheli­zaţi din lume. De exemplu, numai în Uttar Pradesh în Nordul Indiei populaţia este de aproape 180.000.000 iar procentajul creştinilor este de 0,1% şi în scădere.”[77] 
  • Turcia, ţara seculară, în principal musulmană, cu mărturie creştină existentă în doar cincisprezece din cele 100 de provincii. 

Gândeşte‑te la amnistierea dată de Dumnezeu. Ia‑ţi o pauză

 

Rostul acestei liste fragmentare este de a arăta populaţii întregi care trăiesc în răzvrătire faţă de Dumnezeul adevărat şi despărţiţi de Singurul care îi poate împăca cu Făcătorul lor. Asta înseamnă pierzare pentru cei necredincioşi şi dezonoare pentru Hristos. El este proprietarul acestei lumi, şi are dreptul la supunerea tuturor oameni­lor. Orice suflet şi orice stat sunt ale Sale. Abraham Kuyper a exprimat admirabil acest lucru: “Nu există centimetru pătrat în întreg domeniul existenţei umane despre care Hristos, care este Suveran peste toate, să nu poată spune: ‘Este al Meu!’”[78] Hristos a venit în această lume răzvrătită, lume pe care a creat‑o pentru slava Sa, şi a plătit cu sângele Său o amnistiere. Oricine depune armele necredinţei va fi absolvit de toate ofensele împotriva Suveranului universului. Prin simpla credinţă, duşmanii devin supuşi fericiţi ai împărăţiei dreptăţii şi păcii. Urmărirea acestei cauze nobile împreună cu Hristos este tot aşa de scumpă sau mai scumpă ca viaţa.

Nu, nu trebuie neapărat să fii misionar pentru a admira şi a trâmbiţa scopurile înalte ale lui Dumnezeu, ca ele să fie cunoscute şi lăudate între toate popoarele, şi pentru ca oamenii de pretutindeni să se bucure de ele. Dar dacă doreşti să fii satisfăcut în modul cel mai deplin cu Dumnezeul care triumfă în istoria răscumpărării, tu nu mai poţi să‑ţi vezi ca până atunci de propriile tale afaceri—muncind, câştigând bani, dăruind zeciuiala, mân­când, dormind, distrându‑te şi frecventând biserica, ca de obicei. În schimb, îţi vei lua o pauză şi vei pleca undeva pentru câteva zile cu o Biblie şi un carnet de notiţe; şi te vei ruga şi te vei gândi la modul în care timpul tău şi locul tău concret se potrivesc în marele plan al lui Dumnezeu de a face toate naţiunile să se bucure în El. Cum te vei alătura oare scopului global al lui Dumnezeu exprimat în Psalmul 67:4‑5, “Se bucură neamurile şi se veselesc¼ Te laudă, popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă”?

Ce înţeles are nemulţumirea ta

Mulţi din voi vor trebui să rămână acolo unde sunt, la locul de muncă actual, şi să se gândească cum pot să‑şi folosească de acolo mai strategic priceperea proprie şi relaţiile şi resursele în scopul global al Tatălui ceresc. Însă pentru alţii care citesc această carte lucrurile ar trebui să se schimbe. Mulţi dintre voi pur şi simplu nu sunt satisfăcuţi cu ceea ce faceţi acum. După cum a spus J. Campbell White, rezultatele vieţii voastre nu satisfac ambiţiile voastre spirituale cele mai profunde. Trebuie să fim atenţi aici. Fiecare loc de muncă îşi are propriile descurajări şi propriile perioade de întunecime. Nu trebuie să interpretăm în mod automat astfel de experienţe ca o chemare de a ne părăsi postul.

Însă dacă lipsa ta de satisfacţie referitoare la situaţia ta prezentă este adâncă, recurentă, şi durabilă, şi dacă această lipsă de satisfacţie creşte într‑un mediu saturat de Biblie, poate că Dumnezeu te cheamă către o nouă lucrare. Dacă, în timp ce simţi lipsa mulţumirii, tu doreşti să fii sfânt, să umbli după plăcerea Domnului, şi să‑L înalţi pe Hristos cu viaţa ta scurtă şi unică, atunci poate că într‑adevăr Dumnezeu îţi eliberează rădăcinile pentru a te transplanta într‑un loc şi o lucrare unde dorinţele tale spirituale profunde pot fi împlinite. Este adevărat că Îl poţi cunoaşte şi simţi pe Dum­ne­zeu în orice profesie legitimă; însă când El te ia dintr‑un loc pentru a te pune în altul, toarnă la rădăcina părtăşiei tale cu El apă proaspătă din izvoare mai adânci. Dumnezeu ne cheamă rareori la o viaţă mai tihnită şi uşoară, însă întotdeauna ne cheamă să‑L cunoaştem mai mult şi să ne adăpăm mai din plin din harul Său întăritor.

Trebuie eu să merg înainte şi să fiu păstor?

Personal, eu încerc să‑mi evaluez lucrarea de multe ori în acest fel. În fiecare an la biserica noastră ţinem o “Săptămână de Misiune.” Predic despre misiune; avem musafiri care ne vorbesc. Se face o provocare. Oamenii se orientează spre misiune, fac angajamente, şi se înscriu în programele de educaţie pre‑misionare. Iar eu îmi examinez în fiecare an viaţa ca păstor al acestei biserici. Privesc la ceea ce fac în lumina scopului global al lui Dumnezeu şi în lumina întunericului şi mizeriei spiritu­ale incredibile în care se află popoarele neatinse de Evanghelie pe pământ. Îmi pun întrebarea, Este acesta modul cel mai strategic de a‑mi investi viaţa în vederea scopului lui Dumnezeu de a‑i face pe oamenii din toate neamurile bucuroşi în El? O întreb pe soţia mea, “Noël, simţi cumva că ne trage ceva către primele linii ale lucrării între popoarele ne‑evanghelizate?”

Declaraţia de misiune a bisericii noastre pune cuvântul “răspândire” în poziţia cea mai importantă: “Noi existăm pentru a răspândi pasiunea pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor prin Isus Hristos.” Deci mă întreb, Îmi împlinesc eu cel mai bine misiunea în rolul deţinut acum? În ziua de pe urmă, când Domnul îmi va cere să‑i dau socoteală de lucrarea mea, voi fi eu în stare să‑I spun, “Doamne, am stat la biserica Bethlehem fiindcă am crezut că acolo voi fi cel mai de folos în împlinirea scopului Tău de a‑Ţi face numele cunoscut între popoare, şi de a‑Ţi strânge o turmă din toate neamurile pământului”? Când nu voi mai putea răspunde cu “Da” acestei întrebări, atunci conducerea mea în acest loc va fi terminată.

Dar tu?

Şi aşa este şi cu mulţi dintre voi. La orizont se profilează lucruri mari. Fie ca Dumnezeu să vă ajute. Fie ca El să vă elibereze. Fie ca Dumnezeu să vă dăruiască o viziune proaspătă asupra vieţii voastre, o viziune care să‑L înalţe pe Hristos—indiferent că veţi pleca spre popoarele ne‑evanghelizate sau că veţi rămâne pe loc, fideli locului dumnea­voas­tră actual de muncă. Fie ca viziunea voastră să‑şi primească înţelesul din scopul măreţ al lui Dumnezeu de a face toate popoarele fericite în El. Fie ca singura voastră laudă să fie cu crucea lui Hristos, şi să puteţi spune, cu încredere dulce, că pentru voi a trăi este Hristos, iar a muri este un câştig.

 

 

CAPITOLUL 10

RUGĂCIUNEA MEA—NIMENI SĂ NU SPUNĂ LA URMĂ, “MI‑AM RISIPIT VIAŢA!”

B

unătatea Ta, Doamne, bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa. Ne‑ai spus acest lucru în multe feluri. Chiar cu aceste cuvinte ne‑ai spus‑o prin gura robului tău David: “Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele vor cânta laudele Tale.” Ne‑ai spus‑o şi prin cuvintele apostolului Pavel, când din temniţă el striga, “Aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine.” O, Doamne, cu cât mai bun eşti Tu decât viaţa! Apostolul Pavel nu exagerează când spune nu doar “mai bine,” ci “cu mult mai bine.” Tu eşti cu mult mai bun decât viaţa, încât apostolul spune că muri este pentru el un câştig. “Căci pentru mine, a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.” A pierde tot ce poate oferi această lume şi a rămâne doar cu Tine este câştig.

De ce, Doamne, este dragostea Ta mai de preţ decât viaţa? Cu siguranţă David ne dă răspunsul în modul în care se exprimă. El nu spune, “Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele vor cânta dragostea Ta.” Dar ce spune el? El spune că Te va lăuda pe Tine, nu dragostea Ta. “Fiindcă bunătatea Ta preţuieşte mai mult decât viaţa, de aceea buzele mele vor cânta laudele Tale.” Nu este oare asta aşa din pricină că cel mai frumos lucru în legătură cu dragostea Ta este că ea ne aduce acasă cu Tine—făcându‑ne ochii şi inimile şi minţile în stare să vadă bogăţiile gloriei Tale? Având toată mânia îndepărtată, tot păcatul iertat, ca nu cumva ceva să întunece desfătarea prezenţei Tale. Nu este oare aceasta dragostea Ta—dorinţa şi acţiunea lui Dumnezeu de a ne da nouă, păcătoşilor nevrednici, bucuria nepieritoare în Dumnezeu? Ce altceva ar putea fi dragostea Ta, dragostea Ta nemărginită! Ce alt premiu mai mare am putea primi dacă suntem iubiţi, decât pe Tine Însuţi!

O Doamne, Tu ştii că mă înfior de teamă ca nu cumva mulţi din cei ce Te numesc Domn să fi făcut din ei înşişi premiul şi slava harului Tău. Cât de mulţi, Doamne, nu consideră oare dragostea Ta ca fiind o mărturie a valorii şi vredniciei lor! Şi atunci, este bucuria lor în valoarea Ta sau în a lor? De atât de multe decenii mesajul constant din partea lumii, şi chiar din partea unor slujitori, este acesta: dragostea aceasta înseamnă o ridicare a omului. Şi astfel când oamenii, cu această asigurare în minte, se gândesc la înţelesul dragostei Tale, spun şi ei tot aşa: Dragostea lui Dumne­zeu înseamnă înălţarea omului. Drept dovadă ei întreabă: Nu te simţi iubit când cineva scoate în evidenţă valoarea ta?

Eu răspund: Odată aşa am simţit şi eu. Pe când viaţa mea îmi era mai de preţ decât Domnul, nu invers. A fost un timp când aşa mi‑a părut dragostea—un timp când nu cunoşteam o bucurie mai mare decât să‑mi fie rostit numele cu onoare. Când eram aşa absorbit de propria mea persoană încât era de neconceput ca bucuria mea să izvorască din admiraţia faţă de alcineva, nu din admiraţia altora faţă de mine. O, da, ştiu ce înseamnă să numeşti laudele oamenilor din jur “dragoste” şi să‑ţi justifici această lăcomie cu disponibilitatea de a face şi tu la fel. Cât de satisfăcătoare pare această dragoste unul faţă de altul—de fapt o admiraţie reciprocă!

Însă acum (mulţumită harului Tău extraordinbar!) văd totul ca fiind doar o imitaţie, un fals. Rădăcinile sunt în Eden, cu mult timp în urmă. Distrugătorul teribil al dragostei şi bucuriei noastre i‑a spus mamei noastre Eva, “Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el [din pomul oprit], vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu.” Ca Dumnezeu! Ea ar fi trebuit să răspundă, “Eu sunt deja ca Dumnezeu.” Ar fi trebuit să sesizeze păcăleala. Dar nu a sesizat‑o, şi, vai, câţi nu o sesizează nici astăzi! Ea era deja ca Dumnezeu! Tu ai creat‑o astfel—purta chipul Tău. Chemarea ei şi designul ei înalt era acesta: să arate, să întruchipeze majestatea Făcătorului ei, şi prin bucuria şi încrederea ei să Te înalţe pe Tine. Dar atunci s‑a semănat gândul cel rău: “Nu pot ajunge în alt mod să fiu ca El. Aş putea ajunge o persoană majestuoasă, şi dragostea s‑ar defini atunci ca înăţarea propriei mele valori.”

Şi astfel a intrat în lume marea răsturnare de valori numită păcat. Şi dragostea a fost pusă cu susul în jos. Mă doare, Doamne, şi să exprim în cuvinte, dar aceasta este realitatea de acum, cu ruşine o spun: Dragostea Ta nu mai înseamnă pentru lumea de azi că Tu faci ce faci pentru a Te face pe Tine bucuria noastră. A ajuns să însemne că Tu faci tot ce faci pentru a ne face pe noi să ne simţim valoarea. Este o răsturnare tristă. Şi încă mai mult decât atât: Nu doar că asta ne‑a lipsit sufletele de singura bucurie stabilită de Tine pentru satisfacţia noastră veşnică, ci mai rău, Te lipseşte pe Tine de locul de onoare, de Comoară a vieţilor noastre.

Şi tot ce ai făcut Tu de atunci, din ziua aceea neagră din Eden, are ca scop tocmai îndreptarea situaţiei. O, ce istorie întreagă de lucrări şi revelaţii, pentru a Te face pe Tine centrul bucurie noastre şi pentru a‑Ţi lua înapoi locul de onoare—să fii Acel pe care poporul Tău Îl preţuieşte mai mult decât viaţa. O, în câte moduri ne‑ai spus şi ne‑ai arătat, ” Eu v‑am creat pentru slava Mea. V‑am întocmit pentru lauda Mea. V‑am făcut pentru onoarea Mea şi pentru Numele Meu.” Şi ca să nu înţelegem altfel, ai adăugat: “Înaintea Feţei Mele sunt bucurii nespuse, şi desfătări veşnice în dreapta Mea. Bucuraţi‑vă în Mine! Bucuraţi‑vă şi săltaţi de bucurie; Eu sunt Scutul vostru, şi Răsplata voastră cea foarte mare! Gustaţi şi vedeţi¼ şi bucuraţi‑vă cu o bucurie negrăită şi strălucită.”

O, ce plan minunat! Să facem bucuria noastră să fie ecoul excelenţei Tale. Să facem desfătarea noastră dovada că Tu eşti Comoara vieţilor noastre. Să facem bucuria sufletelor noastre să fie esenţa închinării noastre, şi oglinda vredniciei Tale. Să Te glorificăm, o, Doamne, prin faptul că suntem satisfăcuţi în Tine. Cum am putut eu, o, Doamne, să fiu atât de orb încât să cred că dragostea Ta înseamnă înălţarea mea, nu a Ta? Cum am putut să‑mi apropii ochiul de un telescop grandios, făcut pentru a mă desfăta privind galaxiile, şi, remarcând pe lentilă o imagine redusă a feţei mele şi să spun, “Acum sunt fericit, acum mă simt iubit”? Cum am putut să privesc apusul soarelui, între culmea munţilor şi imensitatea mării, şi să mă gândesc că pot avea o bucurie veşnică înălţându‑mă pe mine însumi?

Nu, Tată, dragostea este aceasta: Plătind un mare preţ, Tu ai făcut din Tine gloria şi lauda mea. Costul prin care Te‑ai făcut Cooara vieţii mele a fost imens. L‑ai trimis pe Fiul Tău, centrul strălucitor al frumuseţei şi dragostei Tale. L‑ai dat la batjocură, trădare, spini, biciuire, la lovituri, pumni, cuie, ruşine şi moarte. Pentru ce? Pentru a îndepărta mânia Ta, pentru a satisface dreptatea Ta, şi a îndepărta toate păcatele mele cum este răsăritul faţă de apus şi a le arunca în cea mai adâncă mare, ca eu să pot veni acasă şi să mă bucur de galaxii. Aceasta este dragostea Ta, o, Dumne­zeule, nu să fiu eu înălţat, ci să faci orice trebuie făcut pentru a trezi în mine bucuria de a Te înălţa pe Tine pentru veşnicie.

Cum ar putea atunci Hristos să nu fie pricina laudelor mele! Nu doar că El mi te‑a dăruit pe Tine însuţi mie, o Doamne, dar El însuşi este imaginea Ta desăvârşită şi centrul strălucitor al luminii Tale. Ce am eu care să nu‑mi fi fost dat prin El? Ce dar de viaţă sau ce suflare? Ce făgăduinţă făcută vreodată nu şi‑a găsit răspunsul în El? Ce lucru frumos—sau ce lucru greu care în curând va fi făcut frumos—am eu, care să nu fi fost cumpărat prin sângele Său? Eu nu merit nimic, decât iadul. Şi totuşi, eu am totul în El, şi totul numai prin jertfa Lui. O, Doamne, departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea lui Hristos, Domnul meu.

Şi acum, cum am putea noi, cei ce Îl preţuim pe Hristos şi cunoaştem că dragostea Ta este cu mult mai scumpă decât viaţa, să ne strângem, la fel ca întreaga lume, bogăţii pe acest pământ? Oare nu te vom auzi spunând, la fel ca altădată, “Nebunule, chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe care le‑ai pregătit, ale cui vor fi?”” Fereşte‑ne Doamne ca, în timp ce lumea este plină de nevoi, noi să stăm nepăsători şi să zicem, “Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte‑te, mănâncă, bea şi veseleşte‑te!” Fiindcă o soartă contrară, teribilă, aşteaptă o astfel de lipsă de dragoste. “Vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v‑aţi primit aici mângâierea!” Ne înfiorăm la cuvintele pe care i le‑ai adresat bogatu­lui nemilostiv: “Adu‑ţi aminte că, în viaţa ta, tu ţi‑ai luat lucrurile bune, şi săracul de la uşa ta şi‑a luat pe cele rele; acum aici situaţia este chiar pe dos—aici, el este mângâiat, iar tu eşti chinuit.”

O, Dumnezeule, strângerea de astfel de bogăţii înseamnă risipirea vieţii. Păzeşte‑ne, Doamne. Ajută‑ne să auzim şi să ascultăm o altă chemare: “Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi‑vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Faceţi‑vă comori care nu pier.” Dar apoi când întrebăm, “Ce comori, Doamne?” Te vedem zâmbind. “Eu sunt Comoara ta şi Răsplata ta cea foarte mare. Eu sunt hrana ta şi băutura ta, Eu sunt haina ta de nuntă şi câştigul tău. Eu sunt viaţa ta şi bucuria ta deplină.”

Da, Doamne. Asta‑mi este îndeajuns. Dar întrebăm, Cum ne putem strânge comori acolo sus? Acestea nu ni se strâng prin harul Tău şi nu ne sunt cumpărate odată pentru totdeauna prin sângele lui Isus? Cum putem face din viaţa aceasta—din viaţa aceasta scurtă şi unică pe care o trăim acum—o strângere de comori acolo în ceruri? Tu ştii, Doamne, că motivul pentru care am scris această carte mică a fost pentru a răspunde acestei întrebări. Şi nu am privit la mine nici n‑am ascultat la altul. Ci am încercat să dovedesc adevărul Cuvântului Tău scris şi să spun doar ce ai spus Tu. Aceasta este singura mea pretenţie de a fi spus adevărul—că am repetat cuvintele scrise de Tine.

Răspunsul este că în această viaţă putem începe să‑L preţuim pe Hristos, şi să învăţăm să ne bucurăm în El. O mai mare greutate de slavă îi aşteaptă pe cei ce cresc în dragostea faţă de Hristos. Şi ce înseamnă dragostea faţă de Hristos? Este preţuirea a tot ce eşti Tu pentru noi în El. Este desfătarea în prietenia Lui, mai presus decât de a familiei sau a prietenilor pământeşti. Este încrederea în toate promisiunile Lui, că este mai mare bucurie în prezenţa Lui decât în toate făgăduinţele mincinoase ale păcatului. Este bucuria în gustarea gloriei încă de aici şi în nădejdea plinătăţii viitoare când Îl vom vedea faţă în faţă. Este pacea liniştită în tot cursul cărării alese de El pentru noi, cu toate durerile ei. Este satisfacţia că nimic nu vine asupra noastră fără un scop.

Este o bucurie liniştită, o, Doamne, că Isus ne‑a şi salvat din păcat şi ne‑a şi arătat cum să iubim. Viaţa Lui, după cum ne‑ai spus, a fost atât un bun dat nouă, cât şi o cale de urmat. El a murit pentru noi, iar acum ne cheamă să murim împreună cu El. El a luat asupra Lui sărăcia noastră, pentru ca noi, în El, să avem bogăţiile cerului, şi acum ne cheamă să ne folosim bogăţiile în folosul celor săraci. El n‑a socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S‑a dezbrăcat pe sine însuşi şi S‑a făcut punte imensă între cer şi pământ, ca să putem înţelege ce înseamnă misiunea la frontiere şi să ne alăturăm Lui în lucrarea finală. Atunci, nu este oare acesta modul de a ne aduna comori în ceruri—să dăruim banii noştri şi să ne dăruim pe noi înşine pentru a‑i face pe cât mai mulţi bogaţi pentru totdeauna cu Dumnezeu?

Este o bucurie liniştită, spun eu, pentru că există atâta suferinţă. Nu mă pot ridica deasupra marelui apostol Pavel care îşi numea viaţa o moarte zilnică şi se exprima printr‑un paradox: “ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile.” O, Tată, ajută Bisericii Tale să iubească slava Ta mai mult decât aurul—să renunţe la iubirea confortului şi securităţii. Fă‑ne să căutăm mai întâi împărăţia Ta şi să lăsăm celelalte lucruri să ne vină după cum voieşti Tu. Ajută‑ne să ne îndreptăm înspre nevoi, nu înspre uşurătate. Ajută ca siguranţa noastră fermă şi definitivă în Hristos să ne facă în stare să ne riscăm casele şi sănătatea şi banii pe pământ. Ajută‑ne să vedem că dacă încercăm să ne păstrăm bogăţia, în loc s‑o folosim pentru a dovedi că nu constituie un dumnezeu pentru noi, ne vom risipi vieţile, oricât succes am avea.

Doamne scump, mă tem să mă rog pentru cititori în legătură cu lucruri pe care de abia le simt eu însumi. Dar am gustat ce ar putea fi viaţa mea şi a lor dacă am putea umbla la limita morţii atot‑prezente zâmbind deplin încrezători că dacă am cădea, sau am fi împinşi, pentru noi ar fi un câştig. O, ce abandon, ce mare libertate, ce hotărâre de a iubi va fi partea noastră dacă vom umbla în acest fel! Cât de pregătiţi am fi să suferim pentru Hristos! Ce dorinţă fierbinte de a arăta celor săraci că suntem gata să cheltuim cu bucurie şi să ne cheltuim pentru a‑i face pe ei bucuroşi în Dumnezeu pentru întreaga eternitate! Ce umilinţă şi eliberare de dorinţa după laude şi plată! Toate lucrurile sunt ale noastre în Hristos—lumea, viaţa, moartea, prezentul şi viitorul. Toate sunt ale noastre, şi noi suntem ai lui Hristos. Şi toate câte le avem sunt nemeritate.

Astfel, Doamne scump, îndrăznesc să Te rog ca toate lucrurile pe care le-am scris în această carte, dacă sunt adevărate, să explodeze într‑o bucurie care biruieşte teama, o bucurie în Isus Hristos. Lasă ca fiecare inimă şovăielnică să‑şi amintească că Tu însuţi ai promis, “”Nicidecum n‑am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi. ” Aşa că putem zice plini de încredere: “Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi‑ar putea face omul?””

Nu îngădui, Doamne, ca vreunul din cei ce citesc aceste cuvinte să ajungă să spună într‑o zi, “Mi‑am risipit viaţa.” Ci fă, prin Duhul Tău atoputernic şi prin Cuvântul care străpunge inimi, ca noi, cei ce‑L numim pe Hristos Domn, să‑L preţuim mai mult decât propria noastră viaţă, şi să simţim în adâncul sufletelor noastre că pentru noi a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Şi astfel să afişăm vrednicia Lui în faţa oamenilor, ca toţi s‑o vadă. Şi prin faptul că‑L preţuim, El să fie lăudat în întreaga lume. Fie ca El să fie înălţat prin viaţa şi moartea noastră. Fie ca fiecare popor şi naţiune să vadă cum bucuria în Isus eliberează pe poporul Său de lăcomie şi frică.

Lasă, Doamne, ca dragostea să curgă prin sfinţii Tăi şi, chiar cu preţul vieţilor noastre, noi, poporul Tău, să ne bucurăm în Tine. “Să Te laude, popoarele, Dumne­zeule, toate popoarele să Te laude. Să se bucure neamurile şi să se veselească.” Ia‑ţi locul de cinste, o, Hristoase, locul de Comoară atot‑satisfăcătoare a lumii. Cu mâini tremurânde înaintea tronului lui Dumnezeu, şi cu totul dependenţi de harul Tău, ne ridicăm glasurile şi facem acest legământ solemn: Viu este Domnul, Cel ce este totul pentru mine, că nu‑mi voi risipi viaţa¼

 

Prin Isus Hristos, AMIN.

 

 


nota A exulta vb. I. intranz. A simţi o mare bucurie, a fi foarte fericit [Pr: eg-zul-] – Din fr. exulter, lat. exsultare. (Dicţionarul Explicativ la Limbii Române, ed.a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996). (n.tr.)

 


NOTE

[1] Lucrarea profetică a lui Schaeffer rămâne incredibil de relevantă pentru vremea noastră. Doresc să încurajez pe fiecare din cititori să citească cel puţin o lucrare de Schaeffer. Un mod bun de a începe cu “ce-i mai bun din ce-i mai bun” este The Francis A. Schaeffer Trilogy: The God Who Is There, Escape from Reason, and He Is There and He Is Not Silent [Trilogia lui Francis A. Schaeffer:Dumnezeul care există, Dincolo de raţiune, şi El există şi nu tace] (Wheaton, Ill.: Crossway Books, 1990).

 

[2] C. S. Lewis, Mere Christianity [Creştinismul redus la esenţe] (New York: Macmillan, 1952).

 

[3] C. S. Lewis, Surprised by Joy [Surprins de bucurie] (New York: Harcourt, Brace and World, 1955), 199.

 

[4] C. S. Lewis, The Abolition of Man [Desfiinţarea omului] (New York: Macmillan, 1947), 91.

NOTE

[5] E. D. Hirsch, Validity in Interpretation [Validitatea în interpretare] (New Haven, Conn.: Yale University Press, 1967), ix. Acest citat nu reflectă părerile lui Hirsch, ci părerea căreia i se opune el.

 

[6] Citatul este din aforismul 125 intitulat “Nebunul,” in The Joyful Science, citat în “Nietzsche’s Truth” [Adevărul lui Nietzsche] de Damon Minker, First Things [Primele Lucruri] 125 (August/Septembrie, 2002): 54; disponibilă online la adresa

http://firstthings.com/ftissues/fr0208/articles/linker.html.

 

[7] Daniel Fuller, The Unity of the Bible: Unfolding God’s Plan for Humanity [Unitatea Bibliei: Revelarea planului lui Dumnezeu pentru omenire] (Grand Rapids, Mich.: Zondervan, 1992).

 

[8] Ibid., 453-454.

 

[9] Jonathan Edwards, Lucrările lui Jonathan Edwards, Vol.1 (Edinburgh: Banner of Truth, 1976), xx-xxi.

 

[10] Jonathan Edwards, “Nimic de pe pământ nu poate reprezenta gloriile cerului,” în Lucrările lui Jonathan Edwards, Vol.14, ed. Kenneth P. Minkema (New Haven, Conn.: Yale University Press, 1997), 144.

NOTE

[11] Vezi http://www.268generation.com/268generation/268declaration.htm [accesată la 15.03.2003].

 

[12] C. S. Lewis, “Meditaţii într-un şopron,” în C. S. Lewis: Essays Collection and Other Short Pieces [C. S. Lewis: Colecţie de eseuri şi alte piese scurte] (London: Harper Collins, 2000), 607.

 

NOTE

[13] În timpul lui Hristos acesta era numele prinţului demonilor—adică Satana sau diavolul.

 

[14] Dietrich Bonhoeffer, The Cost of Discipleship [Costul uceniciei] (New York: Macmillan, 1967),99.

 

[15] Ibid., 55.

 

[16] John Bunyan, Grace Abounding to the Chief of Sinners [Har din belşug pentru cel mai mare dintre păcătoşi] (Hertfordshire, England: Evangelical Press, 1978), 123

 

[17] John Bunyan, Seasonable Counsels, or Advice to Sufferers [Poveţe nimerite sau Sfat pentru cei în suferinţă], in The Works of John Bunyan, vol.2, ed. George Offor (Edinburgh: Banner of Truth, 1991, orig., 1854), 726

NOTE

[18]    Acest punct de vedere este clar şi conştient opus celui numit teism deschis, care crede că Dumnezeu işi asumă riscuri reale în sensul că El nu cunoaşte care va fi rezultatul multor evenimente pe care le hotărăşte. Această părere este reprezentată, de exemplu, de John Sanders, The God Who Risks: A Theology of Providence (Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press, 1998) şi Gregory A. Boyd, Satan and the Problem of Evil: Constructing a Trinitarian Warfare Theodicy (Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press, 2001) , şi este criticată efectiv, cred eu, de R. K. McGregor Wright, No Place for Sovereignity: What’s Wrong with Freewill Theism? (Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press, 1996); Bruce A. Ware, God’s Lesser Glory: The Diminished God of Open Theism (Wheaton, Ill.: Crossway Books, 2000); John M. Frame, No Other God: A Response to Open Theism (Philipsburg, N.J.: Presbyterian & Reformed, 2001); şi John Piper, Justin Taylor, Paul Kjoss Helseth, eds., Beyond the Bounds: Open Theism and the Undermining of Biblical Christianity (Wheaton, Ill.: Crossway Books, 2003).

 

[19]    Vezi mai multe despre motivele pentru care Dumnezeu nu poate risca în John Piper, The Plasures of God: Meditations on God’s Delight in Being God, 2nd edition (Sisters, Ore.: Multnomah, 2000), 54-62.

 

[20]    Stephen Neill, A History of Christian Missions (Middlesex, England: Penguin, 1964), 42-43.

[21]    Ibid., 42.

[22]    Acesta este felul în care înţeleg eu multe promisiuni generale din Vechiul Testament care spun că nevoile oamenilor neprihăniţi vor fi împlinite întotdeauna. De exemplu, Proverbe 10:3, “Domnul nu lasă pe cel neprihănit să sufere de foame, dar îndepărtează pofta celor răi.” Eu cred că 1) aceasta este în general adevărat în modul cum conduce Dumnezeu lumea—cei drepţi şi harnici prosperă şi au de ajuns; şi 2) totdeauna şi absolut adevărat în sensul că cei neprihăniţi nu vor suferi de foame mai mult decât pot să îndure pentru cauza lui Hristos. Vezi John Piper, “‘No Evil Will Befall You.’ Really?” [Nici un rău nu te va atinge. Oare?”] în A Godward Life, Savouring the Supremacy of God in All of Life, Book Two [O viaţă îndreptată spre Dumnezeu, Savurând supremaţia lui Dumnezeu în întreaga viaţă, Cartea a doua] (Sisters, Ore.: Multnomah, 1999), 53-55.

NOTE

 

[23] Robert Murray M’Cheyne, Sermons of M’Cheyne [Predici de M’Cheyne] (Edinburgh: n. p., 1848), 482. Sublinierea noastră. Citat în Timothy J. Keller, Ministries of Mercy: the Call of the Jericho Road (Philipsburg, N.J.: Presbyterian & Reformed, 1997), 40.

 

[24] Spun “mereu mai mare” nu pentru că trecem de la tristeţe la bucuria pe care o vom gusta odată în cer, ci pentru că trecem de la o plinătate la alta. Spun asta pentru că o minte limitată—şi noi vom fi întotdeauna limitaţi—nu poate pricepe plinătatea lui Dumnezeu. Va exista întotdeauna pentru mintea limitată încă ceva de înţeles din Dumnezeul infinit. Când realizăm acest lucru, vom fi tot mai fericiţi, Puteţi citi mai multe gânduri scrise de Jonathan Edwards despre acest subiect în John Piper, God’s Passion for his Glory: Living in the Vision of Jonathan Edwards (Wheaton, Ill.: Crossway Books, 1998), 37.

 

[25] Pentru o tratare mai detaliată a unităţii acestor două motive în viaţa creştinului, vezi capitolul, “A Passion for God’s Supremacy and Compassion for Man’s Soul: Jonathan Edwards on the Unity of motives for World Missions,” în John Piper, Let the Nations Be Glad: The Supremacy of God in Missions, 2nd edition (Grand Rapids, Mich.: Baker, 2003), 203-214.

 

[26] Randy Alcorn, The Treasure Principle [Principiul Comorii] (Sisters, Ore., Multnomah, 2001), 8. 

[27] Ralph Winter, “Reconsacrarea pentru un stil de viaţă ca în vreme de război, nu ca în timp de pace,” în Perspectives on the World Christian Movement: A Reader 2nd edition, eds. Ralph D. Winter and Steven C. Hawthorne (Pasadena, Ca.,, William Carey Library, 1999), 705.

[28] Matei 24:42; 25:13; 26:41; Fapte 20:31; 1 Corinteni 16:13; Efeseni 6:18; Coloseni 4:2; 1 Tesaloniceni 5:6; 1 Petru 5:8.

[29] Ralph Winter, “Reconsacrarea pentru un stil de viaţă ca în vreme de război, nu ca în timp de pace,” 706.

[30] Citat din http://www.verbo.org/site/winter.htm [accesat la 02-04-2004]. Pentru clarificarea relaţiei dintre libertatea Satanei şi suveranitatea lui Dumnezeu, aş sublinia faptul că Satana este real şi că Dumnezeu îi dă permisiunea [sau lungimea lesei, cum s-ar spune] să exploateze blestemul divin asupra creaţiei în urma păcatului (Romani 8:20-23), însă Dumnezeu rămâne în control asupra lumii în toate componentele ei. Nu este contradicţie între a spune că Dumnezeu controlează toate lucrurile şi a spune că trebuie să ne luptăm să câştigăm biruinţa asupra bolii, să ne împotrivim nedreptăţii şi să câştigăm pe oameni pentru Hristos. Lupta noastră este o parte a modului Său de a-şi împlini planul Său suveran. Vezi John Piper, “God’s Pleasure in All That He Does” [Plăcerea lui Dumnezeu în tot ce face] (Capitolul Doi) din The Pleasures of God: Meditations on God’s Delight in Being God [Plăcerile lui Dumnezeu: Meditaţii asupra desfătării lui Dumnezeu în a fi Dumnezeu] (Sisters, Ore.,: Multnomah, 2000), 47-76.

[31] James Bradley, Flags of Our Fathers [Steagurile părinţilor noştri] (New York, Bantam, 2000), 62.

[32] Neil Postman, “Amusing Ourselves to Death,” Et Cetera (Spring 1985): 15, 18. Vezi cartea cu acelaşi nume, Amusing Ourselves to Death: Discourse in the Age of Show Business (New York: Viking, 1985).

[33] David Wells, God în the Wasteland: The Reality of Truth în a World of Fading Dreams [Dumnezeu în pustiu: Realitatea adevărului într-o lume a viselor care se ofilesc] (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1994), 88, 90.

[34] Douglas R. Groothuis, “How the Bombarding Images of TV Culture Undermine the Power of Words [Felul cum imaginile agasante ale culturii TV subminează puterea cuvintelor], Modern Reformation, 10 (ianuarie/ferbruarie 2001), 35-36. Disponibilă online la adresa http://www.modernreformation.org/mr01/janfeb/mr0101bombardingtv.html.

[35] Bradley, Flags of Our Fathers, 246-247. Această carte este istoria bătăliei de la Iwo Jima împletită cu vieţile celor şase purtători de steag în faimosul Iwo Jima Memorial, aşa cum a fost povestită de John Bradley, unul dintre soldaţii eroi.

[36] Ibid., 188.

[37] Megan Heggemeir, “For Teenagers, Fashion Is Key to Fitting in” [Pentru adolescenţi: Moda este cheia integrării], în Minneapolis Star Tribune (16 noiembrie, 2002): A23.

[38] Bradley, Flags of Our Fathers, 174-175.

[39] Ibid., 161-162.

NOTE

[40] Martin Luther, “An Open Letter to the Christian Nobility,” în Three Treatises (Philadelphia: Fortress, 1960), 14-17. Vezi Gene Edward Veith, Jr., God at Work: Your Christian Vocation în All of Life (Wheaton, Ill.: Crossway, 2002) pentru a citi expunerea pentru laici a doctrinei lui Luther despre profesie. Vezi de asemenea Os Guinness, The Call: Finding and Fulfilling the Central Purpose of Your life (Nashville: Word, 1998), şi Paul Helm, Callings: The Gospel in the World (Edinburgh: Banner of Truth Trust, 1998).

 

[41] Cecil F. Alexander, “All Things Bright and Beautiful” [Toate lucrurile strălucitoare şi frumoase] (1848).

 

[42] Jonathan Edwards, “Thoughts Concerning the Revival” [Gânduri referitoare la Trezire], în The Great Awakening, The Words of Jonathan Edwards, Vol. 4 (New Haven, Conn., Yale University Press, 1972), 340.

 

[43] C. S. Lewis, “Christianity and Literature,” în Christian Reflections (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1967), 10.

 

[44] C. S. Lewis, “Rejoinder to Dr. Pittenger” [Răspuns dat lui Dr. Pittenger], în God in the Dock: Essays on Theology and Ethics (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1970), 183.

 

NOTE

[45] Courtney Anderson, To the Golden Shore: The Life of Adoniram Judson [Către ţărmul de aur: Viaţa lui Adoniram Judson] (Grand Rapids, Mich.: Zondervan, 1956), 14.

[46] Deismul era “credinţa, bazată în special pe raţiune, într-un Dumnezeu care a creat universul şi apoi l-a abandonat, neasumându-Şi nici un control asupra vieţii, neexercitând nici o influenţă asupra fenomenelor naturale, şi nefăcând nici o revelaţie supranaturală.” The American Heritage Dictionary (http://www.bartleby.com/61/44/D0104400.html, accesat la 04.03.2003).

[47] Anderson, To the Golden Shore, 41.

[48] Ibid., 42.

[49] Ibid., 44. Sursa acestei istorii este relatarea orală din partea unor membri ai familiei, înregistrată în Francis Wayland, A Memoir of the Life and Labors of the Rev. Adoniram Judson D. D., Vol. 1 (Boston: Phillips, Sampson, and Co., 1854), 24-25.

[50] Anderson, To the Golden Shore, 45.

[51] Ibid., 83.

[52] The Bethlehem Institute Affirmation of Faith [Mărturisirea de credinţă a Institutului Bethlehem] poate fi citită în întregime la http://desiringgod.org/library/what_we_believe/tbi_affirmation. html.

[53] B. B. Warfield, The Person and Work of Christ [Persoana şi lucrarea lui Hristos] (Philadelphia: Presbyterian & Reformed, 1950), 574. Am găsit acest citat în cartea lui Timothy Keller, Ministries of Mercy: The Call of the Jericho Road [Lucrările milei: Chemarea drumului spre Ierihon] (Phillipsburg, N. J.: Presbyterian & Reformed, 1997), 65. Mi-aş dori ca toţi cititorii mei să citească această carte.

[54] Kenneth Scott Latourette, These Sought a Country [Aceştia au căutat o ţară] (New York: Harper and Brothers, 1950), 46. 

[55] John R. Mott, Five Decades and a Forward View [Cinci decade şi o privire înainte] (New York: Harper and Brothers, 1939), 8. 

[56] David Howard, “Student Power in Missions,” în Perspectives on the World Christian Movement: A Reader, 2nd edition, eds. Ralph D. Winter and Steven C. Hawthorne (Pasadena, Ca.: William Carey Library, 1999), 283. Cele mai multe lucruri scrise aici despre MVS vin din acest articol.

[57] Ruth Rouse and Stephen C. Neill, A History of the Ecumenical Movement, 1517-1948 (Philadelphia: Westminster, 1967), 328.

[58] J. Campbell White, “The Layman’s Missionary Movement,” [Mişcarea de Misiune a Laicilor] in Ralph D. Winter and Steven C. Hawthorne, eds., Perspectives on the World Christian Movement: A Reader, 1st edition (Pasadena, Ca.: William Carey Library, 1981), 222.

[59] Ibid., 223.

[60] Ibid., 224.

[61] Ibid., 225.

[62] Ibid., 224.

[63] Ibid., 225.

[64] http://www.emptytomb.org/research.html [accesat la 28.03.2003].

[65] http://www.emptytomb.org/Chapter6hlites.html [accesat la 28.03.2003].

[66] http://www.missionfrontiers.org/newslinks/statewe.htm [accesat la 28.03.2003].

[67] Patrick Johnstone, The Church Is Bigger Than You Think [Biserica este mai mare decât crezi tu] (Ross-shire, England: Christian Focus, 1998), 229.

[68] Vezi, de exemplu, http://www.ad2000.org/peoples/jpllist.pdf; http://www.joshuaproject.net/; http://calebproject.org/maps.htm

[69] Johnstone, The Church Is Bigger Than You Think, 225-230.

[70] Ibid., 215. Johnstone este mai optimist ca Barrett în estimările sale. În jur de 20% din populaţia lumii este neevanghelizată; 47% sunt necreştini trăind în zone unde este posibil să aibă contact cu Evanghelia; şi 33% sunt creştini declaraţi.

[71] David Barrett şi Todd M. Johnson, “Annual Statistical Table on Global Mission 2002,” International Bulletin of Missionary Research 26 (Ianuarie 2002): 22-23.

[72] Johnstone, The Church Is Bigger Than You Think, 115-116.

[73] Această creştere din secolul XX este documentată de Philip Jenkins, The New Christendom (Oxford: Oxford University Press, 2002).

În ultimul secol¼ centrul de gravitate în lumea creştină s-a schimbat implacabil spre Sud, spre Africa, Asia şi America Latină. Deja în zilele noastre cele mai mari comunităţi creştine de pe glob se găsesc în Africa şi America Latină. Dacă dorim să vizualizăm un creştin contemporan ‘tipic,’ ar trebui să ne gândim la o femeie care trăieşte într-un sat din Nigeria sau într-o suburbie aglomerată şi săracă din Brazilia. După cum a observat învăţatul kenyan John Mbiti, “centrele universalităţii bisericii nu mai sunt în Geneva, Roma, Atena, Paris, Londra, New York, ci în Kinshasa, Buenos Aires, Addis Abeba sau Manila. Orice ar crede europenii sau nord-americanii, creştinismul o duce foarte bine în Sudul globului—nu doar supravieţuind, ci extinzându-se.” (p.2)

[74] Johnstone, The Church Is Bigger Than You Think, 273.

[75] Patrick Johnstone şi Jason Mandrik, Operation World: When We Pray God Works [Lumea ca teatru de operaţii: Când noi ne rugăm, Dumnezeu lucrează] (Waynesboro, Ga.: Paternoster USA, 2001). Vezi versiunea online la http://www.gml.org/ow/.

[76] Ibid., 222.

[77] Ibid., 223.

[78] Abraham Kuyper, “Sphere Sovereignty” in Abraham Kuyper, A CentennialReader, ed. James D. Bratt (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans , 1998), 488.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 95 other followers

%d bloggers like this: