Mania

OAMENI MÂNIOŞI

ÎNŢELEGEREA ŞI ÎNVINGEREA MÂNIEI

de Warren W. Wiersbe

A BACK TO THE BIBLE PUBLICATION

1987

Back to the Bible

Lincoln, Nebraska 68501

TRADUCEREA: MIHAI DAMIAN, 2009

Capitolul 1

Mânia din noi

Ce au în comun Cain, Moise, împăratul David, proorocul Iona şi Domnul Isus Cristos? După cele scrise în Scriptură, despre fiecare din ei se spune că s‑a mâniat. Cain s‑a mâniat pe fratele său şi l‑a omorât. Plin de mânie, Moise a sfărâmat cele două table ale Legii după ce s‑a coborât de pe munte. David s‑a mâniat şi a rostit o sentinţă, aducând asupra lui însuşi şi asupra familiei lui, pentru anii care urmau să vină, judecata.

Mânia este un fapt de viaţă. Fiecare om simte acest sentiment din vreme în vreme. Mulţi oameni neprihăniţi ai Bibliei s‑a mâniat—inclusiv Domnul nostru Însuşi. Din acest motiv, Cuvântul lui Dumnezeu are multe de spus în legătură cu acest subiect al mâniei—ce este ea şi la ce poate ea duce. Când mânia este controlată şi arătată doar după principiile biblice, ea poate fi o forţă pozitivă care aduce slavă lui Dumnezeu. De aceea, este important să înţelegem această forţă şi să învăţăm s‑o folosim în felul dorit de Dumnezeu.

În acest studiu vom examina mânia din perspectiva biblică, descoperind condiţiile în care ea este accepabilă în faţa lui Dumnezeu şi învăţând principii de a o controla. Studiind multele feluri de mânie, vom privi la oameni importanţi amintiţi în Scripturi şi care s‑au mâniat. Pe măsură ce vom vedea felul în care s‑au comportat ei în momente de mânie, vom învăţa modul corect—şi cel incorect—de a ne raporta la furia care este în noi.

Definiţia mâniei

Ce este mânia? Dicţionarul ne spune că mânia este un sentiment de neplăcere sau iritare provocat de un rău real sau presupus. Este o definiţie corectă. Cu toţii am experimentat de multe ori acest sentiment puternic de iritare. Poate că cineva aproape ţi‑a şters maşina pe o şosea, forţându‑te să ieşi în decor. Eşti furios pe celălalt şofer. De ce? Pentru că n‑avea dreptul să circule în felul acesta. Sau dai drumul la radio şi auzi despre cineva care a abuzat de o altă persoană. Eşti indignat pentru că nu se iau măsuri împotriva acestei stări de lucruri. Mânia noastră poate fi stârnită brusc de către un rău real sau imaginar îndreptat împotriva noastră sau a altora.

Mânia este un sentiment foarte puternic. Dacă‑i dăm voie să se manifeste necontrolat, ea îl poate distruge pe cel scos din sărite şi pe alţii. Însă şi cei care neagă faptul că au o stare de mânie pot fi afectaţi sever, desigur, în mod negativ. Studiile au arătat că mânia are efecte clare asupra trupului. De fapt, mulţi doctori ne spun că mânia înăbuşită poate contribui la mai multe probleme şi boli fizice.

În ea însăşi, mânia nu este neapărat rea. Dumnezeu a pus în noi anumite emoţii—inclusiv mânia. Când aceste emoţii lucrează împreună aşa cum trebuie, ele slujesc la protejarea şi întărirea noastră. Mânia este ca un foc. Când este folosit în mod corect, focul ne încălzeşte şi ne ajută. Dacă, însă, îl lăsăm nesupravegheat, un foc mic se va transforma curând într‑un infern dezlănţuit, distrugând totul în cale. Tot astfel, mânia ne alimentează sistemul emoţional de apărare când este folosită după cum a lăsat Dumnezeu să fie folosită.

Noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu—un Dumnezeu care se mânie în anumite cazuri. Totuşi, mânia arătată de Domnul nostru este întotdeauna o mânie sfântă. Astfel că aceasta este cheia de folosire şi de control al mâniei. Filozoful Aristotel a scris: “Oricine poate să se mânie. Este foarte uşor. Dar să te mânii pe cine trebuie, cât trebuie, la timpul potrivit, pentru un scop potrivit şi în felul potrivit—aceasta nu stă în puterea oricărui om şi nu este un lucru uşor.”

Din păcate, Aristotel a avut dreptate. Puţini oameni au învăţat să‑şi exprime această emoţie dată de Dumnezeu în modul intenţionat de El. De prea multe ori permitem mâniei să ne ducă la păcat. Când amestecăm mânia cu mândrie, cu meschinărie, cu invidie sau lăcomie, cauzăm probleme pentru noi şi pentru alţii. În vieţile lui David, Cain, Iona şi alţii din Biblie, găsim multe dovezi grăitoare ale forţei distrugătoare a mâniei păcătoase. Este posibil, totuşi, să te mânii şi să nu păcătuieşti. În Efeseni 4:26 apostolul Pavel ne spune, “Mâniaţi‑vă şi nu păcătuiţi” (vezi de asemenea şi Ps.4:4). Domnul Isus Cristos şi Moise s‑au mâniat amândoi, fără să păcătuiască însă. Când urmăm exemplul lor de a‑şi folosi mânia în mod corect şi neprihănit, mânia va deveni o forţă mai curând constructivă decât destructivă.

Distincţii între felurile de mânie

Există oare mai multe feluri de mânie? Da. Biblia face mai multe distincţii între tipurile de mânie. De exemplu, în Coloseni 3, Pavel reaminteşte credincioşilor că din moment ce au fost înviaţi împreună cu Domnul Isus Cristos, ei ar trebui să se gândească la lucrurile de sus şi ar trebui să părăsească anumite stiluri de viaţă şi anumite obişnuinţe: “Dar acum, lăsaţi‑vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v‑ar putea ieşi din gură” (v.8).

Remarcaţi că în această listă sunt menţionate atât mânia cât şi vrăjmăşia. Poate că‑ţi pui întrebarea, Dar nu‑i tot acelaşi lucru? Nu. În textul grecesc cuvintele traduse “mânie” şi “vrăjmăşie” sunt diferite. Cuvântul grecesc orgē descrie un sentiment interior mai aşezat şi durabil. Este acel tip de mânie care creşte încet şi care duce deseori la răzbunare. Pe de altă parte, cuvântul grecesc thumos indică o izbucnire bruscă şi agitată de mânie. Câteodată acest cuvânt reflectă o mânie care mocneşte înlăuntru. De obicei aceasta se aprinde dintr‑o dată şi apoi scade repede. Biblia are multe de zis despre ambele tipuri de mânie.

Mai mult, Scriptura face o deosebire între mânia sfântă şi cea nesfântă. Mulţi creştini vor avea probleme în a accepta faptul că există o mânie care ar putea fi sfântă. Ei consideră că orice fel de mânie este rea. Totuşi, nu uitaţi că Însuşi Dumnezeu se mânie. Biblia este plină de referinţe la mânia lui Dumnezeu. Din moment ce Domnul este sfânt, drept şi bun, este clar că El nu poate avea decât o mânie sfântă şi dreaptă. Astfel, faptul de a simţi emoţia mâniei nu este rău. Mânia poate fi bună şi sfântă când este exprimată în acelaşi fel în care îşi arată Dumnezeu mânia Sa.

Care este mânia sfântă? Mai întâi, este o mânie faţă de păcat. Dumnezeu urăşte păcatul. Dacă citiţi pasajele care se referă la mânia lui Dumnezeu, veţi descoperi că în fiecare caz când Dumnezeu îşi arată mânia El o face împotriva păcatului. Când Domnul Isus a scos biciul la schimbătorii de bani din Templu, El a făcut asta din pricină că ei înşelau poporul şi foloseau casa lui Dumnezeu pentru un câştig personal (vezi Matei 21:12‑13). Dumnezeu vrea ca noi să urâm păcatul. Ar trebui să ne mâniem văzând nedreptatea din lume. Psalmul 97:10 ne spune, “Urâţi răul, cei ce iubiţi pe Domnul! El păzeşte sufletele credincioşilor Săi.” Dacă‑L iubim cu adevărat pe Domnul, ne vom mânia de fiecare dată când vedem păcatul comis împotriva Lui sau împotriva credincioşilor Săi.

În al doilea rând, mânia sfântă este mânia controlată de Dumnezeu. Acest tip de mânie arată tăria interioară a cuiva şi capacitatea lui de auto‑stăpânire. Thomas Fuller, un predicator puritan faimos, a descris odată mânia ca fiind un tendon al sufletului. Mânia controlată de Dumnezeu şi îndreptată înspre interesul cauzei Sale te va face o persoană mai tare, nu mai slabă.

În al treilea rând, mânia sfântă este preocupată cu apărarea şi zidirea altora, nu cu protejarea propriei mândrii şi imagini bune despre sine. Ea se mânie pentru alţii—nu se mânie pe alţii. Este folosită ca o unealtă de zidire, nu ca o armă de distrugere. Mânia sfântă este amestecată întotdeauna cu o preocupare plină de dragoste faţă de oameni—inclusiv faţă de cei care care ţi‑au făcut rău ţie sau altora.

În final, mânia sfântă produce neprihănire, nu păcătoşenie. Ea ar trebui să zidească viaţa noastră creştină—nu să o dărâme. Când înmagazinăm în noi mânie nesfântă, ea începe să ne afecteze fiecare domeniu al vieţii. Viaţa noastră de rugăciune va începe să sufere. Ne va veni greu să ne rugăm, şi când ne vom ruga o vom face cum nu trebuie. De aceea 1 Timotei 2:8 ne învaţă să “ne rugăm în orice loc, şi să ridicăm spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli.” Pe de altă parte, mânia sfântă ne obligă să ne împărtăşim problemele cu Dumnezeu în rugăciune.

Un alt domeniu care va suferi atunci când vom avea mânie nesfântă este slujirea noastră creştină. Pentru aceasta Iacov 1:19‑20 ne avertizează, “Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie. Căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.”Când hrănim în noi durerile şi mânia egoistă, nu vom putea fi folositori lui Dumnezeu în împlinirea voiei Sale. Însă mânia sfântă va stârni flacăra din noi şi ne va îmboldi la acţiune în apărarea harului lui Dumnezeu.

Instrucţiuni pentru controlarea mâniei

Abilitatea de a simţi mânia este un dar de la Dumnezeu. Domnul a pus mânia în sistemul nostru emoţional, pentru beneficiul nostru. Dar, aşa cum am văzut, nu toate felurile de mânie sunt bune. Depinde cum folosim mânia. Ea este extrem de puternică. Dacă nu o ţinem sub control, poate fi fatală. Când permitem mâniei să o ia razna, ea devine ca un râu care şi‑a inundat malurile. Râul care în mod obişnuit este liniştit şi paşnic devine devine un potop cumplit ce distruge totul în calea sa. Astfel, este vital să învăţăm să ne controlăm mânia, dacă dorim s‑o folosim pentru slava lui Dumnezeu şi pentru binele nostru.

Cum putem învăţa să controlăm mânia? Cuvântul lui Dumnezeu ne dă anumite instrucţiuni specifice pentru a ne ajuta. Mai întâi, trebuie să ne supunem Duhului Sfânt. Când facem acest lucru, El ne va conduce şi va produce în noi roada Sa: “Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal.5:22‑23). Duhul Sfânt nu numai că ne va da acel fel de atitudini care ne păzesc de mânie, dar ne va şi învăţa să ne stăpânim sau să ne înfrânăm, astfel încât să ne putem controla mânia când apare.

Unii oameni cred în mod greşit că atunci când Duhul sfânt te controlează, tu nu ai nici o responsabilitate de a te mai controla. Am participat la conferinţe biblice cu predicatori care nu ştiau să se uite la ceas. Drept urmare, când mi‑a venit rândul să vorbesc, ei folosiseră deja 15 sau 20 de minute din timpul meu. Care a fost scuza lor? “Vezi, frate Wiersbe,” au zis unii, “atunci când Duhul Sfânt te ia în stăpânire n‑ai ce face decât să continui.” Totuşi, pe mine Biblia mă învaţă că atunci când suntem stăpâniţi de Duhul Sfânt noi obţinem un control mai bun—nu mai slab—asupra vieţii noastre. În viaţa mea am observat că atunci când Duhul Sfânt mă controlează, eu sunt în stare să‑mi controlez mai bine cuvintele şi timpul, ducându‑mi la îndeplinire sarcinile când şi cum trebuie. Învăţându‑i pe creştinii din Corint despre modul de folosire corectă al darurilor spirituale, Pavel le scria: “Duhurile proorocilor sunt supuse proorocilor. Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii” (1 Cor.14:32‑33). Dacă nu ne putem controla mânia sau alte aspecte ale vieţii, lucrul acesta nu vine de la Dumnezeu.

Duhul Sfânt ne poate umple de dragoste, bucurie, pace, răbdare, stăpânire de sine—adică tot ce avem nevoie pentru a ne ţine mânia sub control şi direcţionată spre rezultate folositoare. Vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile sunt toate roade ale firii pământeşti (vezi v.19‑21). Însă când mânia noastră este sub controlul Duhului, vom putea s‑o folosim ca pe o unealtă de zidire, nu ca pe o armă de distrugere.

Ca să ne putem controla mânia, nu numai că avem nevoie de plinătatea Duhului Sfânt, dar în acelaşi timp trebuie să fim smeriţi şi oneşti. În Predica de pe munte, Domnul Isus ne‑a avertizat despre urmările periculoase ale mâniei: “Aţi auzit că s‑a zis celor din vechime: „Să nu ucizi, oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii.” Dar Eu vă spun că orişicine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii” (Matei 5:21‑22). Apoi Domnul ne dă şi alte instrucţiuni privind modul de a ne ocupa de mânia noastră: “Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă‑ţi darul acolo înaintea altarului, şi du‑te întâi de împacă‑te cu fratele tău; apoi vino de adu‑ţi darul” (vv.23‑24).

De foarte multe ori mânia noastră nu este justificată. Ne irităm din pricina unui rău închipuit. Cuvintele lui Cristos ne vorbesc despre importanţa evaluării sentimen­telor de mânie, spre a vedea dacă sunt într‑adevăr justificate. Trebuie să ne rugăm Domnului, întrebându‑L dacă am spus sau am făcut ceva ce nu trebuia, iar dacă suntem vinovaţi trebuie să facem paşi spre a îndrepta situaţia. Trebuie cu onestitate şi smerenie să ne ducem la cel pe care ne‑am mâniat şi să‑i cerem iertare. Nu este un lucru uşor de făcut. Este şi mai dificil de atât să ne apropiem de cineva care ne‑a greşit cu adevărat şi să facem primii paşi spre împăcare. Mândria noastră ne spune, “Asta nu voi face! Nu mă duc în veci să‑i cer iertare. El mi‑a greşit, şi el ar trebui să vină la mine!” Cu toate acestea, dacă vrem cu adevărat să ne putem controla mânia, trebuie să dezvoltăm acel tip de umilinţă şi onestitate care nu doar că admite când a greşit, dar merge încă “o milă de loc” căutând pacea. Fără acestea relaţia noastră cu Domnul va avea de suferit şi Trupul lui Cristos va fi afectat.

În al treilea rând, pentru a ne controla mânia trebuie să ne controlăm limba cu multă grijă. În Proverbe 15:1 ni se spune, “Un răspuns blând potoleşte mânia, dar o vorbă aspră aţâţă mânia.” Conversaţiile sunt ca nişte focuri mici. Cu cât adaugi combustibil, cu atât se înteţesc. Nimic nu calmează mai repede furia unui om decât un răspuns calm, încet. Trebuie să ne amintim că este nevoie de doi oameni pentru o ceartă. Multe certuri aprige şi multe sentimente rănite ar putea fi evitate dacă oamenii ar învăţa să‑şi controleze limbile. Dacă vom permite Duhului Sfânt să ne controleze, El ne va da puterea de care avem nevoie pentru a da un răspuns blând celui ce ne bombardează cu cuvinte mânioase.

În al patrulea rând, trebuie să ne aducem aminte de consecinţele mâniei. A privi înainte şi a vedea în perspectivă ce se întâmplă dacă ne mâniem este una din cele mai bune metode de stopare a mâniei. Proverbe 19:19 spune, “Cel pe care‑l apucă mânia trebuie să‑şi ia pedeapsa; căci dacă‑l scoţi din ea, va trebui să mai faci o dată lucrul acesta.” Cu alte cuvinte, cel ce are un temperament necontrolat, care se aprinde la cea mai uşoară provocare, va provoca în mod constant necazuri pentru el şi pentru alţii. Oamenii mânioşi fac lucruri pe care le regretă ulterior. Totuşi, chiar dacă se pocăiesc şi le pare rău pentru problemele create, nu mai pot repara răul făcut. Cicatricele, atât fizice cât şi emoţionale, odată cauzate vor rămâne pentru totdeauna.

Nu doar că trebuie să ne gândim la rezultatele mâniei noastre, dar în acelaşi timp trebuie să ne formăm o perspectivă corectă în legătură cu mânia. În Proverbe 19:11 descoperim care ar trebui să fie perspectiva noastră: “Înţelepciunea face pe om răbdător, şi este o cinste pentru el să uite greşelile.” Trebuie să folosim discreţia şi prudenţa în a determina când putem şi când nu putem să ne mâniem. Mânia ne seacă fizic, intelectual şi emoţional. Şi unele aşa‑zise nedreptăţi sunt atât de banale încât nici nu merită investiţia uriaşă de timp şi energie pe care o presupune mânia. Proverbe 14:29 ne spune, “Cine este încet la mânie are multă pricepere, dar cine se aprinde iute, face multe prostii.” Mânia necontrolată ne poate răni pe noi înşine mai mult decât pe celălalt. De aceea este atât de important să avem o perspectivă corectă faţă de lucrurile care ni se întâmplă. Una din calităţile cele mai bune pentru controlul mâniei este simţul umorului. Trebuie să învăţăm să râdem în faţa acţiunilor urâte neinten­ţionate şi în faţa cuvintelor negândite ale altora. În loc să acumulăm mânia şi resenti­mentele, ar trebui să ne spunem, “Oh, nu cred că el a vorbit serios” sau “Ea nu şi‑a dat probabil seama că mă deranjează.” Când privim aceste răni în lumina corectă, nu vom risipi energia noastră preţioasă hrănind resentimente nefolositoare.

Pentru a avea o perspectivă corectă asupra mâniei, trebuie să ne dezvoltăm caracterul creştin. Cu cât devenim mai asemenea lui Cristos, cu atât vom fi mai tari. Şi, după cum ni se spune în Proverbe 16:32, este nevoie de mai multă energie pentru a ne supune mânia decât pentru a învinge o armată întreagă: “Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi.” Avem în noi o armată care luptă. Dacă permitem armatei să se revolte, mânia noastră va birui şi vom face lucruri pe care n‑ar trebui să le facem. Când cultivăm caracterul creştin, vom învăţa să iertăm cum iartă Cristos. Ne vom lăsa mânia la cruce. În Efeseni 4:32, Pavel scrie: “Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi‑vă unul pe altul cum v‑a iertat şi Dumnezeu pe voi în Cristos.” Dacă cineva face un lucru care te răneşte şi tu răspunzi cu mânie, priveşte numai la cruce şi aminteşte‑ţi cât de mult te‑a iertat Dumnezeu.

În final, trebuie să ne amintim că Dumnezeu este judecătorul. Romani 12:19 ne spune, “Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul.” Doar Dumnezeu are capacitatea să judece drept. El nu doar că este la curent cu acţiunile noastre, dar El ştie şi gândurile şi intenţiile care stau în spatele lor. Noi putem fi înşelaţi uşor de aparenţe sau de acţiunile cuiva. Cineva care poate părea că este prietenul nostru poate să ne fie de fapt vrăjmaş, şi vice versa. De aceea, trebuie să lăsăm judecata şi răsplata în mâna lui Dumnezeu. Partea noastră este să‑i iubim pe cei care ne fac răul: “Dimpotrivă: dacă îi este foame vrăjmaşului tău, dă‑i să mănânce; dacă‑i este sete, dă‑i să bea… Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine” (Rom.8:20‑21). Aici intervine credinţa. Când oamenii ne provoacă mânie şi suferinţă, noi trebuie să fim gata să punem problemele în mâna lui Dumnezeu şi să ne încredem că El le va rezolva.

Mânia este un dar de la Dumnezeu, un dar minunat. Când folosim această emoţie după regulile lui Dumnezeu, ea va fi o forţă pozitivă în noi. Cu toate acestea, mânia poate fi teribil de distrugătoare, dacă nu este ţinută sub control. Fie ca Dumnezeu să ne dea harul de a ţine sub control mânia din noi şi s‑o folosim pentru slava Lui.

Capitolul 2

Cain: Mânia închide uşile

După cum am văzut, mânia poate fi bună când este folosită spre slava lui Dumnezeu şi controlată după principiile date în Scripturi. Totuşi, mânia necontrolată şi egoistă ne distruge pe noi şi pe alţii. În loc să‑L glorifice pe Dumnezeu, acest fel de mânie ne depărtează de El. Probabil nici un alt personaj al Bibliei nu ilustrează mai bine acest adevăr trist decât Cain. Mânia lui a condus la alte păcate—inclusiv la ucidere. Ce anume l‑a făcut să se mânie? Care au fost rezultatele? Aceste adevăruri ni se mai aplică şi nouă astăzi?

Problema lui Cain cu mânia ne arată că păcatul nu este doar o faptă—este un proces. Un proces care duce la moarte. Iacov 1:13‑15 descrie acest proces în termenii unei sarcini urmată de o naştere: “Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu.” Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi, pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit [sau maturizat], aduce moartea.”

Mânia nu era singura problemă a lui Cain. Ea era doar unul din mai mulţi paşi care l‑au îndepărtat până la urmă de Dumnezeu şi l‑au dus în păcat şi izolare. Înţelegând ce s‑a întâmplat cu Cain, ne vom putea păzi să repetăm în viaţa noastră aceleaşi greşeli.

Necredinţa

Primul pas în căderea lui Cain a fost necredinţa lui. Geneza 4:3‑5 ne spune, “După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului. Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui; dar spre Cain şi spre jertfa lui, n‑a privit cu plăcere. Cain s‑a mâniat foarte tare, şi i s‑a posomorât faţa.” De ce n‑a privit Dumnezeu cu plăcere spre jertfa lui Cain? Fiindcă n‑a fost adusă cu credinţă. Dumnezeu dăduse instrucţiuni specifice în legătură cu jertfele care I se aduceau, dar Cain a nesocotit în mod voit cerinţele lui Dumnezeu.

Care erau instrucţiuile lui Dumnezeu referitoare la închinare? De la început, El a învăţat pe om că pentru ispăşirea păcatului era nevoie de o jertfă de sânge. Domnul îi dăduse omului şi un exemplu, când i‑a îmbrăcat pe Adam şi Eva în haine de piei de animale, după cădere. Când a venit vremea lui Cain şi Abel să aducă jertfele lor, Abel a venit la altar cu credinţă, aducând ca jertfă ce a avut mai bun în turma lui, după cum rânduise Dumnezeu. Astfel, jertfa lui a fost primită de Dumnezeu. Drept urmare, Abel şi‑a câştigat un loc între oamenii credinţei: “Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort” (Evr.11:4).

Cain, pe de altă parte, a ignorat instrucţiunile lui Dumnezeu şi a încercat să se închine în propriul său modl. Cei ce urmează exemplul său merg pe “calea lui Cain” (Iuda 1:11). Ce înseamnă calea lui Cain? Înseamnă calea necredinţei—adică să aduci în faţa lui Dumnezeu fapte, în loc de credinţă. Cain a adus jertfă doar pentru că aşa i s‑a spus că trebuie. Inima lui nu fusese schimbată. Orice act de închinare este fără valoare dacă nu punem în el inimă. Dumnezeu priveşte mai întâi la închinător, apoi la jertfă.

În cartea lui Isaia, găsim pe Dumnezeu că‑i condamnă pe cei din poporul Israel pentru faptul că aduceau jertfe, însă inima lor nu era în jertfele lor: “Ce‑Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor, şi de grăsimea viţeilor; nu‑Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor. Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să‑Mi spurcaţi curţile? Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi‑e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!” Apoi Domnul le‑a spus ce trebuie să facă înainte ca El să le primească jertfele: “Spălaţi‑vă deci şi curăţiţi‑vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le‑aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul!” (v.16). Dumnezeu nu poate tolera păcatul şi neascultarea. De aceea El nu ar putea accepta închinarea oamenilor până inimile lor nu se pun în rânduială cu El.

Dumnezeu a respins jertfa lui Cain fiindcă atitudinea lui a fost greşită. Inima lui nu era lângă Dumnezeu. În 1 Ioan 3:12 descoperim că el avea o problemă cu mult înainte de a‑l ucide pe fratele său Abel: “Nu cum a fost Cain, care era de la cel rău şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l‑a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite.” Dumnezeu nu doar că a respins darul lui Cain—El l‑a şi considerat rău. De ce? Fiindcă inima lui Cain era rea. El n‑a avut credinţă, iar necredinţa este la rădăcina tuturor celorlalte păcate.

Mânia

Necredinţa lui Cain l‑a dus foarte curând la gelozie şi mânie: “Dar spre Cain şi spre jertfa lui, n‑a privit cu plăcere. Cain s‑a mâniat foarte tare, şi i s‑a posomorât faţa” (Gen.4:5). Remarcaţi unde era Cain când s‑a mâniat—la altar. Noi putem fi biruiţi de mânie în orice loc şi în orice moment—chiar în timpul unui serviciu de închinare în casa lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să fim oricând gata să respingem aceste atacuri ale celui rău.

De ce a fost mânia lui Cain păcătoasă? Pentru că s‑a mâniat pe cine nu trebuia. S‑a mâniat pe Dumnezeu pentru că nu l‑a primit—pe el şi jertfa lui. Şi s‑a mâniat pe Abel fiindcă fusese primit. În ambele cazuri mânia lui era nejustificată. Decât să se mânie pe ei, Cain mai bine s‑ar fi mâniat pe el însuşi pentru că a călcat porunca Domnului.

Mânia lui Cain a fost păcătoasă fiindcă s‑a mâniat pentru motivaţii greşite. Dumnezeu i‑a dat lui Cain anumite instrucţiuni pentru închinare. Tot ce trebuia să facă pentru a fi acceptat de Dumnezeu era să‑I urmeze instrucţiunile. Însă Cain dorea să fie primit în condiţiile lui proprii. A ales cu bunăştiinţă să fie neascultător şi apoi s‑a mâniat când Dumnezeu i‑a respins jertfa. Domnul însă i‑a spus, “Pentru ce te‑ai mâniat, şi pentru ce ţi s‑a posomorât faţa? Nu‑i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit” (vv.6‑7). Cu alte cuvinte, Dumnezeu i‑a spus, “De ce eşti mânios? Nu ţi‑am spus cum trebuie să te închini? Eu nu‑Mi voi schimba standardele doar pentru tine.”

De multe ori motivul pentru care ne mâniem pe Dumnezeu este pentru că nu ne‑a răspuns la rugăciuni aşa cum credeam noi că e bine. Sau de multe ori comitem un păcat, apoi folosim mânia pentru a ne înăbuşi sentimentele de vinovăţie. Amândouă acestea sunt motive greşite pentru mânie.

În acelaşi fel, mânia lui Cain faţă de Abel avea o bază greşită, fiindcă îşi avea rădăcinile în sentimente de gelozie şi mândrie, nu într‑o indignare din pricina unui rău real. El era invidios pe neprihănirea fratelui său şi pe faptul că acesta primise acceptarea lui Dumnezeu (vezi 1 Ioan 3:12). În acelaşi timp, ascultarea lui Abel i‑a reamintit lui Cain de propria sa vină. În loc să‑şi exprime mânia şi părerea de rău pentru păcatul său, Cain şi‑a descărcat sentimentele asupra lui Abel.

Ispita

Când Cain a închis uşa spre Dumnezeu prin necredinţă, el a lăsat larg deschisă uşa pentru Satana. Dumnezeu l‑a avertizat pe Cain despre posibilele consecinţe ale neascultării sale: “Nu‑i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să‑l stăpâneşti” (Gen.4:7). În limba ebraică, cuvântul “pândeşte” înfăţişează păcatul ca pe un leu ghemuit la uşă, gata să sară. Cu alte cuvinte, Dumnezeu îi spunea lui Cain, “Atenţie, Cain, căci ispita stă lângă uşa ta. Dacă nu eşti atent, se va năpusti asupra ta, şi vei sfârşi distrus de păcat.”

Ispita este asemeni unui leu ghemuit, la pândă—aşteaptă doar să prindă ocazia potrivită pentru a ne prinde. Apostolul Pavel ne avertizează despre pericolul care ne pândeşte: “Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită” (vezi 1 Petru 5:7‑8). În momentul când a deschis uşa pentru mânie, Cain i‑a îngăduit Satanei să pună piciorul în prag. El a lăsat uşa deschisă doar cât să se poată strecura ispita. Cain i‑a dat Satanei mână liberă asupra mâniei, dar diavolul s‑a folosit de asta pentru a‑l conduce la alte păcate.

Dacă ar fi fost sincer cu el însuşi şi cu Dumnezeu, Cain ar fi evitat multe probleme. Când Domnul l‑a întrebat, “Pentru ce te‑ai mâniat?” Cain ar fi trebuit să admită că a greşit când a pretins ca Dumnezeu să‑i primească jertfa, şi apoi ar fi trebuit să aducă jertfa potrivită, jertfa credinţei. Cu toate acestea, în loc să se pocăiască, el a permis necredinţei şi mâniei să rămână şi să crească în inima lui. Prin necredinţă, Cain a închis uşa spre Dumnezeu. Prin mânie, el a închis uşa spre fratele său. Şi făcând astfel el a lăsat uşa deschisă pentru Satana.

Oridecâte ori ne lipsim de părtăşia cu Dumnezeu şi cu fraţii şi surorile noastre în Cristos noi rămânem vulnerabili la atacurile celui rău. De aceea este atât de periculoasă mânia îndreptată greşit şi mânia prelungită. Ea ne conduce la păcat când îi permitem să rămână în noi. Din acest motiv, trebuie să dăm atenţie avertizării din Efeseni 4:25‑27: “De aceea, lăsaţi‑vă de minciună. Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul, pentru că suntem mădulare unii altora. Mâniaţi‑vă şi nu păcătuiţi. Să n‑apună soarele peste mânia voastră, şi să nu daţi prilej diavolului.”

Uciderea

Combinaţia dintre necredinţă şi ispită duce aproape întotdeauna la păcat. În cazul lui Cain, necredinţa şi mânia l‑au dus la rezultate fatale—la crimă. “Însă Cain a zis fratelui său Abel: „Haidem să ieşim la câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s‑a ridicat împotriva fratelui său Abel, şi l‑a omorât” (Gen.4:8).

Nu ştim despre ce au discutat Cain şi Abel. Cain poate că a folosit un şiretlic; poate că vrând să‑l atragă la câmp a zis că vrea să‑i arate ceva. Indiferent ce i‑a spus, fără îndoială că fost subtil, fiindcă Abel n‑a avut habar de intenţiile lui Cain. Însă Cain nu a putut ascunde la nesfârşit mânia din inima sa. Ea a ieşit până la urmă la iveală într‑un mod violent. Cain l‑a atacat pe fratele său şi l‑a omorât.

Mulţi oameni cred că mâniile nu sunt păcătoase atât timp cât nu sunt exprimate deschis. Însă Domnul Isus afirmă categoric că a ţine mânie faţă de cineva este acelaşi lucru cu uciderea acelei persoane: “Aţi auzit că s‑a zis celor din vechime: „Să nu ucizi, oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii.” Dar Eu vă spun că orişicine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine‑i va zice: „Nebunule”, va cădea sub pedeapsa focului gheenei” (Mat.5:21‑22). Cu alte cuvinte, Domnul spune că atunci când suntem mânioşi pe cineva, de fapt îl ucidem. Nu e nevoie să comitem omorul, pentru a fi vinovaţi de el. De ce condamna Isus atât de vehement mânia? Pentru că ştia că orice mânie nesfântă se va manifesta până la urmă în exterior în ceva păcătos. Vom spune sau vom face ceva care va răni pe altul.

Dumnezeu urăşte uciderea (vezi Prov.6:17). Exodul 20:13 spune clar, “Să nu ucizi.” În această poruncă Dumnezeu nu se referă la uciderea accidentală a cuiva sau la uciderea în caz de autoapărare. El se referă la a lua în mod voit şi intenţionat viaţa altei persoane.

Uciderea este serioasă, nu doar pentru faptul că ucigaşul ia o viaţă dată de Dumnezeu ci şi pentru că uzurpă autoritatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este dătătorul şi susţinătorul vieţii. “Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17:28). Deci, El singur are dreptul să hotărască când se va sfârşi viaţa noastră a fiecăruia. În acelaşi timp, El este Legiuitorul şi Judecătorul. Dumnezeu este singurul care are dreptul să hotărască cum vom muri. Cain şi‑a luat el însuşi dreptul de a fi Dumnezeu, şi drept urmare l‑a ucis pe fratele său, din egoism, mânie, invidie şi mândrie.

Chiar dacă mânia noastră nu ne face să comitem un omor, ea este tot atât de păcătoasă. A răni pe cineva în orice mod—fie prin cuvinte, fie prin acţiuni—echivalează în ochii lui Dumnezeu cu uciderea. Mânia bazată pe necredinţă, pe invidie, pe mândrie şi pe alte atitudini păcătoase, este întotdeauna greşită şi ne va duce în ispită şi păcat.

Înşelarea

Însă procesul păcatului nu se opreşte cu necredinţa, mânia, ispita şi acţiunea exterioară a păcătuire. Odată ce am păcătuit, vom comite mai multe păcate pentru a‑l ascunde pe primul. Şi procesul merge mereu înainte.

Păcatul duce aproape întotdeauna la înşelare. Cain a încercat să‑L mintă pe Dumnezeu pentru a‑şi ascunde păcatul. Dar a descoperit—cum descoperim toţi—că pe Dumnezeu nu‑L putem înşela. “Domnul a zis lui Cain: Unde este fratele tău Abel? El a răspuns: Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen.4:9). Când Dumnezeu i‑a pus lui Cain această întrebare, El nu i‑a pus‑o cu scopul de a strânge nişte informaţii. El ştia exact unde era Abel şi ce făcuse Cain. Domnul îl forţa pe Cain să stea faţă în faţă cu el însuşi.

Însă Cain a schimbat subiectul. În loc să‑şi admită păcatul, el face haz de asta, spunând, “Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (v.9). Dacă ne amintim că Abel fusese paznic la oi, acest comentariu capătă încă mai multă semnificaţie. Parcă l‑am auzi pe Cain spunând, “Sunt eu paznicul paznicului? Sunt eu ciobanul ciobanului? Este cioban; poate să‑şi poată singur de grijă.”

Când permitem Satanei să ia vieţile noastre sub controlul său, aşa cum a făcut Cain, minciuna va deveni o parte a naturii noastre, fiindcă diavolul este specialist în minciuni. În Ioan 8:44 Domnul Isus a spus, “Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş, şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Oridecâteori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” Ca toate păcatele, minciuna urmează o progresie. La început Cain l‑a minţit pe Abel ca să‑l atragă la câmp. Apoi el s‑a minţit pe el însuşi, zicându‑şi, “Îl voi omorî pe Abel fără ca cineva să ştie.” În final Cain a minţit în faţa lui Dumnezeu, spunând, “Nu ştiu unde e Abel. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Găsim aceeaşi secvenţă a înşelării în primul capitol din 1 Ioan. De trei ori în acest capitol găsim fraza “dacă zicem…” Mai întâi îi minţim pe alţii, apoi pe noi înşine, apoi pe Dumnezeu. Singurul mod de a sparge acest tipar periculos al înşelării este prin mărturisirea păcatului şi prin a‑I cere lui Dumnezeu să ne ajute să spunem adevărul: “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (v.9). Cain ar fi putut evita multă bătaie de cap dacă şi‑ar fi recunoscut deschis păcatul în faţa lui Dumnezeu în loc să încerce să‑l ascundă de El.

Disperarea

Cain a crezut că ar putea să‑şi acopere păcatul printr‑o minciună, dar a descoperit curând că înşelarea duce la disperare. Dumnezeu nu s‑a lăsat păcălit nici pentru un moment de abilitatea vorbelor lui. Dumnezeu l‑a contrat sever pe Cain, zicându‑i, “Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine. Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi‑a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău!” (Gen.4:10‑11).

Datorită alegerii făcute de Cain de a minţi în legătură cu păcatul lui, pedeapsa i‑a fost cu atât mai severă. Domnul l‑a blestemat pe Cain, la fel cum blestemase pe şarpe în Grădină (vezi 3:14). Dacă atunci Dumnezeu l‑a blestemat pe Satana şi a blestemat pământul din pricina păcatului lui Adam (vezi v.17), aceasta a fost prima dată când El a blestemat o fiinţă umană. “Acum blestemat eşti tu, izgonit din ogorul acesta, care şi‑a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău! Când vei lucra pământul, să nu‑ţi mai dea bogăţia lui. Pribeag şi fugar să fii pe pământ” (4:11‑12).

Din cauza păcatului său, Cain a fost condamnat la o viaţă de pribeag şi fugar pentru tot timpul vieţii sale. Nu mai putea fi fermier, fiindcă pământul n‑ar mai fi rodit pentru el. Trebuia să‑şi petreacă restul vieţii fugind de Dumnezeu. Vă rog să remarcaţi răspunsul lui Cain la verdictul lui Dumnezeu: “Pedeapsa mea e prea mare ca s‑o pot suferi” (v.13). Nici după ce păcatul i‑a fost pus în faţă, Cain n‑a simţit remuşcare sau vinovăţie. Singura lui îngrijorare era în legătură cu pedeapsa.

Păcatul intervine între noi şi Dumnezeu, făcând să se întrerupă părtăşia noastră cu El. Separarea de Dumnezeu aduce disperare şi singurătate. Nu trebuie, însă, să fie aşa. Domnul aşteaptă ca noi să aducem în faţa Lui păcatul şi vina noastră, pentru ca pe urmă să ne bucurăm de puterea vindecătoare a iertării şi dragostei Sale.

Respingerea

Păcatul nemărturisit duce ulterior la disperare şi respingere. Dumnezeu şi‑a deshis braţele spre Cain. I‑a spus cum să se închine. Când Cain a respins porunca Sa, Domnul a încercat să‑l atenţioneze să se întoarcă, înainte de de a cădea în ispită. Mai târziu, după ce Cain a păcătuit, Dumnezeu i‑a dat şansa de a‑şi mărturisi păcatul şi de a obţine iertarea. Însă Cain a respins oferta de ajutor a lui Dumnezeu. I‑a întors spatele lui Dumnezeu şi a încercat să se descurce singur.

Geneza 4:16 ne spune, “Apoi, Cain a ieşit din Faţa Domnului, şi a locuit în ţara Nod, la răsărit de Eden.” Cuvântul “Nod” înseamnă “pribegire.” Dacă s‑ar fi pocăit şi s‑ar fi întors la Domnul, Cain ar fi putut fi un călător în viaţă, călătorind spre destinaţia lui finală—cetatea lui Dumnezeu (vezi Evr.11:10). Dar pentru că L‑a respins pe Dumnezeu, Cain n‑a avut casă nici pe pământ, nici în ceruri. El n‑a avut scop sau motivaţie de a trăi. A ajuns un pribeag şi un fugar, trăind tot timpul doar cu surogate. Într‑un efort care să compenseze faptul că n‑avea o casă cu Dumnezeu, el şi‑a zidit propria cetate (vezi Gen.4:17). A pus în cetatea lui tot ce a putut găsi, ca înlocuitori care să suplinească lipsa lui Dumnezeu. Dar oare nu face acelaşi lucru şi societatea noastră de azi? Dar, la fel ca şi Cain odinioară, descoperă că nimic nu poate înlocui relaţia cu Domnul.

Procesusl păcătuirii începe cu necredinţa. Dacă nu avem o relaţie corectă cu Domnul prin credinţtă, nu ne vom relaţiona corect cu alţii. Vom păstra în noi atitudini nesănătoase faţă de ei—inclusiv mânia. Mânia deschide uşa pentru Satana şi‑i dă posibilitatea să ne ispitească. Fără temelia tare a credinţei, nu vom fi în stare să biruim ispitele. Îi vom pemite Satanei să ne conducă spre tot felul de păcate. Şi păcatul tolerat duce la înşelare, disperare şi, în cele din urmă, la respingerea lui Dumnezeu. Astfel, primul pas în biruirea mâniei în noi este să căutăm o relaţie mai apropiată cu Domnul. Avem nevoie să‑I mărturisim faptul că avem o problemă cu mânia şi să‑I dăm voie să deschidă către noi uşile iertării şi vindecării.

Aceste uşi sunt deschise.

Vom intra oare pe ele prin credinţă?

Capitolul 3

Moise: Mânia îţi dă curaj

Dacă vrei să înţelegi caracterul cuiva, află ce‑l face să râdă, ce‑l face să plângă şi ce‑l face să se mânie. Mânia lui Cain a fost semnul unui caracter păcătos şi egoist. Faptul că mânia lui faţă de Dumnezeu şi faţă de fratele său erau nejustificate şi îndreptate greşit, l‑a dus la ispită şi păcat.

Însă nu orice fel de mânie este păcătoasă. Mânia poate da la iveală un caracter sfânt şi neprihănit—atunci când este determinată de motivaţii corecte şi se manifestă cum se cuvine. Unul din cele mai bune exemple de mânie bună o putem găsi în viaţa lui Moise. După izbăvirea lor miraculoasă din Egipt, Moise a condus poporul Israel până la poalele muntelui Sinai. Apoi Moise a urcat pe munte să primească Legea lui Dumnezeu. Când a văzut că nu s‑a mai întors după multe zile, poporul a început să se neliniştească şi să se îndoiască în legătură cu întoarcerea lui. Au venit la Aaron şi i‑au zis, “Haide! fă‑ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne‑a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s‑a făcut” (Exod.32:1). Aaron le‑a împlinit cererea nebunească. Le‑a spus să‑şi aducă podoabele de aur, din care le‑a făcut un chip de viţel. Apoi a declarat o zi de sărbătoare, iar oamenii au adus jertfe în faţa acestei reprezentări a lui Dumnezeu (vezi v.2‑6).

Însă poporul uitase că de fapt Dumnezeu—nu Moise—îi scosese din ţara Egiptului. Prin făurirea viţelului de aur, poporul Îl respingea pe Dumnezeu. Păcatul lor n‑a rămas fără urmări. Pe munte Domnul îi spune lui Moise, “Acum, lasă‑Mă; mânia Mea are să se aprindă împotriva acestui popor, Foarte curând s‑au abătut de la calea, pe care le‑o poruncisem” (vezi v.8,10). Moise a mijlocit în faţa Domnului să‑i cruţe, şi Dumnezeu i‑a ascultat rugăciunea fierbinte (vezi v.11‑14).

După ce a terminat mijlocirea şi părtăşia cu Domnul, Moise coboară de pe munte. “Şi, pe când se apropia de tabără a văzut viţelul şi jocurile. Moise s‑a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână, şi le‑a sfărâmat de piciorul muntelui. A luat viţelul, pe care‑l făcuseră ei, şi l‑a ars în foc; l‑a prefăcut în cenuşă, a presărat cenuşa pe faţa apei, şi a dat‑o copiilor lui Israel s‑o bea” (vv.19‑20).

A fost justificată mânia lui Moise? Da. Îl vedem că are o mânie corectă împotriva păcatului. Chiar în acţiunile sale, el nu doar îi pedepseşte, ci acţiunile lui erau lecţii concrete pentru readucerea poporului la Dumnezeu. El a sfărâmat tablele Legii pentru a arăta poporului că au călcat Legea lui Dumnezeu şi nu sunt vrednici s‑o primească. El a ars viţelul şi le‑a dat să‑i bea cenuşa pentru a le arăta deşărtăciunea închinării în faţa idolilor. Ei slujiseră unui dumnezeu mai slab ca ei!

După ce a a terminat de mustrat poporul, el i‑a chemat la o nouă dedicare, o dedicare mai mare pentru Dumnezeu, “Cine este pentru Domnul, să vină la mine!” (v.26). Apoi el porunceşte celor care au trecut de partea Domnului să împartă pedeap­sa lui Dumnezeu celor care nu s‑au pocăit, şi 3000 de oameni au pierit din pricina păcatului lor (vv.27‑28).

După cum putem vedea, există mai multe motive pentru care mânia lui Moise a fost justificată. Mai întâi, el a avut motivaţia corectă—el avea o mânie sfântă împotriva păcatului. În al doilea rând, el avea relaţia corectă cu Dumnezeu; el s‑a pregătit pentru întâlnirea cu Dumnezeu prin rugăciune şi părtăşie strânsă. În al treilea rând, el şi‑a manifestat mânia într‑un mod corect, astfel că ea a fost mai degrabă constructivă decât destructivă. Şi în al patrulea rând, în mânia sa el a avut o atitudine corectă. Mânia lui n‑a venit din ură, ci mai degrabă din dragoste—dragoste pentru Dumnezeu şi pentru poporul Său. Psalmul 119 vorbeşte despre acest fel bun de mânie. Psalmistul scrie: “M‑apucă o mânie aprinsă la vederea celor răi care părăsesc Legea Ta” (v.53). Când a văzut Moise grozăvia păcatului lor, a simţit în inimă oroarea şi teama pentru ei. În acelaşi fel, mânia lui Moise n‑a fost doar un resentiment sau o indignare adâncă în urma unei nedreptăţi, ci un chin şi o frângere a inimii. El a plâns pentru popor, în acelaşi fel ca psalmistul: “Ochii îmi varsă şiroaie de ape, pentru că Legea Ta nu este păzită” (Ps.119:136). “Am privit cu scârbă pe cei necredincioşi Ţie, care nu păzesc Cuvântul Tău” (v.158). Când mânia noastră are ca motivaţie preocuparea pentru starea păcătosului şi pentru curăţia învăţăturii Cuvântului lui Dumnezeu, ea se va manisfesta întotdeauna în moduri corecte şi folositoare.

Cine a păcătuit

O examinare mai atentă a acestui incident scoate la iveală mai multe considerente care arată de ce mânia lui Moise era justificată. Mai întâi este înţelegerea răspunsului la întrebarea: Cine a păcătuit? Dacă ar fi fost vorba de amoniţi, moabiţi, fereziţi sau alţi canaaniţi, am putea înţelege de ce păcătuiau închinându‑se la idoli. Dar aici era vorba de copiii lui Israel—de poporul ales al lui Dumnezeu.

Un păstor predica o serie de mesaje despre păcatele sfinţilor. Unul din mem­brii bisericii s‑a apropiat de el şi i‑a zis, “Nu‑mi place deloc când predici despre păcat în vieţile credincioşilor. Dacă ne gândim bine, păcatul din viaţa unui creştin este diferit de păcatul în viaţa unuia nemântuit.” Păstorul i‑a răspuns imediat, plin de înţelepciune, “Da, ai dreptate. Este mai grav.”

Când ne gândim la tot ce au primit israeliţii din partea lui Dumnezeu, ne este greu să înţelegem cum au putut să‑L respingă într‑un aşa fel. Întâi de toate, ei fuseseră aleşi prin harul lui Dumnezeu. Dumnezeu l‑a chemat pe Dumnezeu şi i‑a făcut făgăduinţa, “Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvînta; urmaşii tăi vor fi ca nisipul mării. Voi face un legământ cu ei, şi ei vor fi poporul Meu” (vezi Gen.12:1‑3). Prin veacuri, binecuvântarea şi protecţia specială a lui Dumnezeu au fost asupra acestui popor ales. Chiar acum, când păcătuiau împotriva lui Dumnezeu prin idolatria şi imoralitatea lor, ei erau în drum spre ţara binecuvântată pe care Dumnezeu a promis să le‑o dea.

Israeliţii nu aveau doar un loc de onoare ca popor ales al lui Dumnezeu, ci ei fuseseră izbăviţi prin puterea lui Dumnezeu din ţara Egiptului (vezi Exod.12‑14). Incidentul de la muntele Sinai s‑a petrecut la doar trei sau patru luni după ieşirea din Egipt. Timp de vreo 200 de ani naţiunea lui Israel trăise în sclavia Egiptului. Acolo au fost înconjuraţi de idolatrie. Se pare că ceva din această idolatrie le‑a rămas în inimă. Fiindcă deşi au fost izbăviţi miraculos din Egipt, deşi văzuseră puterea lui Dumnezeu care a îngenuncheat Egiptul, deşi au văzut Marea Roşie deschizându‑se şi permi­ţându‑le să treacă pe pământ tare, deşi văzuseră cum Dumnezeu a nimicit vrăjmaşul care venise să‑i atace, când au dat de primul necaz s‑au plecat în faţa unui idol făcut de însăşi mâna lor. Nu e de mirare că Moise s‑a mâniat!

Copiii lui Israel erau în acelaşi timp un popor hrănit prin bunătatea lui Dumnezeu în fiecare dimineaţă. N‑a durat mult până rezervele de hrană pe care marea adunare de oameni le luase cu ei s‑au epuizat. Dar încă odată Dumnezeu i‑a păzit şi i‑a îngrijit pe copiii Săi. În fiecare dimineaţă ei se trezeau şi găseau pământul acoperit de mană (vezi cap.16). Însă de‑abia a început Domnul să‑i hrănească şi ei au şi început să se plângă că mâncau mană zi de zi. Aşa că El le‑a dat şi prepeliţe (vezi Num.11). Şi când n‑au găsit apă de băut, le‑a dat apă din stâncă şi i‑a adăpat (vezi Ex.17:1‑7). Dumnezeu îi conducea şi îi hrănea, dar ei? Ei s‑au răzvrătit împotriva Lui.

Dacă toate acestea n‑ar fi fost de ajuns să‑i facă să fie devotaţi Domnului, israeliţii au fost de asemenea cuprinşi în legământul lui Dumnezeu. În Exodul 19, Domnul face un legământ durabil, veşnic, cu poporul: “Acum, dacă veţi asculta glasul Meu, şi dacă veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (vv.5‑6). Imediat poporul răspunde cu pioşenie, “Vom face tot ce a zis Domnul!” (v.8). După tot ce a făcut Domnul pentru ei împlinindu‑Şi promisiunile, găsim aceiaşi oameni plecându‑se înaintea unui viţel de aur doar câteva luni mai târziu.

Copiii lui Israel fuseseră aleşi prin harul lui Dumnezeu, izbăviţi prin puterea Lui, hrăniţi prin bunătatea Lui şi cuprinşi cu bunăvoinţă în legământul Său. Au promis că Îl vor asculta. Erau în drumul spre moştenirea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ce făceau? Erau idolatri şi imorali. S‑au stricat şi s‑au depărtat de Domnul. Când ne gândim cine erau cei ce păcătuiseră, putem vedea că mânia lui Moise a fost justificată.

Unde au păcătuit

Dacă copiii lui Israel s‑ar fi oprit doar să‑şi amintească cine erau şi ai Cui erau, nu i‑ar fi cerut aşa un lucru nebunesc lui Aaron. Dacă ne gândim la locul unde au păcătuit, păcatul devine şi mai grav. Erau la Muntele Sinai pentru a primi Legea lui Dumnezeu, care cuprindea porunca prin care se sublinia cu tărie, “Să nu‑ţi faci chip cioplit… Să nu te închini înaintea [altor dumnezei] şi să nu le slujeşti” (Exod.20:4‑5).

Se aflau la Muntele Sinai nu doar să primească Legea, dar se aflau acolo în prezenţa lui Dumnezeu. Domnul li se arătase pe munte ca un foc şi le vorbise direct, dându‑le Legea (vezi 19:18—20:21). Mai târziu Moise s‑a urcat din nou pe munte pentru a primi şi alte porunci. În tot timpul celor 40 de zile şi nopţi cât Moise a rămas pe munte, focul a rămas vizibil în faţa copiilor lui Israel (vezi 24:13‑18). De fapt, muntele încă ardea la întoarcerea lui Moise. Deuteronomul 9:15 ne spune că Moise a trebuit să călătorească prin fum şi prin foc în drumul său înapoi spre tabără. Copiii lui Israel erau chiar în prezenţa Domnului. Cu toate acestea, chiar în timp ce vedeau înfăţişarea slavei lui Dumnezeu pe munte, ei şi‑au făcut un idol şi s‑au închinat în faţa lui. Erau la Muntele Sinai să primească Legea lui Dumnezeu, şi cu toate acestea călcau Legea pe care promiseseră s‑o păzească.

Pare de necrezut că aceşti oameni ar putea să‑L respingă pe Dumnezeu şi Legea Lui la doar câteva zile după ce au văzut slava lui Dumnezeu şi au auzit glasul Său. Cu toate acestea asta ne arată cât de slab este omul şi cât de imposibil este pentru Lege să ne mântuiască. Romani 8:3 ne spune, “Căci, lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească [carnea] o făcea fără putere, Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească [în carne], trimiţând din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într‑o fire asemănătoare cu a păcatului.” Remarcaţi faptul că nu Legea era slabă. Slăbiciunea era a cărnii—a celor ce încercau să ţină Legea. Copiii lui Israel au rostit legământul de a asculta Legea lui Dumnezeu fără să realizeze că este imposibil pentru om să împlinească Legea lui Dumnezeu bizuindu‑se pe propriile sale puteri. Cei ce cred că pot ajunge la cer prin păzirea celor Zece Porunci sau prin facerea de fapte bune au nevoie să citească încă odată istoria israeliţilor. În tot Vechiul Testament îi găsim pe copii lui Israel păcătuind în mod repetat. În mod constant se închină la idoli şi comit fapte imorale în numele religiei. Legea nu i‑a putut schimba şi nu i‑a putut controla—ea putea doar să‑i condamne.

Unii oameni ar putea spune că acţiunile lui Moise au fost prea aspre, în faptul că el a spart amândouă tablele Legii în timp ce poporul călcase doar o poruncă. Însă Iacov ne spune clar, “Căci, cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într‑o singură poruncă, se face vinovat de toate” (Iacov 2:10). Legea poate fi comparată cu un lanţ cu zece zale. Imaginează‑ţi că atârni deasupra unui hău, ţinându‑te de lanţul acesta. Câte zale trebuie să se rupă pentru ca tu să cazi? Când copiii lui Israel au călcat acea singură poruncă împotriva idolatriei, au călcat toată Legea lui Dumnezeu. Şi când ne gândim că acest popor al lui Dumnezeu numai ce primise această Lege de la Însuşi Dumnezeu, mânia lui Moise ni se pare cu atât mai îndreptăţită.

Cum au păcătuit

În înţelegerea motivelor mâniei lui Moise şi a precedentului biblic pe care l‑a stabilit în felul cum s‑a raportat la ea, trebuie să ne gândim nu doar la cine a păcătuit şi unde erau în acel moment ci şi la felul cum au păcătuit. Dumnezeu urăşte orice păcat, dar probabil că nu există un alt păcat mai respingător pentru El decât idolatria. Prin închinarea la viţelul de aur israeliţii nu doar că au respins Legea lui Dumnezeu; ei L‑au respins pe Însuşi Domnul.

Gravitatea păcatului lor devine şi mai evidentă dacă ne gândim la obiectul închinării lor—viţelul de aur. Nu ştim exact cum arăta acesta, dar ştim că era un chip turnat din aur. Am deja impresia că era şi cioplit. Poate n‑a fost enorm de mare, însă era destul de mare încât oamenii să‑l poată vedea şi să poată dansa în jurul lui. Au pus înaintea lui un altar şi i‑au adus jertfe.

De ce au făcut israeliţii idolul în forma unui viţel? Fiindcă vecinii lor din Egipt şi din Canaan se închinau unor viţei. Pot să mi‑i imaginez pe păgânii aceştia zicând despre israeliţi, “Uite, evreii sunt exact ca noi. Se închină şi ei unui viţel de aur. Măi, ăştia sunt de‑ai noştri!” Copiii lui Israel nu doar că l‑au respins pe Tatăl lor; ei şi‑au pierdut şi mărturia. Psalmul 106:19‑22 ne spune cât de cumplit era acest păcat: “Au făcut un viţel în Horeb. S‑au închinat înaintea unui chip turnat. Şi au schimbat slava lor pe chipul unui bou, care mănâncă iarbă. Au uitat pe Dumnezeu, Mântuitorul lor, care făcuse lucruri mari în Egipt, minuni în ţara lui Ham, semne minunate la marea Roşie.” Copiii lui Israel au schimbat gloria lui Dumnezeu pe care o văzuseră la Muntele Sinai, pe chipul unei făpturi create de El. Şi de atunci încoace oamenii fac acelaşi lucru (vezi Rom.1:21‑23).

Când a văzut Moise acest păcat cumplit, s‑a mâniat teribil. În răspunsul său, putem vedea motivaţia mâniei sale. Nu s‑a mâniat atât de mult pe oamenii păcătoşi, cât pe păcat. Moise s‑a gândit la slava lui Dumnezeu. Nu suporta să‑I vadă gloria mânjită şi numele batjocorit. Chiar şi atunci când cere îndurarea lui Dumnezeu în a cruţa poporul, Moise este preocupat de slava Domnului (vezi Ex.32:11‑14). El spune, “Doamne, pentru gloria Ta proprie iartă acest popor.” Avem noi astăzi această preocupare în legătură cu slava lui Dumnezeu? Ne mâniem noi şi suntem gata să apărăm numele Său mare oridecâte ori vedem oamenii că păcătuiesc împotriva Lui?

De ce au păcătuit

Luând în considerare poziţia deosebită pe care o aveau israeliţii în ochii lui Dumnezeu şi tot ce L‑au văzut făcând în lunile care de‑abia trecuseră, este şi mai greu să înţelegem de ce au păcătuit. Însă Exodul 32:1 ne arată motivaţiile—necredinţa şi nerăbdarea. Poporul nu credea în Domnul în mod automat şi implicit. La primul semn de necaz, credinţa lor şovăia. În acelaşi mod, nu le plăcea să aştepte să le descopere voia Lui pe care s‑o împlinească. Încercau în tot timpul să o ia înaintea lui Dumnezeu şi să facă totul cum le plăcea lor.

Lipsa lor de credinţă şi nerăbdarea lor au fost evidente cu mult timp înainte de păcătuirea lor. În Exodul 19, descoperim că Domnul a intenţionat la început să dea întreaga Lege poporului, în mod direct. Însă când glasul Lui a răsunat ca tunetul de pe munte, poporul s‑a înfricoşat şi i‑a spus lui Moise, “Nu mai vrem să auzim glasul lui Dumnezeu; nu mai rezistăm să‑l auzim. Du‑te tu şi vorbeşte tu cu Domnul, apoi vino şi ne vei spune ce ţi‑a spus” (vezi 20:19). Astfel Moise a stat 40 de zile pe munte, întâlnindu‑se cu Dumnezeu. În acest timp Domnul i‑a dat nu doar cele Zece Porunci şi alte legi, ci şi indicaţiile exacte referitoare la construcţia Cortului Întâlnirii. I‑a spus exact cum să‑l construiască, ce materiale să folosească şi cum să aducă jertfele şi să conducă închinarea în cel loc. Dumnezeu a instituit închinarea în Cort pentru ca poporul să poată menţine o umblare sfântă cu El.

Dar în timp ce Moise era pe munte în beneficiul poporului, rugându‑se pentru ei şi învătând pentru ei, ei ce făceau? Şi‑au pierdut răbdarea. Necredinţa duce de obicei la nerăbdare. Dacă credem în Domnul, vom aştepta cu răbdare conducerea Lui, după cum voieşte El. Isaia 28:16 ne spune, “…Cel ce va crede [trad.Cornilescu: cel ce o va lua ca sprijin (adică cel ce se va bizui pe piatra din capul unghiului clădirii), n.tr.] nu se va grăbi…” Da, cel ce va crede nu se va grăbi.

Copiii lui Israel nu au fost doar nerăbdători, ci şi nerecunoscători. Când Moise nu s‑a întors imediat la ei, ei l‑au înlocuit cu Aaron. Tot ce i‑a învăţat Moise şi tot ce a făcut el pentru ei a fost pe loc uitat în dorinţa lor nebună de a trăi cum le plăcea. Moise îl lăsase pe Aaron să‑l înlocuiască cât timp era pe munte (vezi Ex.24:14), însă Aaron s‑a dovedit a fi un conducător slab, care a cedat dorinţelor majorităţii. Când i‑au cerut să le facă un idol, el a fost repede de acord, chiar dacă ştia că nu este bine. Mai târziu, când Moise i‑a pus în faţă păcatul pe care‑l făcuse, el s‑a scuzat şi a dat vina pe popor şi chiar pe cuptorul de prelucrare a metalelor zicând, “Tu singur ştii că poporul acesta este pornit la rău. Ei mi‑au zis: Fă‑ne un dumnezeu… Eu le‑am zis: „Cine are aur, să‑l scoată!” şi mi l‑au dat; l‑am aruncat în foc, şi din el a ieşit viţelul acesta” (Ex.32:22‑24).

Moise s‑a mâniat pe popor fiindcă şi‑a dat seama că păcatul lor era unul de necredinţă şi răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. L‑au înlocuit pe Moise cu Aaron, L‑au înlocuit pe Dumnezeu cu un viţel de aur, şi au înlocuit trăirea sfântă cu una idolatră şi imorală. Idolatria şi imoralitatea merg totdeauna mână în mână. În spatele dorinţei poporului de a avea un viţel de aur se ascundea dorinţa lor secretă de a se întoarce în Egipt. Nu L‑au crezut pe Dumnezeu când le‑a spus că le va da o ţară bună drept moştenire. Priveau la pustiul dimprejurul lor şi tânjeau după siguranţa pe care o avuseră în Egipt—uitând complet de suferinţa şi sclavia îndurată acolo. Astfel, ei s‑au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva conducerii lui Moise. Faptele Apostolilor 7:39‑40 de spune, “Părinţii noştri n‑au vrut să‑l asculte, ci l‑au nesocotit: şi, în inimile lor, s‑au întors spre Egipt, şi au zis lui Aaron: Fă‑ne nişte dumnezei, care să meargă înaintea noastră; căci acest Moise, care ne‑a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce s‑a făcut. Şi în zilele acelea, au făcut un viţel, au adus jertfă idolului, şi s‑au bucurat de lucrul mâinilor lor.” Remarcaţi în special fraza “în inimile lor s‑au întors spre Egipt” (v.39). Israeliţii fusereră scoşi din Egipt, însă Egiptul nu fusese scos din ei. Încă priveau înapoi în loc să privească înainte.

Exodul 32:6 ne spune că poporul s‑a trezit dis de dimineaţă pentru o sărbătoare idolatră. Este curios cum oamenii prea obosiţi să se trezească devreme pentru rugăciune sau studiu biblic pot să se scoale când se crapă de ziuă pentru o activitate păcătoasă. Tot aşa, israeliţii au donat cu bucurie aur pentru facerea acestui idol. Este uimitor cât sunt oamenii dispuşi să plătească pentru distracţii şi păcat, în timp ce cârtesc când dăruiesc cât de puţin pentru lucrul Domnului.

În Exodul 32 vedem trei filozofii de viaţă. Unii, asemenea israeliţilor, urmăresc tot ce este uşor şi plăcut. Ei trăiesc după motto‑ul: “Dacă te simţi bine, fă.” Apoi sunt cei care, asemenea lui Aaron, fac ceea ce este popular şi agreat de toţi. Ei cred că moralitatea ţine doar de ceea ce acceptă majoritatea societăţii lor. Şi în final avem câţiva credincioşi care, asemenea lui Moise, fac ce este bine—indiferent cât va trebui să plătească pentru asta. Viaţa lor nu se bazează pe circumstanţele exterioare sau pe opiniile altora, ci doar pe Cuvântul Adevărului.

În ziua de azi avem nevoie de mai mulţi lideri ca Moise. Pe Moise nu‑l preocupa să se simtă el bine sau să aibă parte de popularitate; el era preocupat doar de slava lui Dumnezeu. Era un om al curajului. A confruntat o întreagă naţiune cu păcatul lor. I‑a spus propriului său frate, “Ai păcătuit.” Cu toate acestea, el a fost un mare om al compasiunii. A urcat din nou pe munte să implore de la Domnul iertarea pentru popor; şi dacă n‑ar fi reuşit, el dorea să fie pedepsit împreună cu ei (vezi v.32). Apostolul Pavel a avut acelaşi fel de compasiune. El scrie: “Simt o mare întristare, şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Cristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti. Ei sunt Israeliţi…” (Rom.9:2‑4). Era gata Pavel să‑şi sacrifice propria mântuire doar pentru a vedea pe alţii că vin să‑L cunoască pe Domnul. Şi, desigur, Domnul nostru Isus a purtat povara păcatelor noastre. El s‑a făcut blestem pentru noi (vezi Gal.3:13). Ca urmaşi ai Săi, noi suntem chemaţi să avem acelaşi fel de curaj şi compasiune.

Când luăm în considerare păcatul israeliţilor, putem vedea că mânia lui Moise a fost în adevăr justificată şi a fost în voia lui Dumnezeu. Din păcate, doar puţini creştini din zilele noastre mai arată acelaşi fel de mânie sfântă. Am devenit atât de toleranţi cu păcatul încât nu mai plângem nici nu ne mai înfricoşăm când vedem ce fac oamenii. Rugăciunea mea este ca Dumnezeu să ne ajute, la fel ca Moise, să avem o mânie sfântă care vine dintr‑o inimă zdrobită, gata să facă orice sacrificiu pentru a aduce slavă lui Dumnezeu.

Capitolul 4

David: Mânios pe păcatele altora

De câte ori te mânii tu când vezi păcatul altora? Într‑un anume fel, ne este mai uşor să găsim defecte la alţii decât la noi. Nu este rău să ne mâniem pe păcatele altora dacă mânia noastră este justificată, însă în acelaşi timp, mai presus de toate, trebuie să urâm propriile noastre păcate şi să căutăm iertarea curăţitoare a lui Dumnezeu pentru ele. Altfel vom fi aduşi pe genunchi în pocăinţă în moduri mult mai drastice.

În 2 Samuel 12, îl găsim pe Împăratul David făcând această greşeală. În loc să simtă mânia şi remuşcarea pentru păcatul propriu, el s‑a mâniat pe păcatul altuia. Drept rezultat, Domnul, prin profetul Natan, a trebuit să se ocupe de David pentru a‑l aduce la pocăinţă.

Când ne gândim la Împăratul David, ne vin în minte mai multe imagini diferite. Ne gândim la David ciobanul, păstorind cu grijă turma tatălui său. Şi când ostaşii experimentaţi ai lui Israel se temeau de Goliat, acest ciobănel a păşit înainte prin credinţă şi l‑a înfrânt pe uriaş (vezi 1 Sam.17:37‑51). Sau, ne amintim de David soldatul. Cu câtă îndrăzneală a purtat el războaiele Domnului! Tot aşa, ne gândim la David cântăreţul. El ne‑a lăsat o comoară de cântări minunate în Psalmi.

Din păcate, când ne gândim la acest om nu putem să nu ne amintim şi de David păcătosul. A comis adulter luând pe nevasta lui Urie, Bat‑Şeba. Apoi David a aranjat astfel încât slujitorul său loial, Urie, să fie ucis în luptă, într‑un efort de a‑şi acoperi păcatul (vezi 2 Sam.11). Pentru cel puţin un an de zile David a continuat să‑i înşele pe toţi. Cu toate acestea, el nu şi‑a putut ascunde păcatul de Dumnezeu. Faptul că i‑a înşelat pe toţi l‑a adus doar la o suferinţă şi mai mare.

După ce descrie păcatul teribil al lui David, Biblia spune simplu, “Fapta lui David n‑a plăcut Domnului” (v.27). Totuşi, nu acesta este sfârşitul istoriei. Domnul l‑a trimis pe profetul Natan la David.

Imaginează‑ţi pentru un moment că tu eşti Natan. Trebuie să te duci la împăratul tău şi să‑l pui faţă în faţă cu păcatele lui de adulter şi crimă, amândouă agravate şi complicate de păcatul minciunii şi înşelăciunii. Ştii că David îşi iese uşor din fire. Te gândeşti, Dacă împăratul se mânie pe mine? Poate să mă alunge sau chiar să mă ucidă. Natan era în faţa unei dileme. Chiar dacă David era păcătos, el era în acelaşi timp suveran. El stăpânea totul şi putea face tot ce dorea cu Natan, la fel cum a făcut cu Bat‑Şeba şi Urie. Dacă ai fi fost Natan, ce ai fi făcut?

Este interesant să vedem cum s‑a comportat Natan în această situaţie. El ştia că, în ciuda păcatului său, David avea un spirit copilăresc. Astfel, profetul se poartă cu David ca şi cu un copil neascultător şi încăpăţânat, apelând la spiritul său copilăresc prin folosirea unei istorioare. Mai întâi Natan îi zugrăveşte o imagine, apoi întoarce imaginea schimbând‑o într‑o oglindă în care David să se poată vedea pe sine, apoi face din oglindă o fereastră prin care David îl poate vedea pe Domnul, şi‑I poate cere iertare. Să luăm pe rând aceste trei abordări folosite de Natan şi să vedem cum ni se aplică nouă astăzi.

Imaginea

Pentru lupta cu păcatul din vieţile noastre şi din vieţile altora, este de importanţă vitală să scoatem păcatul la suprafaţă, fiindcă Biblia spune, “Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare” (Prov.28:13). David şi‑a acoperit păcatul, şi astfel Natan îi arată mai întâi o imagine cu scopul de a‑i atinge corda sentimentelor şi de a‑i aminti de păcatul nemărturisit. “Domnul a trimis pe Natan la David. Şi Natan a venit la el şi i‑a zis: Într‑o cetate erau doi oameni, unul bogat şi altul sărac. Bogatul avea foarte multe oi şi foarte mulţi boi. Săracul n‑avea nimic decât o mieluşea, pe care o cumpărase; o hrănea, şi o creştea la el împreună cu copiii lui; ea mânca din aceeaşi bucată de pâine cu el, bea din acelaşi pahar cu el, dormea la sânul lui, şi o privea ca pe fata lui. A venit un călător la omul acela bogat. Şi bogatul nu s‑a îndurat să se atingă de oile sau de boii lui, ca să pregătească un prânz călătorului care venise la el; ci a luat oaia săracului, şi a gătit‑o pentru omul care venise la el. David s‑a aprins foarte tare de mânie împotriva omului acestuia, şi a zis lui Natan: Viu este Domnul că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte. Şi să dea înapoi patru miei, pentru că a săvârşit fapta aceasta, şi n‑a avut milă (2 Sam.12:1‑6).

Istorisirea lui Natan a atins din plin sentimentele lui David, nu doar prin faptul că a zugrăvit o imagine de cruzime şi lăcomie extremă ci şi pentru că a scos la lumină vinovăţia lui proprie. Istorisirea a scos la iveală trei adevăruri importante despre David. Mai întâi ea a arătat cum a păcătuit David.

Deşi iniţial David n‑a văzut legătura dintre istoria lui Natan şi păcatul propriu, înţelesul povestirii este clar. David era omul bogat, iar Urie omul sărac. Mieluşeaua iubită o reprezenta pe Bat‑Şeba. Călătorul din poveste ţinea locul ispitei. Ispita a venit la casa lui David ca un călător. În loc să spună vizitatorului să plece, el a decis să‑l invite în casă şi să‑l găzduiască. David făcuse prima greşeală când a părăsit câmpul de bătălie şi s‑a întors singur la Ierusalim. Într‑o după amiază spre seară a ieşit la o plimbare pe terasă, pe acoperişul palatului. Privind în jos, a văzut pe nevasta vecinului său cum făcea baie. În acel moment a venit ispita şi i‑a bătut la uşă. În loc să alunge ispita poftei, David s‑a hotărât să o primească. N‑a trecut mult şi musafirul i‑a ajuns prieten, şi David a cedat tentaţiei de a trimite după femeia aceasta şi de a se culca cu ea (vezi 11:1‑4). Din acel moment prietenul n‑a mai fost un călător, ci un oaspete permanent şi un stăpân. Un păcat a dus la altul, şi în curând David a ajuns controlat de ispită.

La fel ca David, şi noi ne confruntăm în mod constant cu ispita care ne vine la uşă. Dacă deschidem uşa imaginaţiei noastre şi a inimii noastre acestui călător, el va intra să ne fie oaspete. În curând vom începe să ne gândim mai fără groază la posibilitatea de a face altfel decât doreşte Dumnezeu. Nu va trece mult până oaspetele va deveni prietenul nostru, şi ne vom simţi confortabil cu păcatul. Odată ce se întâmplă acest lucru, prietenul nostru numit păcat ne va fi stăpân.

Mai mult decât atât, această istorie ne spune de ce a păcătuit David. A păcătuit pentru că a uitat bunătatea lui Dumnezeu. Domnul fusese bun cu el. În 1 Samuel 12, Natan i‑a amintit lui David tot ce a făcut Domnul pentru el. Dumnezeu l‑a salvat din mâna lui Saul cel perfid. L‑a făcut pe David împărat şi i‑a dat sub stăpânire toată casa lui Israel şi a lui Iuda. Şi dacă n‑ar fi fost de ajuns, Domnul i‑ar fi adăugat mult mai mult (vezi v.7‑8). David era bogat şi avea multe neveste şi multe averi. Ar fi putut zice, “Am belşug. Nu am nevoie să iau ce‑i al altuia.” Dar în loc să facă aşa, David i‑a furat lui Urie mai întâi loialitatea şi puritatea soţiei sale, şi apoi i‑a furat însăşi viaţa.

Fiindcă David a uitat bunătatea lui Dumnezeu, el a uitat şi de păcatul său, pentru că ceea ce ne îndeamnă la pocăinţă este chiar bunătatea lui Dumnezeu (vezi Rom.2:4). După ce fiul risipitor şi‑a cheltuit partea de moştenire şi a ajuns să trăiască în sărăcie, el şi‑a amintit de bunătatea tatălui său şi aceasta i‑a înmuiat inima. El a zis, “Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici!” (Luca 15:17). Acest fiu s‑a pocăit de păcat şi s‑a întors acasă, unde a fost iertat şi restaurat.

Când David a zărit‑o pe nevasta lui Urie, el ar fi trebuit să spună, “Da, această femeie este într‑adevăr frumoasă şi plăcută, însă nu‑mi voi permite să o doresc. Eu am o familie loială şi o casă extraordinară. Am atâtea binecuvântări minunate. Nu duc lipsă de nimic. Dumnezeu mi‑a dat tot ce am nevoie.” A te bizui pe bunătatea lui Dumnezeu şi a rămâne la binecuvântările pe care ţi le‑a dat El este una din cele mai bune metode de a învinge ispita. Când diavolul pune momeală în cârlig şi‑ţi spune, “Nu ştii că Dumnezeu îţi opreşte cutarea sau cutare? Dacă te‑ar iubi cu adevărat ţi‑ar fi dat El Însuşi ce‑ţi dau eu acum,” tu trebuie să te opreşti şi să te gândeşti cât de bun a fost Dumnezeu cu tine. Iacov în epistola sa se referă la acest principiu când scrie, “Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea. Nu vă înşelaţi preaiubiţii mei fraţi: orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându‑se de la Tatăl luminilor” (Iacov 1:14‑17). Amintirea bunătăţii lui Dumnezeu te va opri să te repezi la păcat.

Din această descriere descoperim nu doar cum a păcătuit David (a primit cu bunăvoinţă ispita) şi de ce a păcătuit (a uitat bunătatea lui Dumnezeu şi astfel a dispreţuit Cuvântul lui Dumnezeu), ci şi ce i‑a adus păcatul. Păcatul lui David i‑a adus orbire faţă de propria stare. Găsim reacţia lui la istorisirea lui Natan în 2 Samuel 12:5: “David s‑a aprins foarte tare de mânie împotriva omului acestuia.” Din acest pasaj rămân cu impresia că David a fost convins că Natan îi aducea spre analiză un caz real ce trebuia judecat. David nu s‑a văzut pe el însuşi în istorisire; l‑a văzut pe altul. Oridecâte ori ascundem păcat în noi, el ne întunecă ochii să nu ne vedem starea proprie.

Fiindcă aşa stau lucrurile, avertizarea lui Cristos de a nu judeca pe alţii este cu atât mai importantă. El ne‑a spus, “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7:1‑2). Exact asta i s‑a întâmplat lui David. El l‑a judecat pe omul din istoria lui Natan, zicând, “Viu este Domnul că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte. Şi să dea înapoi patru miei, pentru că a săvârşit fapta aceasta, şi n‑a avut milă” (2 Sam.12:5‑6). În judecata rostită, David a aplicat pedeapsa prevăzută în Lege pentru furt: “Dacă un om fură un bou sau o oaie, şi‑l taie sau îl vinde, să dea cinci boi pentru boul furat şi patru oi pentru oaia furată” (Ex.22:1).

Totuşi, prin aceasta David şi‑a pecetluit propria pedeapsă. Chiar dacă merita să moară pentru adulterul şi crima comisă, Dumnezeu i‑a cruţat viaţa. Însă în ciuda acestui fapt, a fost nevoit să plătească înapoi împătrit. Cum putea oare să facă asta? Putea să i‑l dea înapoi Bat‑Şebei pe soţul său? Putea restitui Bat‑Şebei curăţia anterioară? Neputând să dea înapoi ce pierduse, David a trebui să plătească de patru ori preţul, cu vieţile fiilor săi. Mai întâi, copilaşul născut din adulterul cu Bat‑Şeba a murit (vezi 2 Sam.12:15‑19). Apoi Amon s‑a culcat cu sora lui, Tamar, şi pentru această faptă rea a fost ucis de fratele său Absalom (vezi 13:1‑32). Mai târziu, când Absalom a încercat să uzurpe tronul tatălui său, a fost ucis de căpitanul oştirii lui David, Ioab (vezi 18:9‑15). Apoi încă unul din fii săi, Adonia, a încercat să ia tronul de la succesorul desemnat, Solomon, şi a fost executat (vezi 1 Împ.2:13‑25). Din cauza păcatului său şi a judecăţii rostite de gura lui, David şi‑a văzut păcatele repetate în fiii săi. Ce preţ mare a trebuit să plătească!

Oglinda

Ascultând istoria spusă de Natan, David a văzut imaginea păcatului altuia. Însă imediat Natan a întors imaginea astfel că ea a devenit o oglindă care reflecta propriul păcat al lui David. Imediat ce David a rostit sentinţa asupra omului din poveste, Natan i‑a spus, “Tu eşti omul acesta!” (2 Sam.12:7). Ce curaj i‑a trebuit profetului să spună asta! Oricine a încercat vreodată să pună cuiva în faţă păcatul ştie cum s‑a simţit Natan. Unul din cele mai dificile lucruri în viaţa creştină este să‑i arăţi cuiva păcatul. Dar este un lucru absolut necesar. Din pricină că avem în mod frecvent dificultăţi să recunoaştem problemele din propria viaţă, ar trebui să primim cu bucurie critica binevoitoare a altora. Cu toate acestea, de prea multe ori răspundem cu mânie şi amărăciune celui care vrea să ne ajute.

Deşi David a păcătuit grav prin relaţia sa adulteră cu Bat‑Şeba, suntem totuşi siguri că el s‑a uitat cu onestitate la imaginea proprie în oglinda pe care i‑a pus‑o în faţă Natan şi s‑a pocăit cu adevărat. Când s‑a uitat în oglindă, ce a văzut David? Întâi de toate, a văzut un om care gustase bunătatea lui Dumnezeu. Arătându‑i păcatul, Natan i‑a amintit mai întâi lui David tot ce făcuse Domnul pentru el: “Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Eu te‑am uns împărat peste Israel, şi te‑am scăpat din mâna lui Saul; te‑am făcut stăpân pe casa stăpânului tău, am pus la sânul tău nevestele stăpânului tău, şi ţi‑am dat casa lui Israel şi Iuda. Şi dacă ar fi fost puţin atâta, aş mai fi adăugat” (vv.7‑8). Când s‑a privit pe sine însuşi, David a realizat cât de nerecu­noscător fusese pentru binecuvântările imense primite de la Dumnezeu.

Oglinda i‑a arătat lui David şi un om care a dispreţuit Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar dacă David şi‑a putut ascunde păcatul de cei din jurul său, nu l‑a putut ascunde de Dumnezeu. Natan i‑a adus cu putere în memorie păcatul ascuns de mult, întrebându‑l, “Pentru ce dar ai dispreţuit tu cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie, Hetitul; ai luat de nevastă pe nevasta sa, şi pe el l‑ai ucis cu sabia fiilor lui Amon” (v.9). David cunoştea poruncile dumnezeieşti care interziceau uciderea şi adulterul, cu toate acestea a ales să lase la o parte Cuvântul sfânt. Şi Domnul îi arată clar că a dispreţui Cuvântul Său este acelaşi lucru cu a‑L dispreţui pe El. Domnul îi spune lui David, “Acum niciodată nu se va depărta sabia din casa ta, pentru că M‑ai dispreţuit” (v.10).

David n‑a văzut în oglindă doar un om care a dispreţuit Cuvântul lui Dumne­zeu, ci a văzut şi un om care a făcut de ruşine Numele lui Dumnezeu. Profetul îi spune lui David, “Ai făcut pe vrăjmaşii Domnului să‑L hulească, săvârşind fapta aceasta” (v.14). Numele lui Dumnezeu a fost înjosit. Vecinii necredincioşi ai lui Israel au văzut cum s‑a purtat împăratul lui Israel şi au presupus că nici Dumnezeu nu este diferit de dumnezeii lor. Pentru faptul că a adus ocară Numelui lui Dumnezeu, David urma să‑şi petreacă şi el restul zilelor în ruşine. Domnul îi spune lui David că în timp ce el a luat pe ascuns pe nevasta lui Urie, alţii vor necinsti pe nevestele lui în public. În vreme ce el a folosit metode ocolite ca să‑l ucidă pe Urie, tot Israelul îi va vedea ucişi pe fii împăratului (vezi v.10‑13).

David a descoperit cât de neplăcută poate fi auto‑examinarea în faţa oglinzii Cuvântului lui Dumnezeu. Dar când a fost forţat să se uite cu atenţie la propria persoană în oglindă, a văzut ce om era în realitate. A văzut un om care gustase bunătatea lui Dumnezeu şi cu toate acestea I‑a fost nerecunoscător. A văzut un om care a dispreţuit Cuvântul lui Dumnezeu şi nu I s‑a supus. A văzut un om care a adus ocară Numelui lui Dumnezeu şi poporului lui Dumnezeu. Dar fără să fi făcut această examinare, David n‑ar fi ajuns la pocăinţă şi la iertare.

La fel ca David, şi noi trebuie să ne examinăm cu atenţie propria persoană în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu. De foarte multe ori noi ne oprim numai să aruncăm o privire fugară la noi înşine, auzind Cuvântul doar cu urechile fără să‑l împlinim. Foarte curând ajungem să ne trecem cu vederea păcatele şi să ne lăudăm cu o neprihănire a noastră personală. Este nevoie nu doar să citim Cuvântul ci să‑l şi folosim în viaţa noastră în fiecare zi pentru a descoperi păcatele care împiedică relaţia noastră cu Domnul şi aduc ocară Numelui Său (vezi Iacov 1:22‑25). Oare cât a trecut de când te‑ai uitat cu atenţie la tine însuţi în această oglindă?

Fereastra

Când ne examinăm cu mare atenţie propria persoană în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu, căutând cu sinceritate să verificăm dacă găsim vreun păcat, această oglindă devine o fereastră prin care‑L putem vedea pe Dumnezeu şi putem apela la iertarea şi vindecarea care vin de la El. Când David s‑a pomenit faţă în faţă cu păcatul său, el a mărturisit cu umilinţă şi cu părere de rău, “Am păcătuit împotriva Domnului!” (2 Sam.12:13). Răspunsul lui Natan indică faptul că remuşcarea simţită de David din pricina păcatului şi mărturisirea lui imediată au fost autentice. Natan îi spune lui David că Dumnezeu l‑a iertat: “Domnul îţi iartă păcatul, nu vei muri” (v.13).

Vedem aici un exemplu extraordinar al îndurării lui Dumnezeu. După Lege, adulterul şi crima erau păcate capitale. Dreptatea cerea ca David să moară. Cu toate acestea, fiindcă David a arătat o pocăinţă adevărată pentru păcatele sale, el a fost iertat de Dumnezeu. Însă şi aşa, el a trebuit să simtă că Dumnezeu e stăpân. Chiar dacă Dumnezeu i‑a iertat păcatul şi l‑a scăpat de pedeapsă, David a trebuit să sufere consecinţele păcatului iertat. Tot restul vieţii sale a secerat ce semănase. Şi‑a văzut fii şi vecinii violând pe nevestele şi pe fiicele sale. Şi‑a văzut fiii răzvrătindu‑se împotriva sa şi încercând să‑i ia împăraţia. Şi a trăit durerea să‑şi vadă patru fii murind din cauza păcatului său.

Ai remarcat oare că toate lucrurile bune din viaţă se plătesc mai dinainte? De exemplu, dacă vrei să te bucuri de muzică bună cheltui timp şi bani învăţând să cânţi la un instrument. Pentru a învăţa o meserie ai nevoie de timp şi disciplină. Acelaşi lucru este şi în cazul în care vrei să înveţi să trăieşti pentru Dumnezeu. În schimb, pentru păcatul din viaţa noastră plătim în rate, ulterior, pentru mult timp—chiar şi pentru păcatele care ne‑au fost iertate. Deşi nouă anumite păcate ni se par neprimejdioase, întotdeauna vom plăti mai târziu pentru ele. Galateni 6:7‑8 ne spune, “Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.”

Când s‑a uitat la imaginea zugrăvită de Natan, David s‑a aprins de mânie văzând păcatul altuia. Însă apoi imaginea s‑a trasformat într‑o oglindă, şi David şi‑a dat seama că priveşte la propriul său păcat. În loc să se mânie pe Natan sau să dea vina pe alţii pentru păcatul său, David a stat faţă în faţă cu sine însuşi, şi‑a recunoscut deschis păcatul şi l‑a mărturisit în faţa Domnului. În timp ce făcea acest lucru, oglinda a devenit o fereastră prin care a văzut că Dumnezeu îi arată îndurare. A auzit cele mai binefăcătoare cuvinte rostite vreodată:” Domnul îţi iartă păcatul, nu vei muri.” (2 Sam.12:13). O traducere mai liberă formulează astfel acest pasaj: “Domnul a pus păcatul tău asupra altuia…” Ce imagine frumoasă a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi prin Isus Cristos! El a pus asupra lui Cristos nelegiuirea noastră a tuturor (Isaia 53:6).

Este cumva mânia noastră faţă de alţii o mască cu care acoperim propriile noastre păcate?

“Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare” (Prov.28:13).

Capitolul 5

Elisei: Mânios din cauza oportunităţilor ratate

Care este cea mai mare comoară a bisericii voastre? Resursele financiare? Clădirea impunătoare? Toate acestea sunt bune, însă dacă poporul lui Dumnezeu nu are o credinţă şi o viziune mare, va rata multe oportunităţi de a sluji mai bine şi de a creşte.

Proorocul Elisei s‑a mâniat pe împăratul lui Israel fiindcă acesta s‑a limitat şi, drept rezultat, a limitat potenţiala lucrare a lui Dumnezeu pentru el şi pentru întreaga naţiune. În 2 Împăraţi 13 citim: “Elisei s‑a îmbolnăvit de o boală, de care a şi murit. Ioas, împăratul lui Israel, s‑a pogorât la el, a plâns pe faţa lui, şi a zis: „Părinte, părinte! Carul lui Israel şi călărimea lui!” Elisei i‑a zis: „Ia un arc şi săgeţi.” Şi a luat un arc şi nişte săgeţi! Apoi Elisei a zis împăratului lui Israel: „Încordează arcul cu mâna ta.” Şi după ce l‑a încordat cu mâna lui, Elisei şi‑a pus mâinile pe mâinile împăratului, şi a zis: „Deschide fereastra dinspre răsărit.” Şi a deschis‑o. Elisei a zis: „Trage.” Şi a tras. Elisei a zis: „Aceasta este o săgeată de izbăvire din partea Domnului, o săgeată de izbăvire împotriva Sirienilor: vei bate pe Sirieni la Afec până îi vei nimici.”

“Elisei a mai zis: „Ia săgeţi.” Şi a luat. Elisei a zis împăratului lui Israel: „Loveşte în pământ!” Şi a lovit de trei ori; apoi s‑a oprit. Omul lui Dumnezeu s‑a mâniat pe el, şi a zis: „Trebuia să loveşti de cinci sau şase ori: atunci ai fi bătut pe Sirieni până i‑ai fi nimici, acum îi vei bate numai de trei ori”” (vv.14‑19).

Timp de mulţi ani, Hazael, împăratul Siriei, a atacat în repetate naţiunea lui Israel şi Iuda. Când Hazael a luat Gatul şi era în drum spre Ierusalim, împăratul lui Iuda a golit templul de tot aurul şi obiectele consacrate Domnului şi le‑a trimis împreună cu propriile sale bogăţii lui Hazael, ca dar de pace (vezi 12:17‑18). Datorită faptului că Domnul era mâniat pe naţiunea lui Israel din pricina multelor lor păcate, El i‑a lăsat în mâinile lui Hazael şi ale fiului său, Ben‑Hadad (vezi 13:3). Astfel, când Ioas, împăratul lui Israel, a auzit că profetul lui Dumnezeu, Elisei, e pe moarte, a început să se îngrijoreze. S‑a dus la Elisei, cu nădejdea că va primi o binecuvântare de la profet înainte ca acesta să plece din lume. Şi Elisei i‑a dat într‑adevăr lui Ioas şi armatei sale binecuvântarea lui Dumnezeu şi făgăduinţa biruinţei asupra Siriei.

În acelaşi timp, făcând aşa Elisei a testat şi credinţa lui Ioas, şi a găsit că nu avea prea multă. Împăratul Ioas s‑a limitat singur. Fiindcă nu avea viziunea de a cere lucruri mari de la Dumnezeu, el nu s‑a bucurat de toate binecuvântările pe care Dumnezeu voia să i le dea. Examinând viaţa împăratului Ioas, descoperim patru limitări. Mulţi oameni de astăzi pun limitări similare vieţii lor şi lui Dumnezeu. Trebuie să conştientizăm aceste limitări pentru a putea evita repetarea în vieţile noastre şi în bisericile noastre a aceloraşi greşeli făcute de Ioas.

O apreciere limitată pentru slujitorul lui Dumnezeu

Ioas a pierdut oportunităţile pentru o şi mai mare binecuvântare din partea lui Dumnezeu din pricină că a avut o apreciere limitată pentru slujitorul lui Dumnezeu. El n‑a realizat ce fel de om era Elisei în realitate. Elisei fusese un om de o mare îndrăzneală şi de un mare curaj. El primise din partea Domnului binecuvântări şi putere specială. Fusese chemat de proorocul Ilie să fie succesorul său. În momentul în care Ilie a fost luat la cer într‑un vârtej de vânt, Elisei a avut privilegiul să fie martor şi să vadă acest lucru, aceasta fiind o indicaţie că el avea să primească o măsură dublă din duhul lui Ilie (vezi 2 Împ.2:1‑13).

Dumnezeu a lucrat cu putere prin Elisei şi i‑a dăruit o lucrare de slujire lungă şi roditoare. Elisei a slujit în timpul domniei a cinci împăraţi din împărăţia de Nord. Biblia relatează douăzeci de minuni înfăptuite prin Elisei, inclusiv una care a avut loc după moartea şi îngroparea lui (vezi 13:20‑21). De exemplu, Elisei a avut putere asupra naturii. Dumnezeu i‑a dat puterea să despartă apele Iordanului (2:14) şi să curăţească apele poluate (vv.19‑22). A înmulţit uleiul văduvei ca ea să‑şi poată plăti datoriile şi să nu lase să‑i fie vânduţi copiii ca robi (4:1‑7). Elisei a avut putere asupra bolii şi morţii. L‑a vindecat pe Naaman de lepra lui (5:1‑14) şi chiar a înviat un tinerel care murise (4:18‑37). Pe lângă acestea, Elisei a făcut mai multe profeţii, printre ele şi aceea că Israel va învinge pe Moabiţi (3:10‑27). Cu adevărat, Elisei a fost un om folosit cu putere de Dumnezeu. A fost un mare om al rugăciunii. Am crede că toţi împăraţii din Israel şi Iuda l‑au căutat mereu pe Elisei să asculte sfatul său înţelept şi compania lui. Ni se pare normal să‑l fi apreciat şi să fi depins de el.

Din păcate, lucrurile nu au stat aşa. Împăraţii nu l‑au prea consultat pe Elisei decât când se găseau situaţii aparent imposibile (vezi 3:4‑14). N‑au fost doritori să cunoască cuvântul Domnului şi de multe ori l‑au prigonit pe Elisei şi pe ceilalţi profeţi când Dumnezeu i‑a trimis cu un mesaj. Însă când era pe moarte, este interesant să vedem cine a sosit să‑l vadă—Ioas (cunoscut de asemenea şi ca Ioahaz), împăratul lui Israel. Ioas plânge lângă patul lui Elisei, zicând, “Părinte, părinte! Carul lui Israel şi călărimea lui!” (13:14).

Ioas n‑a ajuns să recunoască rolul lui Elisei ca părinte spiritual al lui Israel decât când proorocul era pe patul de moarte. Elisei avusese grijă de popor, hrănindu‑i cu generozitate din Cuvântul lui Dumnezeu şi atenţionându‑i în legătură cu păcatul. Făcuse tot ce face un tată pentru copiii săi. A hrănit, a protejat şi a învăţat poporul. Şi totuşi, se pare că împăratul n‑a urmat îndrumarea lui Elisei, nici n‑a apreciat lucrarea lui decât când a fost prea târziu.

Nu se întâmplă oare tot aşa şi în vieţile noastre de foarte multe ori? Nu punem mare preţ pe părinţi, bunici, alte rude sau prieteni pe care‑i avem. Apoi brusc aceştia sunt atinşi de o boală terminală sau trec printr‑un accident teribil. Dintr‑o dată ne devin foarte importanţi, şi începem să le arătăm o atenţie specială şi un tratament special. De ce nu‑i tratăm în fiecare zi ca şi cum ar fi ultima zi în care i‑am mai vedea?

Împăratul Ioas nu doar că a ignorat conducerea spirituală a lui Elisei, dar nici n‑a recunoscut mai înainte de aceasta rolul cheie pe care l‑a jucat Elisei în biruinţele militare ale lui Israel. Ioas a realizat în final că, fără intervenţia lui Elisei înaintea lui Dumnezeu în folosul lor, naţiunea lui Israel ar fi pierit de mult. Domnul, prin Elisei, a adus izbăvire poporului nu numai o singură dată. Împăratul îi spune proorocului că este mai important pentru naţiune decât toate carele de luptă şi călăreţii lui Israel.

Care este cea mai mare comoară a bisericii? Nu este clădirea nici maşinile nici bugetul, ci mai degrabă oamenii ei evlavioşi—oamenii care umblă cu Domnul, care cunosc adevărul lui Dumnezeu, care ştiu să se roage. Ca creştini, noi ar trebui să dorim să trăim într‑un aşa fel şi să contribuim într‑un aşa fel la viaţa societăţii, a bisericii şi a familiei încât după plecarea noastră să ni se simtă lipsa.

Acest incident final din viaţa lui Elisei ne arată în acelaşi timp că lucrarea noastră pentru Domnul nu se termină până în momentul când nu tragem ultima suflare aici pe pământ. Chiar şi pe patul de moarte, proorocul cel în vârstă mai arăta încă puterea lui Dumnezeu. El a proorocit înfrângerea Siriei de către Israel, spunând împăratului să ia arcul şi săgeţi şi să tragă o săgeată pe fereastră spre răsărit. În vremea Vechiului Testament, când voiai să declari război unei naţiuni, se obişnuia să tragi o săgeată în teritoriul inamicului. Din moment ce Siria se afla la răsărit de Israel, Elisei îi demonstra lui Ioas că Domnul le va da biruinţă în războiul cu Sirienii. Elisei nu doar că a proorocit, ci şi‑a pus mâinile lui obosite pe mâinile împăratului, dându‑i lui Ioas puterea şi binecuvântarea Domnului care avea să‑l facă în stare să câştige biruinţa.

Putem învăţa încă o lecţie importantă de la Elisei. Chiar dacă era pe moarte, el încă se gândea la alţii. Ar fi putut foarte uşor să‑şi plângă de milă sie însuşi, şi să gândească, De ce nu mă ia Dumnezeu acasă în felul în care l‑a luat pe Ilie? De ce trebuie să îndur durerea şi suferinţa? De ce va trebui eu să mor, când Ilie n‑a murit? Elisei însă a înţeles că Dumnezeu are planuri diferite pentru oameni diferiţi. Deci, în loc să‑L ia la întrebări pe Dumnezeu sau să se afunde în păreri de rău şi în depresie, Elisei îşi petrece ultimile zile pe pământ gândindu‑se la alţii şi slujindu‑L pe Dumnezeu. El arată o preocupare reală pentru binele împăratului şi a naţiunii. Era întristat despre situaţia cu Sirienii şi voia să facă tot ce putea pentru a ajuta. Deci încă odată el se lasă a fi un instrument folosit de Dumnezeu pentru a proclama mesajul Său de izbăvire.

Elisei fusese credincios slujind Domnului şi poporului lui Israel timp de vreo 60 de ani, cu toate acestea Ioas nu a recunoscut şi nu l‑a apreciat pe robul lui Dumnezeu până când n‑a fost prea târziu. Tu cum eşti? I‑ai spus recent păstorului vostru că apreciezi lucrarea lui şi că te rogi în fiecare zi pentru el? I‑ai transmis unei rude în vârstă dragostea ta şi că‑i mulţumeşti lui Dumnezeu pentru el sau ea? Să arătăm apreciere oamenilor lui Dumnezeu şi să‑I mulţumim lui Dumnezeu pentru ei până încă mai putem.

O înţelegere limitată a voii lui Dumnezeu

Împăratul Ioas nu doar că n‑a apreciat lucrarea lui Elisei până n‑a fost prea târziu, dar a avut şi o înţelegere limitată a voii lui Dumnezeu. Instrucţiunile lui Elisei şi profeţia lui au fost clare. I‑a spus lui Ioas să tragă o săgeată pe fereastră, semnificând provocarea la bătălie făcută de Israel Siriei. Apoi profetul i‑a poruncit, “Ia săgeţi… loveşte în pământ” (2 Împ.13:18). Unii traducători au tradus pasajul astfel, “Trage în pământ.” Ioas a ascultat, dar a tras doar de trei ori, dovedind că n‑a înţeles cu adevărat planul lui Dumnezeu. Săgeţile reprezentau victoria pe care Dumnezeu avea s‑o dea împăratului. Numărul de săgeţi pe care Ioas avea să‑l lovească—sau să‑l tragă—în pământ avea să determine câte biruinţe va avea.

Înţelesul profeţiei făcute de Elisei trebuia să‑i fie clar lui Ioas. Dar împăratul n‑a avut discernământ spiritual. El a avut o înţelegere limitată a voii lui Dumnezeu fiindcă probabil avea o înţelegere limitată despre Dumnezeu însuşi.

Este tragic când creştinii nu pot vedea ce face Dumnezeu în vieţile lor. Este tragic mai ales când trecem printr‑o criză fără a înţelege ce vrea Dumnezeu să realizeze. Moise este pentru noi o ilustraţie a unui om care ştia ce face Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu îi descoperise. Psalmul 103:7 ne spune, “El Şi‑a arătat căile Sale lui Moise, şi lucrările Sale copiilor lui Israel.” Datorită faptului că Moise a avut o relaţie apropiată cu Domnul, el nu doar că a văzut ce face Domnul, ci a ştiut şi de ce face Domnul ceea ce face. El a înţeles voia lui Dumnezeu pentru că era direct implicat în împlinirea ei. Copiii lui Israel, pe de altă parte, erau doar spectatori. Ei vedeau ce se întâmplă dar nu înţelegeau motivaţia din spatele celor întâmplate. În acest fel, ei erau ca Ioas.

Din nefericire, prea mulţi credincioşi de astăzi sunt creştini de fotoliu. Stau şi privesc la Dumnezeu cum lucrează în vieţile lor şi în vieţile altora, fără să fie în stare să înţeleagă scopul Său. De ce? Fiindcă n‑au învăţat destul despre Domnul şi despre Cuvântul Său încât să‑I înţeleagă principiile. N‑au ajuns să‑şi dezvolte o relaţie intimă cu El care să‑i fi dus la înţelegerea voii Sale şi a felului Său de a lucra. Astfel, ei se clatină când vine criza şi încep să‑L acuze pe Dumnezeu că nu‑i pasă de ei.

Ce trist e când avem o înţelegere limitată a voii lui Dumnezeu. Trebuie să ne rugăm constant, “Doamne , învaţă‑mă voia voia Ta.” Trebuie să citim şi să medităm la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a descoperi gândul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a ştiut importanţa cunoaşterii voii lui Dumnezeu. De aceea el se roagă pentru Efeseni: “Mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale” (Efes.1:17‑19). Cu alte cuvinte, Pavel spune, “O, Doamne, deschide ochii inimii lor să vadă ce ai făcut, ce faci şi ce vei continua să faci Tu pentru cei care cred în Tine.”

O credinţă limitată în puterea lui Dumnezeu

Împăratul Ioas a avut o apreciere limitată faţă de robul lui Dumnezeu, Elisei. A avut şi o înţelegere limitată a voii lui Dumnezeu. A făcut gesturile cerute, dar n‑a prea înţeles de ce le face. Ioas a mai avut o a treia limitare care l‑a împiedicat să folosească oportunităţile puse în faţa lui. A avut o credinţă limitată în puterea lui Dumnezeu.

Elisei a avut motive să se mânie pe Ioas. Îi spusese împăratului direct ce urma să se întâmple. “Aceasta este săgeata de izbăvire din partea Domnului, o săgeată de izbăvire împotriva Sirienilor: vei bate pe Sirieni la Afec, până îi vei nimici” (2 Împ.13:17). Ioas a avut promisiunea biruinţei din partea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, el nu şi‑a însuşit prin credinţă promisiunea Domnului. El a subestimat puterea lui Dumnezeu. Elisei i‑a spus că dacă L‑ar fi crezut cu adevărat pe Dumnezeu, ar fi lovit în pământ de cinci sau şase ori, nu doar de trei. Prin urmare, biruinţa lui Ioas avea să fie limitată de nivelul slab al credinţei lui.

Fără îndoială că Elisei a murit dezamăgit. Şi‑a petrecut întreaga viaţă slujind copiilor lui Israel, încercând să‑i aducă înapoi la Dumnezeu. Când împăratul a arătat o credinţă atât de slabă, Elisei probabil s‑a întrebat dacă poporul a auzit ceva din ce le‑a spus el. Poate s‑a întrebat în sine însuşi, “Mai există credinţă în Israel?”

Dumnezeu răspunde credinţei noastre. Când i‑a vindecat pe doi orbi, Isus le‑a spus, “Facă‑vi‑se după credinţa voastră!” (Mat.9:29). Credinţa sau eliberează puterea lui Dumnezeu sau o limitează. Când avem credinţă adevărată, nimic nu este imposibil (vezi 17:20). Totuşi, Domnul îşi limitează lucrarea acolo unde există necredinţă (vezi 13:58). El lasă alegerea la îndemâna noastră. Va turna asupra noastră putere doar în măsura în care dorim să o primim.

O biruinţă limitată în slujba lui Dumnezeu

Fiindcă Ioas a avut o înţelegere limitată a voii lui Dumnezeu şi o credinţă limitată în puterea Sa, el a experimentat biruinţe limitate în slujba lui Dumnezeu. În 2 Împăraţi 13:25 ni se spune, “Ioas, fiul lui Ioahaz, a luat înapoi din mâinile lui Ben‑Hadad, fiul lui Hazael, cetăţile luate de Hazael de la Ioahaz, tatăl său, în timpul războiului. Ioas l‑a bătut de trei ori, şi a luat înapoi cetăţile lui Israel.” De ce a avut Ioas succes doar de trei ori? Fiindcă deja a decis rezultatul în momentul când a lovit pământul doar de trei ori cu săgeţile. Domnul i‑a dat doar cât a cerut.

Vedem aici un principiu important în acţiune. Biruinţele publice se bazează pe biruinţele avute în singurătate. Înainte ca David să‑l întâlnească pe Goliat pe câmpul de bătaie şi să‑l ucidă, el ucisese deja un leu şi un urs pe când îşi păzea singur turma lui de mioare pe dealuri. Înainte ca Domnul Isus să sufere umilinţa publică şi moartea pe cruce, El îşi predase deja viaţa departe de ochii mulţimii, în grădina Ghetsimani. Acţiunile noastre exterioare sunt doar o reflectare a atitudinilor noastre interioare. Dacă nu trăim cu Dumnezeu în particular, lucrarea noastră publică va fi limitată şi lipsită de eficacitate.

Chiar dacă avem cu toţii promisiunea biruinţei depline prin Isus Cristos (vezi 1 Cor.15:57), mulţi creştini au parte doar de biruinţe parţiale din pricina faptului că viaţa lor spirituală are mari lacune. Ei nu se întâlnesc cu Dumnezeu în particular în fiecare zi pentru a avea părtăşie cu El. Ei nu acţionează prin credinţă în promisiunile aflate în Cuvânt. Cu toate acestea, ei pun vina pe Domnul pentru eşecurile lor, când vina este de fapt a lor. Ce tragic este să pierzi oportunităţile!

Fiindcă împăratul Ioas eşuase în privat, el s‑a limitat singur în lucrarea sa publică. I‑ar fi putut înfrânge definitiv pe Sirieni. Cu toate acestea, el a ales să limiteze puterea lui Dumnezeu şi să ignore voia lui Dumnezeu. Drept rezultat, întreaga naţiune a lui Israel a suferit asuprirea Siriană în anii care aveau să vină.

Ioas a avut patru limitări serioase în viaţă, care l‑au făcut să piardă opor­tunităţile pe care Dumnezeu a vrut să i le pună la dispoziţie pentru victorie. A avut o apreciere limitată a robului lui Dumnezeu, Elisei. Se pare că n‑a pus preţ pe el până când profetul a ajuns pe moarte. Doar atunci a realizat cât de important fusese Elisei pentru naţiune. Tot astfel, Ioas a avut o înţelegere limitată a voii lui Dumnezeu. Din pricină că relaţia împăratului cu Domnul n‑a fost cum ar fi trebuit, el n‑a înţeles planul lui Dumnezeu referitor la înfrângerea Sirienilor. El doar a făcut gesturile ascultării de Domnul fără să înţeleagă de ce le face. Aceasta l‑a făcut să aibă o credinţă limitată în puterea lui Dumnezeu. Ioas a subestimat ce poate Dumnezeu să facă pentru el. Pentru că n‑a avut credinţa să ia pentru sine însuşi făgăduinţele lui Dumnezeu, a avut parte doar de o biruinţă limitată în slujba lui Dumnezeu. Ca rezultat, atât el cât şi naţiunea lui Israel au avut de suferit.

Acelaşi lucru este adevărat şi pentru noi şi pentru bisericile în care suntem. Când ne punem limite nouă şi lui Dumnezeu, nu suntem singurii care suferă. Bisericile slăbesc tot mai mult când membrii trăiesc din biruinţe parţiale.

Domnul doreşte să ne dea biruinţe mari în slujba Sa, atât pentru binecuvân­tarea noastră cât şi pentru slava Lui. Nu există limită în ceea ce putem face atunci când credem pe deplin în Dumnezeul nostru nemărginit. El “poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi, prin puterea care lucrează în noi” (Efes.3:20). Nimic nu‑I este cu neputinţă lui Dumnezeu, numai să credem. Să nu‑L limităm prin ignoranţa sau prin necredinţa noastră. Să ne însuşim promisiunile lui Dumnezeu şi să câştigăm biruinţele Sale.

Capitolul 6

Ozia: Mânios că a fost prins

Mânia poate fi o unealtă extraodinară în mâinile lui Dumnezeu, dacă este sfântă şi justificată. Totuşi, mânia egoistă, păcătoasă, poate fi o armă teribilă în mâinile celui rău. Mânia egoistă ne duce frecvent la comiterea unor păcate care‑i rănesc pe alţii. Mânia lui Cain l‑a dus la gelozie şi mai târziu la crimă. Tot aşa, patru fii ai lui David au murit ca rezultat al mâniei, al păcatului şi al pedepsei lui. Totuşi, chiar dacă furia noastră nu‑i răneşte serios pe alţii, mânia păcătoasă tot răneşte—şi chiar distruge—pe cineva: anume, pe noi înşine. De fapt, persoana mânioasă este rănită mult mai tare decât acei pe care ea este mânioasă.

Vedem acest fapt ilustrat grafic în viaţa împăratului Ozia (2 Cronici 26). În timpul monarhiei Vechiului Testament, cuvântul împăratului era lege. Împăratul avea putere de viaţă şi de moarte, fiind reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. El era responsabil cu punerea în aplicare a Legii lui Dumnezeu. De aceea, mai presus decât orice oamenii căutau să nu‑l mânie pe împărat. Ştiau că rezultatul putea fi fatal! De fapt, Cuvântul lui Dumnezeu îi avertiza în mod repetat împotriva provocării mâniei împăratului. Proverbe 16:14 afirmă, “Mânia împăratului este un vestitor al morţii, dar un om înţelept trebuie s‑o potolească.” Proverbe 20:2 adaugă, “Frica pe care o insuflă împăratul este ca răcnetul unui leu, cine îl supără, păcătuieşte împotriva sa însuşi.” Acest lucru punea o mare responsabilitate nu doar asupra poamenilor, ci şi asupra împăratului. El trebuia să fie sigur că hotărârile sale se bazează doar pe o mânie sau supărare justificată împotriva păcatului cuiva şi nu pe propria lui mânie şi mândrie.

În cele mai multe cazuri, mânia împăratului—atât cea justificată cât şi cea păcătoasă—aveau un efect direct asupra oamenilor. Totuşi, în cazul împăratului Ozia, vedem că mânia lui greşită i‑a făcut rău doar lui însuşi. Găsim în 2 Cronici 26 istoria tristă a unui împărat bun care s‑a stricat—şi rezultatele nefericite care au urmat.

“… Faima lui s‑a întins până departe, căci a fost ajutat în chip minunat până ce a ajuns foarte puternic. Dar când a ajuns puternic, inima i s‑a înălţat şi l‑a dus la pieire. A păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului său, intrând în Templul Domnului ca să ardă tămâie pe altarul tămâierii. Preotul Azaria a intrat după el, cu optzeci de preoţi ai Domnului, oameni de inimă, care s‑au împotrivit împăratului Ozia, şi i‑au zis: „N‑ai drept, Ozia, să aduci tămâie Domnului! Dreptul acesta îl au preoţii, fiii lui Aaron, care au fost sfinţiţi ca s‑o aducă. Ieşi din sfântul locaş, căci faci un păcat! Şi lucrul acesta nu‑ţi va face cinste înaintea Domnului Dumnezeu.” Ozia s‑a mâniat. În mână avea o cădelniţă. Şi cum s‑a mâniat pe preoţi, i‑a izbucnit lepra pe frunte, în faţa preoţilor, în Casa Domnului, lângă altarul tămâierii. Marele preot Azaria şi toţi preoţii şi‑au îndreptat privirile spre el, şi iată că era plin de lepră pe frunte. L‑au scos repede afară, şi el însuşi s‑a grăbit să iasă, pentru că Domnul îl lovise. Împăratul Ozia a fost lepros până în ziua morţii, şi a locuit într‑o casă deosebită ca lepros, căci a fost izgonit din Casa Domnului. Şi fiul său Iotam era în fruntea casei împăratului şi judeca poporul ţării” (vv.15‑21).

Când citeşti istoria domniei lui Ozia în 2 Împăraţi 15:1‑5 şi 2 Cronici 26, descoperi că el a fost un împărat plin de succes şi foarte popular, care L‑a urmat mulţi ani cu credincioşie pe Domnul. Totuşi, găsim că a păcătuit în mod de‑a dreptul strigător la cer. Dintre toţi, el ar fi trebui să ştie cel mai bine că doar preoţii aveau dreptul să aducă tămâie în Locul Sfânt. Cu toate acestea, când preoţii l‑au confruntat cu păcatul său, împăratul Ozia nu s‑a pocăit ci s‑a mâniat pe ei. De fapt, cuvântul ebraic folosit în acest pasaj înseamnă în mod literal “a fierbe, a vâjâi ca furtuna.” Acelaşi cuvânt era folosit deseori pentru a descrie marea care vuieşte. Nu era vorba de o mânie uşoară, trecătoare; Ozia răgea efectiv, ca un turbat, la preoţi. Şi‑a ieşit din fire, a avut o adevărată criză de temperament în Casa Domnului. Ce l‑a făcut pe acest împărat, care fusese atât de credincios, să se mânie în această măsură? Privind mai de aproape la acest incident, găsim la baza neascultării şi mâniei lui alte păcate—păcate cărora le poate cădea pradă orice creştin dacă nu este foarte atent.

O inimă nemulţumitoare

În spatele mâniei lui Ozia stătea, întâi de toate, păcatul unei inimi nemulţu­mitoare. Domnul îl binecuvântase mult, dându‑i o domnie lungă şi prosperă. Şi, dacă nu s‑ar lua în socoteală acest păcat de care vorbim, Ozia ar fi rămas în istorie drept un conducător înţelept şi credincios. Biblia ne spune despre el astfel, “El a făcut ce este bine înaintea Domnului” (2 Cron.26:4).

Dumnezeu l‑a binecuvântat pe Ozia în mod remarcabil datorită faptului că el a căutat să împlinească voia Domnului pentru viaţa sa. “A căutat pe Dumnezeu în timpul vieţii lui Zaharia, care pricepea vedeniile lui Dumnezeu. Şi în timpul când a căutat pe Domnul, Dumnezeu l‑a făcut să propăşească” (v.5). Zaharia (altul, nu autorul cărţii Zaharia) a fost un prooroc evlavios al acelei vremi. Spre deosebire de mulţi alţi împăraţi dinaintea lui, Ozia a căutat prietenia şi ajutorul lui Zaharia în înţelegerea voii lui Dumnezeu. Ozia a ascultat cu mare atenţie învăţăturile proorocului din Cuvântul lui Dumnezeu şi le‑a împlinit cât a putut mai bine.

Se pare că Ozia a avut o mamă evlavioasă care i‑a pus în inimă dorinţa să se încreadă în Dumnezeu. Numele ei, Iecolia, înseamnă, “Iehova va întări.” Fiindcă Ozia a avut doar şaisprezece ani când a urcat pe tronul tatălui său Amaţia, fără îndoială că mama sa a avut o mare influenţă asupra lui şi asupra începutului domniei sale. Prin influenţa mamei sale şi a omului cu care s‑a împrietenit, Zaharia, Ozia a căutat să‑L urmeze pe Domnul. Drept urmare, “Dumnezeu l‑a făcut să propăşească” (v.5).

Una din binecuvântările de care a avut parte Ozia a fost aceea de putere şi biruinţă militară. În acest pasaj găsim că Ozia a avut sub comanda sa o armată vastă de 307.500 oşteni şi 2.600 de ofiţeri (vv.12‑13). El a mai avut la dispoziţie şi o dotare militară variată—scuturi, suliţe, coifuri, platoşe, arcuri şi prăştii (v.14). Mai mult decât atât, oamenii săi au inventat echipamente specializate similare catapultelor, pentru păzirea zidurilor şi turnurilor cetăţilor şi pentru atacarea invadatorilor (v.15). Niciodată de pe vremea lui David nu mai avusese naţiunea lui Iuda o asemenea reputaţie de putere militară. Domnul l‑a ajutat să‑i înfrângă pe Filisteni şi pe Arabi (vezi v.6‑7). Amoniţii se temeau atât de mult de armata evreilor încât i‑au adus lui Ozia daruri de pace. Faima lor s‑a întins printre naţiunile înconjurătoare—chiar şi în Egipt (vezi v.8).

Împăratul Ozia s‑a bucurat de succes şi de prosperitate şi acasă. A iniţiat mai multe programe de construcţii şi a săpat fântâni. Era bărbat destoinic şi cu dragoste de a lucra pământul. Avea turme uriaşe de vite, multe ferme şi vii (vezi v.9‑10). Împăratul Ozia n‑a fost doar un om binecuvântat mult de Dumnezeu, ci şi un om cu o viaţă echilibrată. N‑a fost doar un om de război, ci şi un om de pace, un om al construcţiei. Era şi un judecător înţelept şi drept, onorat atât de prieteni cât şi de duşmani. Ozia era conştient de sursa succesului său—Dumnezeu şi numai Dumnezeu. Cu toate acestea, cu fiecare nouă biruinţă Ozia a devenit tot mai puţin recunoscător şi tot mai mândru. A început să dorească ceva mai mult decât avea.

La fel ca Ozia, cu cât ajungem mai tari şi mai puternici, cu atât suntem mai tentaţi să fim mai mândri. Uităm că tăria şi prosperitatea noastră vin de la Domnul. Începem să ne bizuim pe propria noastră putere şi să dorim mai mult şi mai mult. Când începem să ne mândrim, avem nevoie să ne amintim atenţionarea Domnului: “Mândria merge înaintea pieirii, şi trufia merge înainte căderii” (Prov.16:18).

O ambiţie păcătoasă

Unul din primele simptome ale căderii este pierderea recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Nu‑I mai suntem mulţumitori pentru ceea ce face pentru noi. Iar inima nemulţumitoare ne duce la un al doilea păcat—ambiţia păcătoasă.

Ambiţia poate fi bună dacă este motivată de voia lui Dumnezeu, dacă este supusă Cuvântului lui Dumnezeu şi dacă duce spre slăvirea lui Dumnezeu. Creştinul trebuie să aibă ambiţie să crească în Domnul şi să caute oportunităţi mai mari de a‑L sluji. Sunt prea mulţi credincioşi care au ajuns confortabili şi satisfăcuţi cu nivelul slujirii lor prezente pentru Domnul. Ei rămân la realizările trecute, în loc să continue să facă tot ce pot pentru El.

Totuşi, când ambiţia noastră nu este motivată de voia lui Dumnezeu şi de ascultarea de Cuvântul Lui, ea este păcătoasă şi distructivă. Dumnezeu îi dăduse lui Ozia toate binecuvântările posibile. Era un împărat realizat şi puternic. Cu toate acestea, el nu era mulţumit cu ceea ce avea. Voia să fie şi preot. A nesocotit legile lui Dumnezeu referitoare la preoţie şi a încercat să‑şi impună autoritatea.

Biblia este plină de exemple de oameni care au avut ambiţii păcătoase. De exemplu, Nadab şi Abihu, fiii lui Aaron, au dorit să aibă mai multă autoritate în Cortul Întâlnirii decât cea care le fusese dată. Astfel au încercat să ardă tămâie pe altar folosind foc străin. Ca urmare, Dumnezeu a trimis un foc din cer să‑i mistuie (vezi Lev.10:1‑2).

În Numeri 16, găsim alt exemplu. Datan şi Abiram, fiii lui Eliab, au sfidat autoritatea lui Moise. Ei au zis, “Cine‑i Moise, ca să ne spună ce să facem? Ne‑a scos dintr‑o ţară unde curge lapte şi miere ca să murim în pustie!” (vezi v.13), şi din nou, pedeapsa lui Dumnezeu împotriva ambiţiei lor păcătoase a fost rapidă. Domnul a făcut pământul să se deschidă şi să‑i înghită pe ei şi pe urmaşii lor (vezi v.31‑33). Tot aşa, Miriam [sau Maria], sora lui Moise, s‑a plâns de faptul că Moise a ajuns conducătorul cel mai important din Israel. Ea simţea că şi ea ar trebui să aibă aceeaşi autoritate ca el, şi a zis, “Oare numai prin Moise vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi?” (Num.12:2). Ca urmare a dorinţei păcătoase de putere, Dumnezeu a lovit‑o pe Miriam cu lepră.

În Noul Testament, exemplul clasic de ambiţie păcătoasă este al unui bărbat numit Diotref. În epistola 3 Ioan, citim: “Am scris ceva Bisericii, dar Diotref, căruia îi place să aibă întâietatea între ei, nu vrea să ştie de noi” (1:9). Din pricina dorinţei proprii de putere şi de autoritate absolută în biserică, Diotref l‑a respins pe apostolul Ioan şi pe cei asociaţi cu el, temându‑se că‑şi va pierde poziţia şi influenţa în biserică. Diotref nu doar că a refuzat să‑l primească pe Ioan şi pe ceilalţi conducători, dar a şi pus la disciplină pe oricine i‑a primit. Diotref punea în practică ceea ce el credea că este separare, când de fapt nu era decât izolare. Ioan condamnă acest fel de atutudine: “De aceea, când voi veni, îi voi aduce aminte de faptele pe care le face, căci ne cleveteşte cu vorbe rele. Nu se mulţumeşte cu atât; dar nici el nu primeşte pe fraţi, şi împiedică şi pe cei ce voiesc să‑i primească, şi‑i dă afară din Biserică” (v.10).

Trebuie să ne păzim de ambiţiile păcătoase. Acest păcat l‑a transformat pe îngerul Lucifer în Satana. El şi‑a spus în sine însuşi, “Mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14:14). Oridecâte ori oamenii încep să caute mai multă autoritate, putere, bani şi alte lucruri în afara voii lui Dumnezeu, găsesc doar necaz pentru ei înşişi şi pentru alţii. Noi trebuie să căutăm voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră şi să ne punem singura ambiţie de a‑L sluji mai mult pe El. Împăratul Ozia a fost binecuvântat foarte mult de Dumnezeu câtă vreme L‑a slujit doar pe El. Apoi însă, a început să o ia înaintea lui Dumnezeu, aspirând la o autoritate pe care nu‑i era îngăduit s‑o aibă. Drept urmare, şi‑a pierdut chiar şi autoritatea şi prestigiul pe care le avea.

O voinţă încăpăţânată

Din pricină că împăratul Ozia a uitat binecuvântările primite de la Dumnezeu şi a fost orbit de ambiţia lui păcătoasă după mai mută putere, el nu şi‑a supus voinţa în faţa Domnului. Fără îndoială că Ozia era familiar cu legile care arătau cine poate sluji ca preot. Cuvântul lui Dumnezeu spunea clar: “Tu [Aaron], şi fiii tăi, împreună cu tine, să păziţi slujbele preoţiei voastre în tot ce priveşte altarul şi tot ce este dincolo de perdeaua dinăuntru: aceasta este slujba pe care o veţi face. Vă dau în dar slujba preoţiei. Străinul care se va apropia, va fi omorât” (Num.18:7). Domnul dăduse preoţia lui Aaron şi urmaşilor săi. Doar ei puteau sluji în cort şi în templu. Cu toate acestea, deşi împăratul cunoştea Legea lui Dumnezeu, el a ignorat voia lui Dumnezeu şi a făcut cum a vrut el. A devenit atât de mândru încât a crezut că Dumnezeu va face o excepţie pentru el.

Nu găsim însă că Dumnezeu ar fi făcut vreodată vreo excepţie de la poruncile Sale. La fel ca Ozia, împăratul Saul a considerat că este mai presus de Legea lui Dumnezeu. Şi‑a asumat funcţia de preot, şi a adus o jertfă pentru popor. Pronunţarea pedepsei a fost rapidă şi definitivă. Împărăţia a fost luată de la el şi de la copiii lui (vezi 1 Sam.13:8‑14).

În Vechiul Testament, găsim doar un simplu exemplu de împărat care a fost şi preot—Melhisedec (vezi Gen.14:18). Numele lui înseamnă “împărat al neprihănirii.” Era împărat al Salemului, care înseamnă “pace,” şi a fost descris ca “preot al Dumnezeului Cel Preaînalt” (v.18). Desigur, Melhisedec a domnit înainte ca Dumnezeu să fi instituit preoţia Levitică. El nu era sub regula Legii.

Găsim doar două alte descrieri ale unui împărat‑preot în Biblie, şi acestea sunt folosite într‑un sens spiritual. Cel dintâi împărat‑preot este, desigur, Domnul Isus Cristos. El este descris ca preot după rânduiala lui Melhisedec (vezi Evr.6:20; şi capitolele 7‑10). El este de asemenea Împărat al împăraţilor (1 Tim.6:15). Isus este Împărat al neprihănirii şi al păcii. Neprihănirea şi pacea au fost unite împreună în Domnul Isus Cristos prin crucea Golgotei.

Prin ceea ce a făcut Cristos pentru noi, fiecare credincios este şi el împărat şi preot. Apocalipsa 1:5‑6 ne spune, “A Lui, care ne iubeşte, care ne‑a spălat de păcatele noastre cu sângele Său, şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său…” Prin Cristos, noi am fost făcuţi o preoţie împărătească (vezi 1 Petru 2:9).

Înpăratul Ozia a dorit să înceapă el o dinastie sau o preoţie împărătească, însă nu era voia lui Dumnezeu. Chiar când Ozia a fost pus faţă în faţă cu păcatul său, el nu s‑a pocăit. Azaria şi alţi 80 de preoţi au venit la el în templu şi l‑au avertizat să nu păcătuiască aducând tămâie pe altar. L‑au rugat să iese repede din sfântul locaş. Însă în loc să se pocăiască, împăratul s‑a mâniat pe preoţi (vezi 2 Cron.26:19). Fiindcă a refuzat să‑şi plece voinţa în faţa Domnului, Ozia a adus asupra sa judecata lui Dumnezeu.

O viaţă nefericită

Viaţa împăratului Ozia este o ilustrare desăvârşită a avertismentului lui Dumnezeu: “Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (1 Cor.10:12). Găsim aici un om care L‑a slujit cu credincioşie pe Dumnezeu în cea mai mare parte a vieţii sale. A dus slavă lui Dumnezeu şi drept urmare a fost binecuvântat extraordinar de mult. Însă apoi a permis ca o inimă nemulţumitoare, o ambiţie păcătoasă şi o voinţă încăpăţânată să‑l lipsească de aceste binecuvântări. De atunci înainte viaţa lui a fost umplută de nefericire şi mizerie. Ozia şi‑a petrecut anii declinului său singur, ca lepros. Nu‑mi pot imagina vreo tragedie mai mare decât atunci când un credincios care a slujit lui Dumnezeu multă vreme ajunge să‑şi trăiască anii de la urmă ai vieţii în ruşine ca urmare a păcatului.

Rezultatul păcatului lui Ozia a fost întreit. Mai întâi, el şi‑a pierdut sănătatea. Fiindcă a refuzat să se pocăiască, el şi‑a atras asupra lui judecata lui Dumnezeu. A fost lovit pe loc cu lepră. După Lege, oricine se amesteca în lucrarea preoţilor sau intra în locurile din templu rezervate preoţilor trebuia omorât. Dar Domnul, în îndurarea Sa, a ales să cruţe viaţa lui Ozia. În schimb i‑a tăiat lui Ozia legăturile cu oamenii, forţându‑l să‑şi trăiască restul vieţii în izolare ca lepros.

Al doilea rezultat a fost o continuare a primului. Din cauza bolii sale de lepră, el şi‑a pierdut tronul. De drept, Ozia era încă împărat. În ciuda acestui fapt, din cauză că leproşii nu aveau voie să se apropie de alţi oameni, Ozia a trebuit să lase controlul împărăţiei în mâinile fiului său Iotam (vezi 2 Cron.26:21).

Nu numai că Ozia a pierdut oportunitatea de a interacţiona cu oamenii şi şi‑a pierdut poziţia, dar el şi‑a pierdut şi privilegiul de a merge la templu. Ozia a fost neascultător faţă de voia lui Dumnezeu încercând să pătrundă în mijlocul templului. Drept urmare, i s‑a tăiat accesul în orice altă zonă a Casei Domnului (vezi v.21).

Împăratul Ozia a ajuns să înţeleagă în modul cel mai neplăcut cu putinţă ce se întâmplă când nu învăţăm să ne controlăm mânia. Fiind confruntat cu păcatul său, Ozia s‑a mâniat pe oamenii nepotriviţi şi pentru motive nepotrivite. În loc să se mânie pe el însuşi din pricina păcatului său, el s‑a repezit la cei care încercau să‑l readucă în voia lui Dumnezeu. Mândria sa şi temperamentul său l‑au împiedicat să caute iertarea lui Dumnezeu. Dacă s‑ar fi pocăit, ar fi putut evita multă nefericire şi durere a inimii.

Ozia câştigase multe bătălii şi cucerise multe cetăţi, însă împărăţia peste care stăpânea nu era de mare valoare fiindcă n‑a învăţat să stăpânească mai întâi împărăţia dinlăuntrul său. El n‑a înţeles marele adevăr din Proverbe 16:32: “Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz, şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi.” Dacă nu învăţăm să ne controlăm mai întâi mânia şi celelalte dorinţe, nu ne vom bucura de succes în viaţa noastră creştină. Proverbe 14:29 ne spune, “Cine este încet la mânie are multă pricepere, dar cine se aprinde iute, face multe prostii.” Cum putem să ţinem sub control un temepament iute? Prin a ne aduce aminte şi a exprima mulţumirea pentru tot ce ne‑a dat Domnul, prin direcţionarea ambiţiilor noastre spre scopurile Sale şi prin supunerea voii noastre în faţa voii Lui. Doar atunci putem experimenta puterea şi pacea lăuntrică care ne vor face în stare să ne controlăm furia.

Capitolul 7

Iona: Un predicator mânios

Mulţi oameni trăiesc cu idea că mânia este întotdeauna un semn de tărie. Chiar din contră, ea poate fi o evidenţă a slăbiciunii şi fricii. În Vechiul Testament, întâlnim un predicator mânios. După standardele acestei lumi, acest om a avut o lucrare de succes. Totuşi, în ochii lui Dumnezeu el era un eşec. Acest predicator a fost Iona. El a permis mâniei şi animozităţii pe care o avea faţă de Niniveni să distrugă bucuria şi binecuvântarea lucrării sale.

Istoria lui Iona ne este foarte cunoscută. Dacă această carte a lui Iona s‑ar termina la capitolul 3, versetul 10, Iona ar fi arătat foarte bine. Chiar dacă s‑a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu la început, a primit un răspuns miraculos la rugăciune pe când era în pântecele peştelui celui mare. Nu doar că viaţa lui a fost cruţată, ci a văzut şi o trezire extraordinară în Ninive în urma predicării lui. Însă chiar dacă se pare că atitudinea lui Iona faţă de Niniveni s‑a schimbat, în inima lui el încă păstra mânie şi resentimente faţă de ei şi faţă de Domnul.

Este posibil să te găseşti şi tu în locul ales de Dumnezeu, dar să ai încă o inimă tare, mânioasă şi plină de răzvrătire împotriva Lui. Chiar dacă Iona ştia cum să se roage şi să predice, şi chiar dacă teologia lui era ancorată puternic în Cuvântul lui Dumnezeu, el totuşi s‑a mâniat când Domnul nu i‑a făcut pe plac. “Lucrul acesta [că Dumnezeu a cruţat cetatea] n‑a plăcut deloc lui Iona, şi s‑a mâniat. S‑a rugat Domnului, şi a zis: „Ah! Doamne, nu este aceasta tocmai ce ziceam eu când eram încă în ţara mea? Tocmai lucrul acesta voiam să‑l înlătur fugind la Tars. Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!” (Iona 4:1‑2).

Iona şi‑a dat seama încă de când Dumnezeu l‑a chemat să plece la Ninive că El va cruţa cetatea dacă cei de acolo se vor pocăi. El dorea pieirea celor din Ninive, şi din această cauză a fugit de Domnul în loc să se ducă să le predice. În cele din urmă, după ce a înţeles că nu se poate ascunde de Domnul, Iona s‑a dus în silă la Ninive. Acolo temerile cele mai sumbre a lui Iona s‑au adeverit, când oamenii s‑au pocăit. La fel ca un copil care n‑a primit ce dorea, Iona s‑a îmbufnat şi a început să‑şi plângă singur de milă, zicând, “Acum, Doamne, ia‑mi viaţa, căci vreau mai bine să mor decât să trăiesc!” (v.3). Remarcaţi cum răspunde Domnul în faţa acestei atitudini: “Bine faci Tu de te mânii?” sau “Ai tu un motiv bun să te mânii?” (v.4, trad.NASB). Domnul îl obligă pe Iona să mediteze la motivele mâniei sale. Dacă Iona ar fi fost cinstit cu sine însuşi, ar fi realizat că mânia lui era nejustificată. El ar fi trebuit să fie fericit că Ninivenii s‑au pocăit şi că Dumnezeu i‑a permis să lucreze la pocăinţa lor.

Însă profetul nu era încă pregătit să se pocăiască de mânia lui. “Şi Iona a ieşit din cetate, şi s‑a aşezat la răsărit de cetate. Acolo şi‑a făcut un umbrar, şi a stat sub el, până va vedea ce are să se întâmple cu cetatea. Domnul Dumnezeu a făcut să crească un curcubete, care s‑a ridicat peste Iona, ca să facă umbră capului lui şi să‑l facă să‑i treacă mânia. Iona s‑a bucurat foarte mult de curcubetele acesta” (v.5‑6). În gândul lui, probabil Iona încă spera ca Dumnezeu să distrugă cetatea. Deci, pentru orice eventualitate, Iona a ieşit din cetate şi şi‑a construit un adăpost de unde să poată urmări ce se petrece. În ciuda neascultării şi răzvrătirii repetate a lui Iona, Domnul încă îi poartă de grijă. A făcut imediat să crească un curcubete mare care să‑i facă umbră. Remarcaţi reacţia lui Iona. Doar cu câteva ore mai înainte, era deosebit de nemulţumit (v.1). Acum îl vedem deosebit de bucuros pentru faptul că Domnul i‑a dat curcubetele (v.6). Se pare că Iona este controlat de emoţiile sale.

Domnul mai avea încă un motiv pentru care a făcut să crească planta pentru Iona. A vrut să‑l înveţe pe profet o lecţie importantă în legătură cu mânia nejustificată. “Dar a doua zi, la răsăritul soarelui, Dumnezeu a adus un vierme, care a înţepat curcubetele, şi curcubetele s‑a uscat. Când a răsărit soarele, Dumnezeu a făcut să sufle un vânt uscat de la răsărit, şi soarele a bătut peste capul lui Iona, şi Iona a leşinat. Atunci a dorit să moară, şi a zis: Mai bine să mor decât să trăiesc!” (vv.7‑8).

Reacţia lui Iona ne descoperă un adevăr important despre mânie. Mânia, plângerea de milă pentru propria persoană şi depresia merg de obicei împreună. Omul plin de mânie (chiar dacă îşi exprimă mânia) va trece deseori prin depresii şi îşi va plânge deseori de milă. În mod frecvent se întâmplă că el nici nu‑şi dă seama că depresia lui este cauzată de mânie.

În timp ce Iona stătea părându‑i rău de propria persoană, Domnul i‑a vorbit din nou pentru a‑i băga bine lecţia în cap. “Dar Dumnezeu a zis lui Iona: „Bine faci tu de te mânii din pricina curcubetelui?” El a răspuns: „Da, bine fac că mă mânii până la moarte!” Atunci şi Domnul a zis: „Ţie îţi este milă de curcubetele acesta, care nu te‑a costat nici o trudă şi pe care nu tu l‑ai făcut să crească, ci într‑o noapte s‑a născut şi într‑o noapte a pierit. Şi Mie să nu‑Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, afară de o mulţime de vite!”” (vv.9‑11). Domnul îi spune lui Iona, “Dacă ţie ţi‑e milă de o plantă pe care n‑ai semănat‑o nici n‑ai îngrijit‑o, cum să nu‑i iert eu pe oamenii din Ninive, oameni pe care Eu i‑am creat?”

Din păcate, istoria se tremină aici. Nu ştim ce i‑a mai răspuns Iona Domnului. Trebuie să tragem propriile noastre concluzii. Putem să sperăm că dacă ar fi existat un verset 12, acesta ar fi spus: “Şi Iona s‑a pocăit şi a zis, Doamne, iartă‑mă că m‑am mâniat. Îngăduie‑mi să mă întorc în cetate şi să‑mi termin lucrarea începută.”

Citirea cărţii lui Iona este similară unui examen psihiatric. Care este răspunsul tău la experienţa lui Iona? Simpatizezi oare cu dilema lui Iona, şi spui, “Sunt de acord cu tine, Iona. Acei Niniviţi erau ticăloşi, meritau să moară. Ca şi tine, şi eu sunt furios. Sunt furios pe faptul că Dumnezeu permite oamenilor răi să facă tot ce vor în această lume”? Chiar dacă cei mai mulţi dintre noi nu doresc să fie ca Iona, de multe ori avem faţă de cei nemântuiţi o atitudine similară. La fel cu Iona, poate ne bucurăm de o cinstire măruntă sau de un dar material nesemnificativ pe care‑l primim, dar nu ne putem simţi fericiţi când vrăjmaşul nostru este mântuit, sau nu ne întristăm de păcatele din noi. Mânia schimbă focalizarea priorităţilor noastre dinspre Dumnezeu spre noi înşine.

De aceea este atât de periculos pentru un creştin să permită unei mânii egoiste să‑i controleze viaţa. Când ne mâniem, ne este dificil să discernem ce fel de mânie avem. Încercăm să ne convingem că avem o indignare justificată şi sfântă când, în realitate, avem o mânie egoistă, lumească, lipsită de evlavie. Când cedăm unei astfel de mânii, Domnul nu ne poate binecuvânta.

Motivul mâniei lui

De ce s‑a mâniat Iona pe Dumnezeu pentru că i‑a cruţat pe cei din Ninive? Care au fost rezultatele mâniei lui? Meditând la acestea şi la alte aspecte ale mâniei lui Iona vom fi ajutaţi să învăţăm cum să abordăm şi noi problema mâniei.

Care a fost motivul mâniei lui Iona? Răspunsul este foarte simplu—necapitularea deplină în faţa lui Dumnezeu. Pentru a ne folosi, Domnul trebuie să aibă control asupra fiecărui aspect al fiinţei noastre—asupra trupului, minţii, voinţei şi inimii noastre. Trebuie să depunem totul la picioarele Lui. Nu putem să ţinem nimic pentru noi înşine.

În tot cursul cărţii lui Iona, îl găsim pe profet că refuză să cedeze un lucru sau altul în mâna Domnului. Însă treptat Domnul câştigă controlul diferitelor aspecte ale vieţii sale. În capitolul 1, Dumnezeu îi pătrunde mintea, spunându‑i, “Scoală‑te, du‑te la Ninive, cetatea cea mare, şi strigă împotriva ei” (v.2). Însă în acest moment Domnul nu deţinea controlul asupra restului fiinţei lui Iona. Voinţa lui Iona refuza să plece la Ninive. Inima lui era şi ea răzvrătită, şi cele două au determinat trupul lui să fugă de Dumnezeu. Însă oricât de mult încerca, Iona nu putea să‑şi scoată din minte cuvintele lui Dumnezeu.

În capitolul 2, Îl vedem pe Dumnezeu cum foloseşte circumstanţele pentru a‑l aduce pe Iona în situaţia de a‑şi supune voinţa în faţa Domnului. Pe când se găsea în pântecele peştelui celui mare, Iona a strigat către Dumnezeu: “Eu însă Îţi voi aduce jertfe cu un strigăt de mulţumire, voi împlini juruinţele pe care le‑am făcut” (v.9). Odată ce Dumnezeu a controlat voinţa lui Iona, în curând I‑a fost supus şi trupul lui. În capitolul 3, găsim mintea şi voinţa lui Iona direcţionându‑i trupul către Ninive.

Însă cu toate că Iona a urmat porunca Domnului şi a predicat la Ninive, el nu era încă controlat în totalitate de Dumnezeu, fiindcă inima lui nu era acolo. Pare incredibil că Iona a predicat una din cele mai măreţe predici de trezire spirituală din timpul Vechiului Testament, urându‑i în acelaşi timp pe oamenii cărorea le predica! Ce ilustrare tragică a adevărului din 1 Corinteni 13:1: “Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n‑aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.” Putem fi cei mai mari evanghelişti care au trăit vreodată, însă dacă nu avem o dragoste adevărată, din inimă, pentru oamenii cărora le împărtăşim mesajul, cuvintele noastre vor fi goale şi fără rost.

Însă rezultatul predicării lui Iona ne învaţă un alt adevăr important despre slujire: Dumnezeu va folosi Cuvântul Său chiar dacă slujitorul Său nu este tot ce ar trebui să fie. Chiar dacă inima lui Iona nu era în lucrarea lui, Dumnezeu a binecuvântat şi aşa Cuvântul Său, iar oamenii s‑au pocăit în ciuda eforturilor lui Iona de a‑i opri. Este posibil ca Dumnezeu să binecuvânteze o lucrare fără să binecuvân­teze lucrătorul. Când inima noastră nu este în ordine înaintea lui Dumnezeu, noi pierdem beneficiile minunate care ne pot veni din această slujire. Cu toate acestea, Dumnezeu poate să‑şi facă şi îşi va face lucrarea Sa.

Fără dragoste, orice jertfă pe care o facem şi orice slujire am îndeplini sunt fără valoare: “Şi chiar dacă aş avea darul prorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n‑aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi‑aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi‑aş da trupul să fie ars, şi n‑aş avea dragoste, nu‑mi foloseşte la nimic” (vv.2‑3). De ce este fără valoare lucrarea noastră fără dragoste? Fiindcă ea nu aduce binecuvântare persoanei care face lucrarea respectivă.

Chiar dacă Iona nu şi‑a dat inima lui Dumnezeu şi oamenilor, Domnul a ales totuşi să folosească lucrarea lui Iona pentru aducerea oamenilor la pocăinţă. A făcut asta din pricina iubirii Sale nemăsurate şi din pricina milei Sale faţă de copiii nevinovaţi din Ninive. Cuvintele finale spuse de Domnul lui Iona sunt interesante: “Şi Mie să nu‑Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta lor de stânga, afară de o mulţime de vite!?” (Iona 4:11). S‑ar părea că cele 120000 de persoane la care se referă Dumnezeu aici erau copiii mici care n‑au ajuns încă la vârsta deosebirii lucrurilor. Erau prea mici să deosebească binele de rău.

Dacă această interpretare este corectă, putem vedea cât de mare era într‑adevăr cetatea Ninive. Este descrisă drept “cetatea cea mare” (v.11). Dacă adaugi părinţii la acest număr, apoi copiii mai mari şi adulţii fără copii, populaţia acestei cetăţi ar fi putut ajunge aproape la un milion. Mulţi comentatori estimează că populaţia cetăţii Ninive era de cel puţin 600000—un oraş de mărimea lui San Francisco. În acest pasaj, Domnul încearcă să‑l facă pe Iona să înţeleagă câţi oameni inocenţi şi buni ar fi murit dacă El distrugea întreaga cetate din pricina păcătoşeniei câtorva.

Pentru a‑i arăta lui Iona adâncimea compasiunii Sale, Domnul îşi exprimă chiar şi preocuparea faţă de animalele din cetate. Ca şi cum i‑ar spune lui Iona, “Dacă oamenii aceştia mor prin judecata Mea, cine va purta de grijă animalelor?” Iona n‑avea o astfel de milă.

Iona nu voia să se supună complet în faţa lui Dumnezeu din cauza faptului că părearea lui despre propria relaţie cu Dumnezeu era eronată. Mai întâi, Iona avea o atitudine greşită faţă de voia lui Dumnezeu. El credea că voia lui Dumnezeu era ceva ce poţi accepta sau poţi respinge, după plăcere—nu ceva de executat fără comentarii. Astfel, când Domnul îl cheamă pe Iona să plece la Ninive, profetul s‑a hotărât să ignore voia lui Dumnezeu şi să facă cum îi place lui. Iona mai avea şi o atitudine greşită faţă de rugăciune. El credea în rugăciune doar când se găsea în necaz şi avea nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Pentru Iona rugăciunea era doar ceva magic prin care obţinea ce dorea. Tot astfel, Iona a avut o atitudine greşită faţă de ascultare. El L‑a ascultat pe Domnul fiindcă n‑a avut altă variantă, nu pentru că a dorit să asculte. Slujirea lui era motivată de sentimentul datoriei şi de frică, nu de o dragoste veritabilă faţă de Domnul şi de oameni. În final, Iona a avut o atitudine greşită faţă de sufletele pierdute. El nu i‑a iubit pe cei necredincioşi. Lipsa lui de dragoste s‑a văzut în mânia şi ura lui faţă de oamenii din Ninive şi în mânia lui faţă de Dumnezeu pentru faptul că nu‑i distrugea.

Rezultatele mâniei lui

Indiferent ce motive ai avea pentru a te mânia—fie vorba de o mânie sfântă sau nu—vei secera întotdeauna consecinţele mâniei tale. Dacă mânia ta este justificată, rezultatele vor fi constructive. Însă dacă mânia ta vine din egoism şi dintr‑o predare doar parţială în mâna lui Dumnezeu—aşa cum a fost în cazul lui Iona—nu te aştepta la altceva decât la deteriorarea vieţii tale de creştin. Vei fi totdeauna în pierdere atunci când păstrezi în tine mânie faţă de Dumnezeu şi faţă de oamenii creaţi de el.

Chiar dacă mânia ta împotriva unui frate este justificată, a ţine mânia sau a căuta să te răzbuni nu doar că este rău, ci te va răni pe tine însuţi mai mult decât pe el. Trebuie să lăsăm judecata şi pedeapsa în seama lui Dumnezeu: “Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti”, zice Domnul” (Rom.12:19).

Când priveşti la viaţa lui Iona, poţi vedea doar o singură persoană care a avut de suferit în urma mâniei—Iona însuşi. E adevărat că şi pasagerii de pe vapor au avut de suferit pentru o vreme, fiind în pericol din pricina neascultării lui (vezi Iona 1:4‑15) şi poate chiar unii din Ninive să fi avut de suferit, dar în cele din urmă adevărata suferinţă a fost a lui Iona însuşi.

Care au fost rezultatele mâniei lui Iona? Întâi de toate, şi‑a pierdut mărturia. Când Iona a văzut că oamenii se pocăiesc, a plecat din cetate. Dumnezeu i‑a deschis o uşă de slujire în Ninive. Iona ar fi trebuit să prindă oportunitatea de a se ruga cu oamenii şi de a‑i învăţa despre Dumnezeul cel adevărat. În schimb, îl vedem pe Iona că‑şi părăseşte locul de slujire şi stă afară din cetate, gândindu‑se doar la sine însuşi. Chiar dacă Iona după întâlnirea cu Dumnezeu s‑a pocăit poate şi s‑a întors în cetate, fără îndoială că i‑a fost aproape imposibil să le mai predice şi să‑i mai înveţe cu eficienţă. Oamenilor le‑ar fi fost greu să mai aibă încredere în el după ceea ce au văzut.

Iona nu doar că şi‑a pierdut mărturia, dar şi‑a şi pierdut dragostea. A permis mâniei şi urii să‑i distrugă dragostea de Dumnezeu şi de semeni. Mânia lui l‑a făcut să se izoleze de dragostea şi părtăşia care ar fi putut să‑l întărească. Stând acolo cu mânia lui, el s‑a simţit din ce în ce mai nenorocit. Curând l‑a cuprins mila de sine şi deznădejdea, şi Iona a dorit să moară. El strigă, “Doamne, ia‑mi viaţa, căci vreau mai bine să mor decât să trăiesc!” (4:3). Nimic nu face pe cineva mai deznădăjduit şi mai singur decât faptul de a lăsa mânia să ia locul dragostei în viaţa lui. Mânia te distruge în interior, în timp ce dragostea te zideşte.

Pe lângă acestea, Iona a pierdut călăuzirea lui Dumnezeu. Domnul avea un plan special pentru Ninive, şi Iona era cheia acelui plan. Cu toate acestea, profetul s‑a împotrivit călăuzirii lui Dumnezeu. El a fugit de voia lui Dumnezeu. Aşa că Domnul a trebuit să se ocupe de slujitorul Său. În acel moment Iona a dorit mai bine să moară decât să ducă la bun sfârşit lucrarea Domnului. El a pierdut călăuzirea lui Dumnezeu fiindcă era prea preocupat de sine însuşi. El a mai pierdut şi Cuvântul lui Dumnezeu. Odată ce a părăsit cetatea, nu mai găsim ca Dumnezeu să‑i fi dat vreo nouă revelaţie. Când i‑a mai vorbit, Domnul i‑a vorbit doar pentru a‑l mustra pentru mânia lui. În acelaşi timp, Iona şi‑a pierdut puterea în rugăciune, puterea care venea de la Dumnezeu. Îl găsim că se mai roagă doar pentru sine însuşi. Nu mai era preocupat de nevoile altora.

Din pricină că nu mai era călăuzit de Dumnezeu, Iona şi‑a pierdut simţul valorilor. Am văzut de multe ori întâmplându‑se acest lucru la cei care au ajuns controlaţi de mânie. Mânia produce o ascultare incompletă de Dumnezeu, iar acest lucru produce o distorsionare a valorilor noastre. Lucrurile mici iau proporţii gigantice, iar ceea ce este cu adevărat semnificativ pare a fi fără valoare. Din pricina neascultării şi mâniei sale, Iona a ajuns să se focalizeze doar asupra lui însuşi. A ajuns să preţuiască doar ceea ce era în beneficiul său. Iona s‑a bucurat de planta pe care Dumnezeu a făcut‑o să‑i ţină umbră, în schimb a refuzat să sărbătorească împreună cu cei din Ninive trezirea lor spirituală şi întoarcerea la Dumnezeu. Tot aşa, când curcubetele s‑a uscat Iona a plâns după el, dar n‑a simţit nici o părere de rău pentru sufletele pierdute din Ninive. De ce? Pentru că a uitat cum este să fii pierdut. A uitat cum Domnul l‑a salvat din pântecele peştelui.

În viaţa lui Iona vedem consecinţele ruperii relaţiei cu Domnul. Fără călăuzirea Cuvântului lui Dumnezeu şi a rugăciunii, Iona şi‑a pierdut credinţa şi bucuria. El dorea ca Domnul să nimicească cetatea. N‑a avut credinţa care să‑l ajute să înţeleagă de ce voia Dumnezeu să‑i cruţe. Slujirea lui la Ninive n‑a fost motivată de dragoste şi de credinţă, ci de mânie şi teamă. El îl slujea pe Domnul cu îndărătnicie—nu cu bucurie (vezi Psalmul 100:2). La fel ca Iona, unii păstori, învăţători de Şcoală Duminicală şi alţi slujitori creştini de astăzi, Îl slujesc pe Domnul, dar nu cu bucurie şi entuziasm. Ei nu slujesc pentru că au dragoste de sufletele pierdute. Ei se gândesc numai, “Lasă că aşa le trebuie,” condamnând aceste suflete pentru păcatele lor şi făcându‑i să se simtă vinovaţi şi nenorociţi.

Remediul mâniei lui

În loc să se bucure cu cei din Ninive de izbăvirea lor, Iona s‑a mâniat. De ce? Pentru că nu s‑a supus deplin lui Dumnezeu. A avut faţă de voia lui Dumnezeu şi faţă de oamenii din Ninive o atitudine greşită. Drept urmare, Iona şi‑a pierdut părtăşia cu Domnul. N‑a mai beneficiat de Cuvântul lui Dumnezeu şi de puterea rugăciunii. Credinţa, dragostea şi bucuria lui au pierit, iar mărturia lui pentru aceşti oameni a fost distrusă—toate acestea din cauza mâniei nejustificate.

Care este remediul acestui fel de mânie? O doză bună de onestitate şi umilinţă! Întâi de toate Iona avea nevoie să fie cinstit cu Dumnezeu şi cu sine însuşi. În toată cartea lui Iona, îl vedem pe profet certându‑se cu Dumnezeu. Când l‑a chemat şi i‑a spus să meargă la Ninive, Iona s‑a întors şi a fugit în direcţia opusă. Totul în cartea lui Iona Îl ascultă pe Dumnezeu, cu excepţia lui Iona—vântul, viermele, curcubetele, peştele cel mare, chiar şi necredincioşii din Ninive! Când n‑a distrus cetatea Ninive, Iona a răbufnit, “Ştiam că asta are să se întâmple! Tu ştii, Doamne, că oamenii ăştia merită să moară. De ce nu‑i nimiceşti?” (vezi Iona 4:2). Oare nu se întâmplă acelaşi lucru de fiecare dată când permitem mâniei să ne controleze? În loc să admitem că am greşit, începem să ne apărăm şi să argumentăm. Asemeni lui Iona, ne justificăm mânia şi văicăreala, spunând, “Da, bine fac că mă mânii până la moarte!” sau, aşa cum spune traducerea engleză NASB, “Da, am o motivaţie bună să mă mânii.” Deci, primul pas în biruirea mâniei noastre este să admitem faţă de noi înşine şi faţă de Dumnezeu că ne‑am mâniat fără motiv.

Însă onestitatea este doar primul pas spre vindecare. Trebuie să mai avem şi umilinţă. Iona ar fi trebuit să cadă cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi să spună, “Doamne, am învăţat lecţia. Am fost neascultător de Tine înainte—şi după—ce am venit la Ninive. Te rog, iartă‑mă. Scoate din inima mea mânia şi ura. Ajută‑mă să fac voia Ta.” Nu putem avea parte de iertare şi de vindecare până nu ne predăm de bună voie şi complet lui Dumnezeu. Dacă încercăm prin propriile noastre puteri să scăpăm de mânie şi răutate, vom eşua mizerabil. Doar Dumnezeu poate îndepărta ura care pândeşte în adâncul nostru, înlocuind‑o cu un duh de dragoste şi iertare prin Duhul Său cel Sfânt. “Dragostea lui Dumnezeu este turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne‑a fost dat” (Rom.5:5). Dragostea de acest tip este mai puternică decât mânia. Când vom permite lui Dumnezeu să ne folosescă drept canale ale dragostei Sale spre alţii, vom experimenta dragostea Lui în noi într‑un mod mai plenar. Şi atunci când iubim şi suntem iubiţi, nu va mai exista loc pentru mânie.

Astfel, remediul pentru mânie este să devenim ca Dumnezeul pe care‑L reprezentăm. Iona ştia ce fel de Dumnezeu slujeşte, însă n‑a fost dispus la predarea şi ascultarea completă de care era nevoie pentru a deveni asemeni Lui: “Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate” (Iona 4:2). Duhul Sfânt poate înlocui mânia noastră cu dragostea, mila, răbdarea şi bunătatea lui Dumnezeu, atunci când ne predăm întreaga fiinţă—trup, minte, inimă şi voinţă—Lui.

Capitolul 8

O armată mânioasă

Toţi am păţit măcar o dată să se mânie cineva pe noi, dar imaginează‑ţi 100.000 de oameni să se mânie pe tine în acelaşi timp. Şi mai imaginează‑ţi că toţi aceştia sunt soldaţi pricepuţi în mânuirea armelor. Îţi dai seama în ce situaţie ai fi. Ce ai face?

Un om din Biblie s‑a găsit exact în această situaţie—Amaţia, împăratul lui Iuda. Citim în 2 Cronici 25:5‑10: “Amaţia a strâns pe oamenii din Iuda şi i‑a pus după casele părinteşti, căpetenii peste mii şi căpetenii peste sute, pentru tot Iuda şi Beniamin. Le‑a făcut numărătoarea de la vârsta de douăzeci de ani în sus, şi a găsit trei sute de mii de oameni aleşi, în stare să poarte armele, mânuind suliţa şi scutul.
A mai tocmit cu plată din Israel o sută de mii de viteji, cu o sută de talanţi de argint.
Un om al lui Dumnezeu a venit la el, şi a zis: „Împărate, să nu meargă cu tine oastea lui Israel, căci Domnul nu este cu Israel, nu este cu toţi aceşti fii ai lui Efraim. Dacă mergi cu ei, chiar dacă ai face la luptă fapte de vitejie, să ştii că Dumnezeu te va face să cazi înaintea vrăjmaşului. Căci Dumnezeu are putere să te ajute şi să te facă să cazi.” Amaţia a zis omului lui Dumnezeu: „Dar ce să fac cu cei o sută de talanţi pe care i‑am dat oastei lui Israel?” Omul lui Dumnezeu a răspuns: „Domnul poate să‑ţi dea mult mai mult decât atât.” Atunci Amaţia a despărţit ceata care‑i venise din Efraim, şi a poruncit ca oamenii aceştia să se întoarcă acasă. Dar ei s‑au mâniat foarte tare pe Iuda, şi au plecat acasă cu mare furie.”

Împăratul Amaţia a făcut o greşeală gravă tocmind cu plată soldaţi din Israel. El nu l‑a întrebat pe Dumnezeu înainte de a face acest lucru, şi prin asta şi‑a creat necazuri lui însuşi şi naţiunii lui. A înfuriat o armată întreagă şi a trebuit să facă faţă mâniei lor. La fel ca Amaţia, deseori noi ne punem singuri în situaţii dificile, şi apoi căutăm o scurtătură pentru a scăpa din ele. Dar, aşa cum vom vedea, nu există scurtături când este vorba de mânie şi de dificultăţile pe care le aduce ea.

Obiectul mâniei lor

Gândindu‑ne la această armată înfuriată, ne vin în minte trei întrebări. Răspunsurile la aceste trei întrebări ne slujesc de instrucţiuni în rezolvarea mâniei noastre sau a celor care sunt furioşi pe noi.

Întâi de toate, pe cine era mâniată armata din Israel? Erau mâniaţi pe naţiunea lui Iuda, vorbind la general, şi erau mâniaţi pe Amaţia, împăratul lui Iuda, în particular. După cum vă veţi aminti, naţiunea lui Israel s‑a rupt în două după moartea lui Solomon, odată cu urcarea pe tron a fiului său Roboam. Seminţiile lui Beniamin şi Iuda au format Împărăţia de miază‑zi, numită Iuda. Aceştia au dus mai departe casa şi descendenţa lui David şi, în cea mai mare parte, au rămas credincioşi Domnului. Celelalte zece seminţii au format Împărăţia de Nord numită Israel. Spre deosebire de Iuda, naţiunea lui Israel a căzut în idolatrie aproape imediat după despărţire. Şi‑au format propria lor religie. Anii care au urmat până la ducerea lor în robie au fost marcaţi de o stare de mare păcătoşenie şi necredincioşie. Din pricina păcătoşeniei lui Israel şi a altor factori, cele două naţiuni au fost mult timp vrăjmaşe una alteia.

Cum a putut Amaţia să apeleze la vrăjmaşii săi să‑l ajute în acest război, mai ales că ştia că Domnul este împotriva trăirii lor rele? Găsim ajutorul la această întrebare în 2 Cronici 25:2: “El [Amaţia] a făcut ce este bine înaintea Domnului, dar cu o inimă care nu era în totul dată Lui.” El Îl urma pe Domnul, dar cu o jumătate de inimă. Ascultarea lui nu era cum ar fi trebuit să fie. Credinţa lui era şovăielnică, şi deseori încerca să facă lucruri pe cont propriu.

Dumnezeu doreşte de la copiii Săi o ascultare totală, fiindcă ştie că mai puin de atât ne va aduce necazuri. Iacov 1:8 ne spune despre omul nehotărât sau împărţit că este “nestatornic în toate căile sale.” Biblia ne atenţionează să nu fim cu două feţe, cu minte împărţită, inimă împărţită, voinţă împărţită. În Matei 6:19‑21, Isus ne‑a spus, “Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi‑vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.” Domnul ştia că atunci când inima ne este împărţită între devotamentul pentru El şi dragostea pentru bogăţiile lumeşti, lumea va câştiga în cele din urmă în noi. De aceea este important să‑i dăm Lui totul.

Tot astfel, lui Dumnezeu nu‑i plac acei slujitori cu mintea împărţită. În Matei 6:22‑23, Isus adaugă, “Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!” În acest pasaj, Isus ne spune că nu putem privi în două direcţii deodată. Dacă încercăm să privim şi la El şi la lume, vom dezvolta o privire dublă. Şi o astfel de privire duce la orbire spirituală. Oamenii cu mintea împărţită devin ineficienţi datorită faptului că le este imposibil să‑şi concentreze atenţia întreagă asupra vreunui lucru.

În acest pasaj, Domnul Isus ne avertizează şi împotriva unei voinţe împărţite: “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţinea la unul şi va nesocoti pe celălalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (v.24). Mulţi oameni din zilele noastre au inimă împărţită, o dedicare, o loialitate împărţită. Încearcă să slujească şi Domnului şi lumii în acelaşi timp. Acest lucru nu este însă posibil niciodată. Noi trebuie să ne hotărâm, fiindcă dacă încercăm să slujim şi Domnului şi lumii întotdeauna lumea va birui în noi. Alegerea de a‑L urma pe Cristos înseamnă o dedicare totală—cu întreaga inimă, minte şi voinţă. Nu putem supravieţui în trăirea creştină dacă avem o inimă împărţită.

Mintea lui Amaţia era împărţită. El a căutat ajutor atât la Domnul, cât şi la alţii. În loc să se încreadă din toată inima în Dumnezeu pentru a avea biruinţă, el şi‑a pus încrederea şi în numărul mare de ostaşi şi în bani. Amaţia avea 300.000 de ostaşi care să lupte cu Edomiţii. Cu ajutorul Domnului, ar fi putut câştiga lupta cu mult mai puţini. Însă el şi‑a pus încrederea în număr, nu în Dumnezeu. Drept urmare, a mai plătit 100.000 de mercenari de la vrăjmaşii lor, Israelul apostat, plătindu‑le o sută de talanţi de argint. Şi‑a zis în sine însuşi, Am destui bani să câştig acest război. La fel ca mulţi alţii, Amaţia s‑a bizuit pe puterea omenească şi pe resursele omeneşti pentru a‑şi rezolva problemele.

Remarcaţi răspunsul lui Amaţia când omul lui Dumnezeu i‑a spus că trebuie să trimită acasă luptătorii din Israel, fiindcă aceştia nu au binecuvântarea Domnului: “Dar ce să fac cu cei o sută de talanţi pe care i‑am dat oastei lui Israel?” (2 Cron.25:9). Împăratul nu s‑a întrebat înainte, Asta vrea Dumnezeu să fac? ci Am cu ce să plătesc? Evident că pentru el banii erau mai importanţi decât ascultarea.

Când oamenii încep să calculeze costul ascultării, pot să se aştepte la necaz. Domnul Isus arată clar acest lucru: “Pe când erau pe drum, un om i‑a zis: „Doamne, Te voi urma oriunde vei merge.” Isus i‑a răspuns: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar fiul omului n‑are unde‑Şi odihni capul.” Altuia i‑a zis: „Vino după Mine!” „Doamne”, I‑a răspuns el, „lasă‑mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” Dar Isus i‑a zis: „Lasă morţii să‑şi îngroape morţii, şi tu du‑te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu.” Un altul a zis: „Doamne, Te voi urma, dar lasă‑mă întâi să mă duc să‑mi iau rămas bun de la ai mei.” Isus i‑a răspuns: „Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.”” (Luca 9:57‑62). Aceşti oameni au ratat binecuvântarea de a‑L urma pe Isus în lucrarea Sa minunată, nefiind dispuşi să plătească preţul ascultării.

Acest incident din viaţa lui Amaţia ne mai arată şi costul neascultării. El ştia că nu trebuia să tocmească ostaşi din Israel, însă el a dorit victoria mai mult decât ascultarea. Drept rezultat, a avut parte de o piedere financiară teribilă, ca să nu mai vorbim de pierderea spirituală şi mai însemnată. Cercetătorii nu prea cad de acord cât valora talantul de argint pe vremea aceea, însă mulţi estimează că cei 100 de talanţi de argint ai lui Amaţia ar valora mai mult de 2 milioane de dolari de astăzi. Una din Bibliile de studiu existente spune că valorau exact 2.184.000 de dolari. Amaţia nu mai putea recupera banii plătiţi deja soldaţilor. Trimiţându‑i acasă, n‑a mai beneficiat nici de serviciul investiţiei făcute. Poate te gândeşti, Cum poate cineva să fie atât de fraier? Amaţia ar fi trebuit să ştie că neascultarea nu merită efortul, că nici un preţ plătit nu poate să ne acopere păcatele! Şi totuşi, cât de mult am cheltuit noi pentru neascultare sau pentru a ne face pe plac?

Amaţia a greşit tocmind această armată. Şi atunci când a fost pus faţă în faţă cu păcatul său, ar fi putut pur şi simplu să‑i trimită acasă uitând de banii cheltuiţi. În timp ce îi trimitea fără chef acasă, el se îngrijora de banii lui, în loc să se încreadă în Dumnezeu să‑i poarte de grijă. Omul lui Dumnezeu îi spune împăratului, “Domnul poate să‑ţi dea mult mai mult decât atât” (2 Cron.25:9).

Chiar dacă trebuie să plătim un preţ pentru neascultarea noastră—să avem parte de o pierdere financiară, de o suferinţă fizică, emoţională sau de altă natură—nu trebuie să rămânem la greşelile trecutului. Odată ce le‑am mărturisit, trebuie să le uităm şi să ne încredem în Dumnezeu pentru a ne ajuta în viitor. Atât ascultarea cât şi neascultarea cer din partea noastră o investiţie. Însă dividentele Domnului pentru ascultare întrec cu mult plăcerile trecătoare ale neascultării de El.

Motivul mâniei lor

Pare ciudat că soldaţii israeliţi s‑au mâniat că Amaţia i‑a trimis acasă. La urma urmelor, ei işi primiseră banii fără a fi trebuit să lupte. Ne‑am gândi că ei ar fi trebuit să se bucure că scapă de rigorile şi pericolele bătăliei. De ce s‑au mâniat oare? Cred că au fost mai multe motive.

Motivul principal pentru mânia lor era mândria. Au fost puşi în mod public într‑o situaţie jenantă, şi nimănui nu‑i place acest lucru. Când împăratul i‑a trimis acasă, fără îndoială că au început comentariile şi zvonurile. Poate unii au zis, “De ce nu se ţin de învoială? Ce fel de soldaţi sunt aceştia? Am auzit că omul lui Dumnezeu i‑a spus împăratului să‑i trimită acasă fiindcă Domnul nu este cu Israel. Dacă ar fi venit cu noi, ne‑ar fi făcut doar probleme. La urma urmei, ştiţi că Israelul este în duşmănie cu noi. Probabil că ne‑ar fi trădat în mijlocul luptei.” Când ne este rănită mândria, primul nostru răspuns este să reacţionăm cu mânie. Devenim defensivi şi răzbunători. După cum vom vedea, exact aşa au răspuns aceşti soldaţi israeliţi (vezi 2 Cron.25:13).

Un al doilea motiv al mâniei lor era egoismul. Erau mercenari. Pur şi simplu se luptau pe bani. Nu le păsa deloc de Iuda şi de cauza lor. Dacă Edomiţii le‑ar fi oferit 200 de talanţi de argint, ei ar fi dezertat pe loc din armata lui Amaţia şi ar fi început să lupte de partea cealaltă. Chiar dacă au primit o sumă mare de bani pentru vremurile acelea, ei doreau mai mult. Pentru un soldat de atunci, unul din beneficiile de care se bucura în război era că putea să ia pradă după terminarea bătăliei. Era adevărat că trebuia să dea împăratului o parte din tot ce a luat, însă tot putea să strângă câte ceva jefuind pe cei ucişi. Astfel, aceşti soldaţi s‑au mâniat fiindcă le‑a fost blocat accesul la prăzile de război. Aşa că ei s‑au dus şi au jefuit pe Iuda (vezi v.13).

Este uimitor ce pot să facă oamenii doar pentru a face rost de bani! Oriunde ne uităm în jurul nostru, vedem oameni al căror unic scop în viaţă este să se îmbogăţească cât pot de mult. Fac tot ce se poate pentru a strânge profit, considerând că rezultatul justifică mijloacele. Sunt în stare să calce pe oricine pentru a ajunge în vârf. Nu ţin cont de standarde sau de moralitate. Dar în timp ce îşi construiesc o situaţie materială, ei îşi pierd viaţa. Adesea cei ce ajung în vârf constată că că n‑au câştigat nimic ajungând acolo. Acesta este motivul pentru care există în lumea noastră atâţia oameni mizerabili, singuri, fără nădejde. Ei încă n‑au învăţat că Cristos le poate da adevăratele bogăţii şi adevărata împlinire.

Se pare că şi naţionalismul a jucat un rol în mânia acestor soldaţi. Ei erau din Israel. Ţara lor a fost în război cu Iuda timp de mulţi ani. Din acest motiv nu‑i agreau pe cei din Iuda. Încă odată, a intervenit mândria—mândria pentru ţara lor. În timp ce patriotismul adevărat poate fi bun, când îngăduim mândriei să se manifeste, ne copleşeşte naţionalismul; şi acesta poate fi destructiv. Începem să ne gândim că suntem mai buni decât ceilalţi; de aceea, ne gândim noi, avem dreptul să ne apărăm onoarea şi să‑i lovim pe alţii dacă trebuie. Naţionalismul poate îmbrăca multe forme. Putem deveni excesiv de mândri de ţara, oraşul, familia, şcoala sau echipa noastră atletică favorită. Când cineva spune sau face ceva care ni se pare că ameninţă lucrul la care ţinem noi, ne mâniem şi “sărim în ajutor.” Când avem acest tip de atitudine, Satana se va folosi de ea şi ne va aduce probleme nouă şi altora.

Un al patrulea motiv al mâniei lor a fost probabil dezgustul. Făcuseră o călătorie lungă până în Iuda, degeaba. Veniseră pregătiţi de bătaie şi acum trebuia să‑şi care tot echipamentul înapoi acasă. Fără îndoială că erau nemulţumiţi şi dezgustaţi de un astfel de deznodământ. În loc să se mânie, ar fi trebuit să realizeze binecuvântarea pe care o avuseseră să vină în Iuda. Ar fi trebuit să fie mulţumitori că pot fi într‑o ţară în care oamenii se închină adevăratului Dumnezeu. Dacă aceşti soldaţi ar fi fost cu adevărat înţelepţi, ar fi vrut să rămână şi să slujească Domnului. Însă egoismul şi mândria lor i‑au împiedicat să înţeleagă aceste lucruri.

Nu este oare uimitor—şi tragic—modul în care ne mâniem în legătură cu cele mai mărunte lucruri? Cea mai uşoară lovitură sau nedreptate, cea mai mică dorinţă egoistă, cel mai neînsemnat deranj declanşează deseori în noi un acces de mânie. Opreşte‑te şi evaluează‑ţi propria stare. De câte ori la rădăcina mâniei tale s‑au aflat aceste cauze—mândria, egoismul, naţionalismul sau dezgustul? Primul pas în biruirea mâniei este să identificăm obiectul mâniei noastre şi motivaţiile din spatele ei. Apoi trebuie să admitem că ne purtăm prosteşte mâniindu‑ne fără motive întemeiate şi să facem efortul de a lepăda gândurile mânioase—înainte de a ne face probleme.

Consecinţele mâniei lor

Mânia nejustificată are aproape întodeauna consecinţe grave—atât pentru noi cât şi pentru alţii. Care au fost consecinţele mâniei acestei armate? 2 Cronici 25:13 ne spune, “Însă, oamenii din ceata căreia îi dăduse drumul ca să nu meargă la război cu el, au năvălit în cetăţile lui Iuda, de la Samaria până la Bet‑Horon, au ucis acolo trei mii de inşi, şi au luat multe prăzi.” Amaţia şi armata lui se duseseră să lupte cu Edomiţii, lăsând cetăţile lui Iuda fără protecţie. Fiindcă nu‑l puteau pedepsi pe Amaţia, soldaţii israeliţi şi‑au slobozit mânia peste oamenii nevinovaţi din Iuda. Au răvăşit sate întregi, luând ce le‑a plăcut, omorând 3000 de bărbaţi, femei şi copii.

După ce a zdrobit pe Edomiţi, Amaţia şi armata lui s‑au întors şi au găsit distrugerea lăsată de armata israeliţilor. Împăratul s‑a înfuriat, şi fără îndoială a rămas perplex, de comportarea soldaţilor din Israel. Încă odată a fost cuprins de mândrie şi de pornirea naţionalistă. Amaţia, care după biruinţa avută se simţea mândru şi puternic, s‑a hotărât să înceapă războiul contra Israelului pentru a răzbuna pierderile din ţara sa (vv. 17‑19).

Odată ce porneşte ciclul mâniei, este greu să‑l mai opreşti. Răspunsul firesc al celeilalte părţi în faţa răzbunării nu poate fi decât revanşa. În curând mânia nu mai poate fi controlată. Din momentul în care se întâmplă acest lucru, aproape întotdeauna oameni nevinovaţi ajung să fie prinşi în schimbul de focuri. Dacă nu ne putem potoli mânia asupra celor care ne‑au scos din sărite, în mod frecvent ne‑o vom vărsa asupra altora—asupra oricui ajunge în calea noastră. Aşa a făcut armata israeliţilor. Neputând să‑l pedepsească pe Amaţia, şi‑au vărsat mânia asupra locuitorilor din cetăţile lui Iuda.

La Amaţia vedem pericolul mâniei motivate de păcat şi mândrie. Chiar şi după ce Domnul l‑a corectat pe Amaţia pentru lipsa lui de credinţă în faptul că a tocmit armata din Israel, el a continuat să‑L ignore pe Domnul. Dumnezeu a dat împăratului o mare victorie asupra Edomului, şi el ce‑a făcut? L‑a înlocuit pe Domnul cu idolii din ţara pe care tocmai o cucerise: “Când s‑a întors Amaţia de la înfrângerea Edomiţilor, a adus pe dumnezeii fiilor lui Seir, şi i‑a pus dumnezei pentru el; s‑a închinat înaintea lor, şi le‑a adus tămâie. Atunci Domnul S‑a aprins de mânie împotriva lui Amaţia, şi a trimis la el pe un prooroc, care i‑a zis: Pentru ce ai căutat pe dumnezeii poporului acestuia, când ei n‑au putut să‑şi izbăvească poporul din mâna ta?” (vv.14‑15). Dumnezeu a trimis la Amaţia un prooroc să‑i pună în faţă păcatul şi să rostească judecata împotriva lui (vezi v.15‑16). Însă Amaţia a permis încă odată mâniei să‑l orbească să nu‑şi vadă păcatul. În loc să‑şi mărturisească vinovăţia, Amaţia s‑a mâniat pe trimisul lui Dumnezeu.

Păcatul l‑a orbit pe Amaţia să nu‑şi vadă păcatul, iar mândria l‑a făcut să nu vadă consecinţele mâniei sale. Proorocul i‑a spus, “Ştiu acum că Dumnezeu a hotărât să te nimicească, pentru că ai făcut lucrul acesta şi n‑ai ascultat sfatul meu” (v.16). Însă Amaţia s‑a umflat de mândrie. A crezut că poate avea biruinţa fără ajutorul lui Dumnezeu. A ignorat deci atenţionarea proorocului şi i‑a declarat război lui Ioas, împăratul lui Israel, provocându‑l să se întâlnească pe câmpul de luptă. Chiar şi Ioas a încercat să‑l avertizeze pe Amaţia, spunându‑i, “Tu te gândeşti că ai bătut pe Edomiţi, şi de aceea ţi se înalţă inima ca să te mândreşti. Acum stai mai bine acasă. Pentru ce să stârneşti un rău, care ţi‑ar aduce pieirea ta şi a lui Iuda?” (v.19). Avertizarea lui Ioas a slujit însă doar să‑l mânie pe Amaţia şi mai tare. S‑a suit împotriva lui Ioas şi a armatei lui şi a fost bătut de Israel pe câmpul de luptă. Şi, din nou, oameni nevinovaţi au murit în bătălie.

Atunci când folosim mânia şi mândria pentru a ne acoperi păcatul, vom aveşa întotdeauna probleme. Proverbe 16:18 ne pune, “Mîndria merge înaintea pieirii şi trufia merge înaintea căderii.” Proverbe 18:12 adaugă, “Înainte de pieire, inima omului se îngîmfă, dar smerenia merge înaintea slavei.” Dacă Amaţia s‑ar fi umilit şi şi‑ar fi mărturisit păcatele înaintea lui Dumnezeu în loc să se mânie, s‑ar fi scutit pe el şi naţiunea lui de mult necaz. Însă el a devenit cel mai rău duşman… al său. Ioas şi oştirea lui au dărâmat zidurile Ierusalimului şi au luat aurul, argintul şi vasele sfinte din Templu; de asemenea au luat şi visteriile lui Amaţia (vezi 2 Cron. 25:21‑24). Amaţia n‑a fost ucis în bătălie; cu toate acestea păcatul său a continuat să‑l obsedeze. Mai târziu a pierit ucis de proprii săi oameni (vezi v.27‑28). Amaţia şi‑a pierdut averea, onoarea şi în cele din urmă viaţa din pricina mândriei, egoismului şi mâniei.

Mânia este ca o gaură mică într‑un dig. La început nu pare mare lucru. Cu toate acestea, dacă gaura nu este astupată repede, apa o va mări treptat, până digul se rupe şi urmează o inundaţie catastrofală. De aceea Proverbe 17:14 ne atenţionează, “Începutul unei certe este ca slobozirea unor ape; de aceea, curmă cearta înainte de a se înteţi.”

Când ne mâniem, trebuie să ne potolim imediat. Mânia care continuă să ardă în noi se transformă în curând într‑un foc incontrolabil care ne distruge pe noi şi pe cei pe care‑i iubim. Proverbe 26:21 spune, “După cum cărbunele face jăratic, şi lemnul foc, tot aşa şi omul gâlcevitor aprinde cearta.” Când ne mâniem, noi adăugăm combustibil focului. Lucrul care altfel ar fi rămas ceva minor, creşte curând şi ajunge nestăpânit atunci când apare scânteia mâniei.

Cheia succesului în cazul mâniei este auto‑controlul sau mai bine zis înfrânarea, pe care Duhul Sfânt o poate produce în noi. Când apare mânia, trebuie să ne examinăm cu mare atenţie pentru a determina sursa mâniei. Dacă ea este rezultatul mândriei, egoismului sau a altui păcat, ar trebui să venim cu umilinţă şi să mărturisim acel lucru înaintea lui Dumnezeu. Atunci El ne va umple cu dragostea de care avem nevoie pentru a controla mânia din noi.

Capitolul 9

O adunare mânioasă

Te‑ai mâniat vreodată pe un predicator? Ai fost într‑o adunare care s‑a mâniat atât de tare încât s‑a ridicat în masă, l‑a luat pe predicator pe sus, l‑a scos afară şi au încercat să‑l ucidă? Chiar dacă este foarte puţin probabil să se întâmple în ţara noastră ca o adunare să‑l agreseze fizic pe slujitorul lor, credincioşii se mânie deseori pe păstor sau pe alţii din membrii bisericii şi‑i atacă verbal. Totuşi, unii misionari din alte ţări sunt abuzaţi sau chiar ucişi de oamenii cărora s‑au dus să le slujească.

Biblia vorbeşte de mai mulţi prooroci şi predicatori care şi‑au dat viaţa proclamând mesajul lui Dumnezeu, vestea bună a mântuirii. Ştefan este doar un exemplu. Predica lui, pe care o avem în Faptele Apostolilor 7, i‑a mâniat atât de tare pe cei care ascultau încât s‑au năpustit asupra lui şi l‑au omorât cu pietre (vezi v.54‑60).

Tot astfel, cel mai mare predicator care a predicat vreodată a suferit şi El acelaşi tratament abuziv. Ce este şi mai ironic este faptul că El se găsea chiar în oraşul natal, predicând prietenilor şi vecinilor Săi. Evident, este vorba de Domnul Isus Cristos. În Luca 4 citim: “Toţi cei din sinagogă, când au auzit aceste lucruri, s‑au umplut de mânie. Şi s‑au sculat, L‑au scos afară din cetate, şi L‑au dus până în sprânceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să‑L arunce jos în prăpastie. Dar Isus a trecut prin mijlocul lor, şi a plecat de acolo” (vv.28‑30).

Ce i‑a făcut pe prietenii şi vecinii lui Cristos să se întoarcă cu atâta vehemenţă împotriva Lui? Ce lucru a spus de i‑a mâniat aşa de tare? Şi de ce se mânie creştinii de astăzi pe alţi credincioşi? Haideţi să participăm şi noi la acel serviciu din Nazaret şi să privim adunarea lor cum trece dintr‑o experienţă într‑alta. Descoperind dinamica acestei situaţii, putem învăţa câteva cauze ale mâniei în Trupul lui Cristos de azi şi putem găsi moduri în care să ne raportăm la ele.

Ei erau adunaţi

În Luca 4:16 vedem mulţimea din Nazaret, adunată în sinagogă pentru timpul de rugăciune şi învăţare săptămânal. Totuşi, avea să nu fie un serviciu obişnuit, fiindcă Isus s‑a hotărât să‑i viziteze: “A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S‑a sculat să citească.”

Sinagoga juca un rol foarte important în viaţa spirituală a evreilor în vremea lui Cristos. Cuvântul “sinagogă” înseamnă “adunare împreună.” În Vechiul Testament, Cortul Întâlnirii—şi mai târziu Templul—era locul de bază al închinării. Însă apoi copiii lui Israel au fost duşi în robie şi împrăştiaţi prin Asia Mică. Datorită faptului că nu mai putea veni regulat la Templu să se închine şi să aducă jertfe, ei şi‑au zidit sinagogi locale unde se adunau să asculte citirea şi expunerea Scripturilor şi să se roage. Scopul sinagogii nu era atât închinarea cât învăţarea. Spre deosebire de Templu, oricine putea să intre in sinagogă, însă doar bărbaţii puteau participa în cadrul slujirii de acolo. Copiilor li se îngăduia să participe în sinagogă de la vârsta de cinci sau saşe ani, şi li se pretindea să facă acest lucru de la vârsta de 16 ani înainte.

În timp ce scopul şi intenţia sinagogilor a fost bună la început, deja pe vremea lui Cristos vedem că religia ebraică a decăzut teribil. Fariseii şi alţi lideri religioşi au adăugat la Lege atât de multe interpretări, încât ea a devenit mai degrabă o religie a faptelor decât o adevărată închinare. Existau atât de multe reguli şi norme încât nu era posibil să le poată ţine cineva. Mulţi se duceau la sinagogă mai mult din obligaţie decât din dorinţa reală de a învăţa şi a se închina.

Cu toate acestea în vedem pe Domnul Isus participând regulat la serviciile din sinagogă. Am putea găsi multe motive pentru care să nu se fi dus la închinare cu poporul lui Dumnezeu. În mod evident El nu avea nevoie să primească învăţătură de la alţii. Oamenii erau păcătoşi şi răzvrătiţi. Serviciile din sinagogă erau fără sens şi lipsea închinarea. Cristos a venit să arate oamenilor o cale mai bună şi să‑i aducă înapoi la Dumnezeu. Nouă ni s‑ar părea logic ca Isus să respingă instituţiile şi practicile vremii de atunci şi să‑şi facă lucrarea separat de adunările locale. Totuşi,de multe ori El alege să lucreze în sinagogă, în ciuda defectelor şi problemelor de acolo.

De câte ori ai auzit pe unii spunând, “Biserica e plină de ipocriţi şi de păcătoşi. Predicile şi studiile sunt plictisitoare. Mai mult, eu nici n‑am nevoie să merg la biserică. Mă pot închina lui Dumnezeu tot aşa de bine şi acasă, dacă nu mai bine”? Cu toate acestea, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune, “Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie” (Evr.10:24‑25). Domnul nu doar că a poruncit urmaşilor Săi să se adune regulat împreună, ci ne‑a şi lăsat un exemplu. În ciuda deficienţelor şi problemelor lor, avem nevoie de părtăşia şi închinarea pe care o găsim în bisericile locale.

Au fost atenţi

Indiferent care ar fi fost motivele pentru care oamenii au ales să se adune în sinagogă în acel Sabat, imediat ce Isus s‑a ridicat şi a început să citească, adunarea a devenit imediat foarte atentă. Găsim acelaşi tip de răspuns în toate locurile unde a ajuns Domnul Isus. El a vorbit întotdeauna cu o aşa autoritate şi putere încât oamenii ascultau cu atenţie.

În Luca 4 găsim atenţia oamenilor focalizată asupra a două lucruri. Mai întâi, îi găsim atenţi la citirea Cuvântului lui Dumnezeu. “I s‑a dat cartea proorocului Isaia. Când a deschis‑o, a dat peste locul unde era scris: Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M‑a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M‑a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (vv.17‑19). Înainte de a‑şi prezenta mesajul în faţa celor prezenţi, Domnul a început citind din Isaia 61.

Exemplul lui Cristos de aici ne arată importanţa citirii Cuvântului lui Dumnezeu în public. În 1 Timotei 4:13 ni se spune, “Ia seama bine la citire,” ceea ce literal înseamnă “devotează‑te citirii publice a Cuvântului lui Dumnezeu.” Când credincioşii s‑au rupt la început din sinagogă, ei au luat această practică cu ei. Citirea publică a Scripturilor era o parte a fiecărui slujbe din biserica primară.

Din păcate, multe biserici evanghelice de astăzi au abandonat această practică. Sunt mirat să văd atât de mulţi din cei care pretind că apără şi predică Cuvântul lui Dumnezeu că nu încurajează citirea publică a Scripturilor. De multe ori în timpul unui serviciu sigurul pasaj citit este textul predicii. Este nevoie însă de o citire echilibrată din Vechiul Testament, din Evanghelii şi din Epistole.

Despre Dr. G. Campbell Morgan, marele predicator expozitiv ********* britanic, că oamenii au învăţat mai mult din citirea sa publică a Scripturilor decât din predicile altora. Cum s‑a putut întâmpla asta? În primul rând, şi cel mai important, datorită faptului că el citea Cuvântul lui Dumnezeu. Scripturile au puterea să transforme vieţi. Cuvântul lui Dumnezeu nu se întoarce niciodată la El fără rod (vezi Isaia 55:11). Însă Dr. Morgan a avut un deosebit succes datorită faptului că se pregătea cu grijă în vederea citirii publice a Cuvântului. Înainte de a se ridica să citească, el studia întotdeauna cu seriozitate pasajul. Multe biserici nu văd rezultate în urma citirii lor publice a Bibliei fiindcă nu folosesc acest tip de pregătire. Am fost martor la servicii în care cineva a fost pus în ultimul minut să se ridice şi să citească ceva din Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru este greşit. Înainte de citirea Cuvântului lui Dumnezeu în orice serviciu de închinare, cititorii ar trebui să‑şi pregătească inimile şi minţile prin studiul personal al pasajului şi prin rugăciune, astfel încât să fie în stare să‑l citească cu înţeles şi cu putere.

Nu doar că ar trebui să fim credincioşi în citirea publică a Cuvântului lui Dumnezeu, dar această împrejurare din viaţa lui Cristos ne mai arată şi importanţa atenţiei la predicarea Cuvântului. După terminarea citirii din cartea Isaia, “a închis cartea, a dat‑o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă, aveau privirile pironite spre El. Atunci a început să le spună: Astăzi s‑au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le‑aţi auzit” (Luca 4:20‑21). Apoi Isus a început să le arate înţelesul profeţiei lui Isaia.

Când a afirmat că El era împlinirea acestei profeţii, Isus a emis o mare pretenţie. Cuvântul grecesc pentru “trimis” din versetul 18 este apostello, un cuvânt ce înseamnă “trimis într‑o misiune.” Era folosit cu referinţă la cei care au primit o însărcinare specială de la Însuşi Dumnezeu. Din acest cuvânt avem cuvântul nostru, apostol. Acest pasaj particular din Isaia 61 era o profeţie mesianică. Astfel, Isus proclama cu îndrăzneală, “Eu sunt Mesia.” De fapt, versetul 18 este o revelaţie a Trinităţii: “Duhul [Duhul Sfânt] Domnului [Tatăl] este peste Mine [Fiul].”

Mai mult, Cristos a spus că a venit “să vestească anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:19). Era o referinţă directă la Anul Jubiliar sau Anul de veselie. Când a dat israeliţilor Legea, Dumnezeu a pus deoparte fiecare al 50‑lea an ca An de veselie, odihnă şi restaurare (vezi Leviticul 25). În acel an nu trebuia să se samene şi să se secere, ci pământul se odihnea. De asemenea, proprietăţile care fuseseră vândute pentru plata unor datorii erau returnate proprietarului originar sau urmaşilor lui. Tot astfel, cei ce s‑au vândut robi pentru a‑şi plăti o datorie trebuiau eliberaţi. În acest timp se ţineau multe celebrări. Anul Jubiliar era un an de răscumpărare şi veselie. Astfel, Isus voia să spună, “Eu declar un An spiritual de veselie. Eu am venit să aduc răscumpărare şi veselie.”

În profeţia lui Isaia, găsim cinci grupuri de oameni ajutaţi de venirea lui Mesia. În fiecare caz găsim atât o împlinire literală cât şi una spirituală. Mai întâi, Domnul Isus spune că Duhul Domnului L‑a uns să “vestească săracilor Evanghelia” (Luca 4:18). Spre deosebire de mulţi lideri religioşi ai zilelor Sale, Isus a slujit frecvent săracilor din ţară. În câteva ocazii le‑a împlinit nevoile fizice. Însă şi mai important, Isus a venit să‑i ajute pe cei săraci în duh. Cine este mai sărac decât păcătosul pierdut? Nimeni nu este suficient de bogat să‑şi cumpere răscumpărarea. Numai Cristos ne poate mântui.

Tot astfel, Isus a spus că El a venit să tămăduiască pe cei cu inima zdrobită şi să dea vedere orbilor (v.18). Desigur, El a vindecat pe mulţi de orbire şi de alte boli, şi de multe ori a transmis cuvinte de încurajare celor singuri şi deznădăjduiţi. Însă şi mai mare este vindecarea spirituală pe care o primim când îi dăruim Lui toate bucăţile inimilor şi vieţilor noastre zdrobite. El a venit să‑i ajute pe cei orbi spiritual—să le deschidă ochii la adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

În final, Isus adaugă că a venit “să propovăduiască robilor de război slobozirea… să dea drumul celor apăsaţi” (v.18). În tot timpul lucrării Sale, Isus a eliberat pe mulţi de boală şi moarte. Mai târziu, Îl vedem eliberându‑i pe apostoli din închisoare în mai multe ocazii. Însă El ne‑a pus la dispoziţie o libertate şi mai mare când ne‑a eliberat din robia Satanei.

Ce mesaj al nădejdii ne‑a dăruit Cristos! El oferă libertate şi ajutor tuturor, indiferent cât de lipsit, zdrobit, legat, orb sau lovit ar fi. Vestea bună a Evangheliei este că nu mai trebuie să rămânem aşa cum suntem. Isus Cristos ne poate transforma vieţile când ne predăm Lui

Au fost uimiţi

Când le‑a vorbit Isus, oamenii au ascultat cu atenţie. Însă reacţia lor arată că mesajul Său nu le‑a schimbat inimile şi minţile: “Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har, care ieşeau din gura Lui, şi ziceau: Oare nu este acesta feciorul lui Iosif?” (Luca 4:22). Erau uimiţi de ce le‑a spus Isus, însă nu în modul cum am putea noi să ne imaginăm. Erau şocaţi şi surprinşi că are astfel de pretenţii despre Sine Însuşi. Nu credeau că este cu adevărat Mesia.

De ce n‑au fost dispuşi să accepte ce le‑a spus Isus? Fiindcă credeau că‑L cunosc bine, în timp ce nu‑L cunoşteau. Ei se gândeau, Isus a crescut între ei în Nazaret. Ştiau că este fiul pe jumătate al lui Iosif, tâmplarul, şi că El Însuşi era tâmplar iscusit. Chiar dacă vedeau probabil că este un ceva deosebit în acest tânăr, nu puteau niciodată să identifice ce anume era diferit. Cu toate acestea, chiar dacă Isus le‑a spus ce‑L face deosebit, ei au refuzat să creadă. Cristos nu se potrivea concepţiei lor despre Mesia cel promis de Dumnezeu.

Oamenii erau uimiţi nu doar de ce le spunea Isus despre Sine, ci şi de ce le spunea despre ei. I‑au răspuns deci, “De ce spui aceste lucruri nouă? Arătăm noi a fi orbi sau apăsaţi? Suntem noi robii cuiva? Cu siguranţă nu suntem săraci sau nevoiaşi. De ce crezi că am avea nevoie de Tine? Noi avem religia părinţilor noştri.” Datorită faptului că nu acceptau cine este Isus şi nu‑şi vedeau propria nevoie spirituală, oamenii nu aplicau Cuvântul lui Dumnezeu la viaţa lor.

Au fost alarmaţi

Oamenii n‑au putut, însă, să scape sau să interpreteze greşit înţelesul vorbelor lui Cristos care au urmat. Mesajul era prea clar. “Isus le‑a zis: „Fără îndoială, Îmi veţi spune zicala aceea: ,Doctore, vindecă‑te pe tine însuţi’; şi Îmi veţi zice: ,Fă şi aici, în patria Ta, tot ce am auzit că ai făcut în Capernaum.” „Dar”, a adăugat El „adevărat vă spun că, nici un prooroc nu este primit bine în patria lui. Ba încă, adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n‑a fost trimis la nici una din ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea proorocului Elisei; şi totuşi nici unul din ei n‑a fost curăţit, afară de Naaman, Sirianul”” (Luca 4:23‑27).

Când au auzit acest lucru, oamenii s‑au alarmat. De ce? Fiindcă au înţeles că Isus nu era un rabin oarecare. Alţi învăţători doar repetau ce spuseseră şi alţii înainte de ei. Ei preamăreau trecutul lui Israel sau vorbeau despre viitorul lui măreţ. Însă Isus vorbea cu putere şi autoritate. Şi El cunoştea exact ce gândesc şi simt oamenii. El le‑a dat în vileag necredinţa. Isus le‑a spus deci, “Ştiu ce gândiţi. Ziceţi în voi înşivă, Dacă Tu eşti Mesia cu adevărat, arată‑ne ce poţi face. Însă minunile singure nu vă vor schimba niciodată inimile. Ştiu că nu vreţi să Mă acceptaţi. Un prooroc nu este niciodată primit bine în patria lui.”

Isus le‑a dat apoi în vileag mândria. S‑a întors înapoi în istoria poporului evreu şi le‑a dat două exemple de prooroci care au slujit oamenilor, prooroci pe care evreii îi respinseseră (vezi v.25‑27). Şi când examinăm aceste exemple cu atenţie, putem înţelege adevăratul impact al cuvintelor lui Isus asupra acestor oameni. Remarcaţi pe cine a ajutat Ilie şi Elisei. Văduva din Sarepta era Sidoniancă. Naaman era Sirian. Nici unul nu era dintre evrei, nici măcar dintre prozeliţi.

Lucrul acesta devine şi mai important dacă ne amintim ce părere aveau evreii despre ei înşişi şi despre Neamuri. Ei se lăudau cu faptul că erau poporul ales al lui Dumnezeu. Tot astfel, ei priveau de sus pe oricine care nu era evreu. Pentru ei era de neconceput ca Dumnezeu să facă ceva pentru Neamuri. Şi iată‑L pe acest Isus, amintindu‑le evreilor din Nazaret de faptul că Dumnezeu nu doar a ajutat două persoane dintre Neamuri ci le‑a şi dat ceva ce evreii respinseseră. Mesajul era mult prea clar. Isus le spunea de fapt, “Dacă continuaţi să Mă respingeţi, Eu voi oferi Neamurilor harul şi mântuirea lui Dumnezeu.”

Nimic nu zdrobeşte mai tare mândria omului păcătos decât adevărul suveranităţii lui Dumnezeu. Dumnezeu a ales să ne mântuiască. Fără harul şi bunăvoinţa lui Dumnezeu, am fi pierduţi definitiv. Proorocul Iona a exprimat acest lucru în mod desăvârşit când a spus, “Mântuirea vine de la Domnul” (Iona 2:9). Când suntem tentaţi să ne mândrim de poziţia noastră şi să privim de sus pe cei nemântuiţi, trebuie să ne amintim că n‑am făcut nimic pentru a ne merita mântuirea. Suntem mântuiţi doar pentru că ne‑am pus credinţa în Isus Cristos. Înţelegerea acestui lucru ar trebui să ne umilească şi să ne facă să‑L iubim şi să‑L cinstim şi mai mult pe Mântuitorul nostru.

Au fost strâniţi la mânie

Cuvintele lui Cristos au lovit în mândria şi necredinţa evreilor. Brusc, s‑au văzut aşa cum erau în realitate. Şi, aşa cum se întâmplă de multe ori când oamenilor li se dă pe faţă păcatul, adunarea a devenit defensivă şi s‑a umplut de mânie. Luca 4:28‑29 afirmă, “Toţi cei din sinagogă, când au auzit aceste lucruri, s‑au umplut de mânie. Şi s‑au sculat, L‑au scos afară din cetate, şi L‑au dus până în sprânceana muntelui, pe care era zidită cetatea lor, ca să‑L arunce jos în prăpastie.” Adunarea s‑a înfuriat aşa de tare încât s‑au năpustit asupra lui Isus, L‑au scos afară din cetate şi au încercat să‑L omoare.

De ce s‑au mâniat aşa de tare? Cred că Sfântul Augustin a exprimat perfect motivul într‑una din mărturisirile sale: “Ei iubesc adevărul atunci când acesta aruncă o lumină asupra lor. Ei urăsc adevărul atunci când îi acuză. Ei iubesc adevărul când acesta li se descoperă, şi îl urăsc atunci când adevărul îi descoperă pe ei.” Dacă Domnul Isus ar fi predicat acestei adunări de evrei o predică devoţională drăguţă despre oamenii necăjiţi şi despre lucrarea lui Mesia care avea să vină, L‑ar fi primit cu braţele deschise. Însă Isus nu le‑a predicat o astfel de predică. El a luat Cuvântul lui Dumnezeu şi l‑a aplicat direct stării inimii lor, convingându‑i de păcat. Iar ei n‑au vrut ca inimile şi vieţile lor să fie date pe faţă într‑un astfel de mod. Ei doreau promisiuni liniştitoare, nu convingeri care ard. De ce? Fiindcă erau mândri şi refuzau să se supună lui Dumnezeu.

Creştinii de astăzi au nevoie de această lucrare de convingere. În ciuda acestui lucru, deseori unii păstori se tem să predice predici de convingere, predici de dovedire a păcatului. Nu vor să‑i mânie pe membrii lor. Cu toate acestea, eu aş dori mult mai bine ca mesajul meu să‑i mânie pe cei care ascultă decât să fie atât de mulţumiţi de ei înşişi încât să nu audă un cuvânt din ce spun.

Cum asculţi tu o predică? Când o auzi, o aplici imediat celui sau celei de lângă tine, spunând, “Predică, predică frate păstor! Soţia mea are nevoie să audă asta”? Sau tu asculţi atent şi în linişte, permiţând Domnului să‑ţi vorbească chiar ţie? Iacov, în epistola sa, ne‑a dat formula controlării mâniei atunci când ni se dovedeşte păcatul, când ni se dă pe faţă starea. El spune, “Ştiţi bine lucrul acesta, preaiubiţii mei fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie; căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu” (Iacov 1:19‑20). Este nevoie ca noi să ascultăm cu inima şi mintea deschisă, supunându‑ne voinţa puterii şi adevărului Cuvântului lui Dumnezeu.

Isus este Marele Doctor (vezi Luca 4:23). Şi la fel ca orice alt doctor, înainte ca să vindece pe cineva, El trebuie să identifice mai întâi boala şi să prescrie tratamentul corect. Noi trebuie însă să acceptăm diagnosticul şi tratamentul Său înainte ca vindecarea să aibă loc. Şi tratamentul este de multe ori dureros. De multe ori El trebuie să ne rănească înainte de a ne putea vindeca. Însă durerea pe care ne cere s‑o îndurăm este nesemnificativă comparată cu rănile Sale de pe cruce, când a suferit în locul nostru (vezi Isaia 53:4‑5).

Adunarea din Nazaret n‑a vrut să accepte diagnosticul pus de Domnul. În loc să se mânie pe păcatul lor, pe exclusivismul lor, pe mândria şi naţionalismul lor, ei s‑au mâniat pe Dumnezeu. Ca rezultat, ei s‑au împotrivit lucrării lui Dumnezeu şi L‑au respins pe Fiul lui Dumnezeu. Să nu facem şi noi aceeaşi greşeală. Lasă Cuvântul lui Dumnezeu să descopere păcatul şi răzvrătirea inimii tale. Acceptă cu bucurie corectarea Lui, şi El te va vindeca.

Capitolul 10

Un fruntaş mânios

În timp ce mânia este o problemă a tuturor, ea este şi mai serioasă atunci când este vorba despre un lider. De ce? Fiindcă nu ea este calea de împlinire a lucrării lui Dumnezeu. Iacov 1:20 ne spune, “Căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu.” Când liderii spirituali se mânie, lucrarea bisericii suferă. Apostolul Pavel a înţeles acest lucru. De aceea îi instruieşte pe credincioşi să aleagă pentru slujba de episcop oameni care nu se mânie uşor (Tit 1:7). Deşi Pavel se referă aici în special la bătrânii bisericii, la păstori şi alţi conducători din biserică, această cerinţă este potrivită conducătorilor din orice domeniu. Datorită faptului că conducătorii sunt responsabili de viaţa şi bunăstarea altor oameni, este vital să înveţe să se auto­controleze, sau să‑şi înfrâneze pornirile.

În Luca 13 citim despre un lider religios evreu, un fruntaş al sinagogii, care a avut probleme serioase cu mânia. Când s‑a mâniat pe Isus, n‑a ştiut cum să procedeze corect. În loc să vină direct la Domnul, el şi‑a dus mânia în faţa adunării. Luca 13:10‑17 ne spune, “Isus învăţa pe norod într‑o sinagogă în ziua Sabatului. Şi acolo era o femeie stăpânită de optsprezece ani de un duh de neputinţă; era gârbovă, şi nu putea nicidecum să‑şi îndrepte spatele. Când a văzut‑o Isus, a chemat‑o şi i‑a zis: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.” Şi‑a întins mâinile peste ea: îndată s‑a îndreptat, şi slăvea pe Dumnezeu. Dar fruntaşul sinagogii, mâniat că Isus săvârşise vindecarea aceasta în ziua Sabatului, a luat cuvântul, şi a zis norodului: „Sunt şase zile în care trebuie să lucreze omul; veniţi dar în aceste zile să vă vindecaţi, şi nu în ziua Sabatului!” „Făţarnicilor”, i‑a răspuns Domnul; „oare în ziua Sabatului nu‑şi dezleagă fiecare din voi boul sau măgarul de la iesle, şi‑l duce de‑l adapă? Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam, şi pe care Satana o ţinea legată de optsprezece ani, nu trebuia oare să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sabatului?” Pe când vorbea El astfel, toţi potrivnicii Lui au rămas ruşinaţi; şi norodul se bucura de toate lucrurile minunate, pe care le făcea El.”

Pentru a înţelege corect acest incident şi mânia fruntaşului, trebuie să‑l privim mai întâi pe acest conducător în lumina culturii de atunci. Fruntaşul sinagogii nu era ceea ce este astăzi un păstor de biserică. El nu era liderul spiritual al oamenilor. El era responsabil cu buna desfăşurare a slujbelor publice în sinagogă. El numea oameni care să citească Scripturile şi să conducă pe ceilalţi în rugăciune. El se îngrijea de clădire. Era datoria lui să vegheze ca slujbele să înceapă la timp şi să nu fie întrerupte, asigurându‑se că totul se face decent şi în ordine.

Astfel, când Isus a întrerupt mersul obişnuit al slujbei pentru a vindeca pe această femeie, fruntaşul n‑a mai stat să se gândească la starea femeii şi la nevoile ei. Preocuparea lui era doar ca serviciul de închinare să se desfăşoare ordonat, însă Domnul Isus i‑a entuziasmat pe oameni şi a dat peste cap ordinea stabilită. Şi mai rău era că acest Învăţător a călcat Legea ebraică care interzicea oamenilor să lucreze în ziua Sabatului. Deci, într‑un efort de a‑şi restaura poziţia de autoritate, fruntaşul s‑a mâniat, dojenind pe oameni pentru călcarea legii Sabatului.

Răspunsul fruntaşului ne învaţă un adevăr important despre mânie: Mânia este deseori un semn al deficienţelor din viaţa noastră. În mod frecvent ne folosim mânia pentru a ascunde lipsa unor calităţi interioare ale noastre. Privind la acest fruntaş, vedem că el s‑a folosit de mânie pentru a acoperi cel puţin patru deficienţe din viaţa sa—calităţi vitale pentru o umblare strânsă cu Domnul.

Lipsa de discernământ

Cea dintâi deficienţă a fruntaşului era lipsa de discernământ. Era incapabil să discearnă între bine şi rău. Nu şi‑a putut da seama că Dumnezeu era în sinagogă! Fruntaşul n‑a putut recunoaşte cine era Isus în realitate—că era Dumnezeu în trup.

Dacă examinăm cu atenţie Scripturile, descoperim că a fost probabil ultima dată când Domnul Isus a învăţat public într‑o sinagogă. Cel puţin este ultima relatare a unei lucrări făcute de El într‑o sinagogă. Acest incident s‑a petrecut doar cu câteva luni înainte de răstignirea Domnului nostru.

Imaginează‑ţi să ai privilegiul să‑L auzi pe Isus predicând în persoană—să poţi asculta Cuvântul venind chiar din gura Cuvântului celui Viu! Acest fruntaş a avut această oportunitate, dar n‑a profitat de ea. De unde ştim asta? Fiindcă dacă ar fi ascultat într‑adevăr ce a spus Isus şi dacă ar fi aplicat Cuvântul la viaţa lui, n‑ar fi răspuns cum a răspuns când Domnul a vindecat pe femeie. Dacă ar fi pus Cuvântul lui Dumnezeu la inimă, acesta l‑ar fi făcut mai bun, pentru că Cuvântul lui Dumnezeu este lumină (Ps.119:105). El străluceşte în inimile noastre şi împrăştie întunericul. Cuvântul lui Dumnezeu este hrană (Mat.4:4; Evr.5:12‑13; 1 Petru 2:2). El vine în noi şi ne hrăneşte sufletul. Cuvântul lui Dumnezeu este apă (Efes.5:26). El ne spală şi ne curăţeşte mintea şi inima. Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţă (Luca 8:11). Când este plantat şi îngrijit, produce în noi roada Duhului (Gal.5:22‑23). Fruntaşul n‑a primit însă nici unul din aceste beneficii pentru că Cuvântul n‑a intrat în inima lui. A fost prea preocupat cu responsabilităţile lui ca să mai recunoască faptul că Isus nu era un învăţător obişnuit. Dumnezeu era în sinagogă, şi el nici n‑a remarcat.

Tot astfel, datorită faptului că fruntaşului îi lipsea discernământul spiritual, el n‑a văzut că şi Satana era în sinagogă. Influenţa lui se vedea în femeia neputincioasă. Din faptul că Domnul Isus n‑a scos un demon din femeie, putem presupune că ea nu era stăpânită de demoni. Totuşi, Scripturile o descriu ca având “un duh de neputinţă” (Luca 13:11). Tot astfel, Isus afirmă că femeia a fost legată de Satana (vezi v.16). Asta ne dă impresia că Satana a folosit un soi de putere demonică pentru a cauza această afecţiune fizică. Şi din cauză că boala ei era controlată de Satana, nimeni n‑a fost în stare să o vindece. Nu‑şi putea îndrepta deloc spatele, şi nimeni n‑o putea ajuta.

Când citesc pasajul din Luca, am mereu impresia că această femeie n‑a fost prezentă de la început, când Isus învăţa, ci a sosit mai târziu. În condiţii normale, a sosi târziu la un serviciu de închinare este un lucru stânjenitor. Şi dacă luăm în considerare problemele fizice ale femeii şi aranjamentul scaunelor în sinagogă, stânjeneala a fost fără îndoială şi mai mare. Locurile în sinagogă erau aranjate cu grijă, cu bărbaţii de o parte şi femeile de cealaltă parte. Probabil că această femeie a stat undeva în spate. Însă din cauza handicapului ea a atras atenţia destul de mult. Boala ei a lăsat‑o atât de diformă încât nici nu se mai putea îndrepta de spate. Era complet îndoită, şi fără îndoială că avea probleme să meargă sau chiar să vadă încotro merge. Intrarea ei în sinagogă e probabil să fi atras privirile şi să fi stârnit şuşoteli în adunare.

Cum reacţionezi tu când cineva soseşte târziu la un serviciu de închinare, mai ales o persoană care arată sau se poartă ciudat? Dacă eşti ca ceilalţi, vei fi iritat de întreruperea cauzată. Îmi imaginez că aşa a reacţionat şi sutaşul. Fără îndoială că a zărit‑o pe femeie intrând cu mers împiedicat, şi a fost probabil exasperat de faptul că atrage atenţia în felul acesta. Probabil că s‑a gândit în sine însuşi, Ce caută femeia asta aici? N‑a putut şi ea veni la timp, ca noi toţi!

Şi Isus a zărit‑o pe femeie intrând. Însă El n‑a părut deranjat de întrerupere. Dimpotrivă, îi arată compasiune şi bunătate. El ştia că Satana o ţine legată, şi acţionează imediat pentru a o elibera din apăsare.

Putem doar să ne imaginăm suferinţa şi durerea suferită de femeie timp de 18 ani. I‑ar fi fost uşor să se amărască şi să se mânie pe Dumnezeu că nu‑i ascultă rugăciunile şi n‑o vindecă. Dar ea nu pare să se fi supărat pe Dumnezeu. În ciuda efortului extraordinar pe care‑l făcea să se deplaseze, ea a venit să se închine lui Dumnezeu în ziua de Sabat la sinagogă. Pasajul nu ne dă de înţeles că ea ar fi ştiut dinainte că Isus va fi prezent atunci în sinagogă, sau că ea s‑ar fi gândit că El poate s‑o vindece. N‑a venit la El rugându‑L s‑o vindece. Domnul i‑a vorbit întâi, chemând‑o să vină la El. Apoi şi‑a pus mâinile peste ea şi a vindecat‑o (vezi v.12‑13). Rugăciunile ei au fost în sfârşit ascultate!

Fruntaşul sinagogii a avut privilegiul rar să‑L vadă şi să‑L audă pe Dumnezeu în trup. El a ascultat la învăţătura care nu se compara cu nimic în lume. O minune a fost înfăptuită chiar în faţa ochilor săi. Cu toate acestea, în loc să folosească această oportunitate spre a‑L glorifica pe Dumnezeu, el s‑a mâniat. De ce? Fiindcă‑i lipsea discernământul.

Lipsa de putere

Mânia fruntaşului a scos la iveală lipsa de putere din viaţa lui. L‑a iritat faptul că Isus i‑a uzurpat autoritatea în sinagogă. Era gelos pe puterea arătată de Domnul. Fruntaşul condusese serviciile din sinagogă timp de mulţi ani de zile. Respectase Legea şi ritualurile evreieşti până la ultima literă. Cu toate acestea viaţa lui spirituală era… moartă. Ştia că n‑are o astfel de putere; de aceea s‑a simţit ameninţat de persoana lui Isus. De aceea a răspuns cu înverşunare acestui atac asupra mândriei şi autorităţii lui în singurul fel pe care‑l ştia—prin mânie.

Când citeşti cu atenţie răspunsul fruntaşului, realizezi cât de fără sens şi absurd era comentariul său. El a spus oamenilor, “Sunt şase zile în care trebuie să lucreze omul; veniţi dar în aceste zile să vă vindecaţi, şi nu în ziua Sabatului!” (Luca 13:14). Dar cine urma să‑i vindece? Nu cumva el însuşi? Nu putea să fie sigur că Isus va fi acolo de fiecare dată când cineva venea la sinagogă să fie vindecat.

Mânia ne face deseori să spunem lucruri pe care mai târziu le regretăm. Un temperament iute arată oricui cât de slabi suntem de fapt. Când a văzut puterea pe care o avea Isus, fruntaşul ar fi trebuit să admită fără şovăială, “Eu n‑am putere. Legea n‑are putere. Tradiţiile noastre evreieşti sunt fără putere. Doar Isus poate mântui şi vindeca.” Şi totuşi, el nu spune aşa. Dimpotrivă, el se mânie, considerând că acesta va fi un semn al puterii şi autorităţii lui. Însă mânia lui doar a arătat oamenilor cât de slab şi lipsit de putere era.

Asemeni sutaşului, foarte multe grupări religioase de astăzi au “doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu‑i puterea” (2 Tim.3:5). Sunt atât de preocupaţi cu tradiţiile şi programele lor încât nu mai au timp să ajute pe oameni. În acelaşi timp, găsim puţine religii false să conducă misiuni de salvare sau centre de reabilitare. De ce? Fiindcă n‑au nici un mesaj pentru oamenii păcătoşi. Ei sunt fără putere în a‑i ajuta. În loc să se întoarcă la Domnul, aceste grupări se bazează pe tradiţiile şi învăţăturile false date de oameni, conducând pe mulţi oameni la rătăcire.

Chiar dacă Domnul Isus a vindecat pe această femeie în public, ca un exemplu pentru toţi cei prezenţi, El nu s‑a folosit de ea doar ca de un instrument prin care să‑şi afişeze puterea. El a privit‑o ca pe o persoană specială—nu doar ca pe indiferent care altul din mulţime. El a privit în adâncul fiinţei ei şi a văzut povara care‑i apăsa inima. El a simţit nevoia ei. A strigat‑o şi i‑a spus să vină la El. Apoi a atins‑o cu blândeţe şi dezlegat‑o de infirmitatea ei.

Cuvântul “dezlegat” este foarte important în acest pasaj. În versetul 15 Isus le spune oamenilor că ei îşi dezleagă boul sau măgarul şi‑i duce de‑i adapă. În versetul 16 El spune, “Dar femeia aceasta, care este o fiică a lui Avraam, purtând în ea chipul lui Dumnezeu, nu trebuia oare să fie dezlegată de această legătură a Satanei?” Acelaşi cuvânt este folosit în ambele ocazii. Domnul Isus arată clar lipsa de compasiune a fruntaşului sinagogii. El ar fi tratat mai bine un animal decât pe această femeie.

De ce a ales Isus să expună public nevoia acestei femei? În loc să‑i ceară să vină în faţă unde toţi puteau s‑o vadă, El s‑ar fi putut duce la ea după terminarea slujbei şi s‑o fi vindecat în ascuns. Nouă ni s‑ar fi părut o alegere mai logică, mai ales dacă luăm în considerare că El cunoştea Legea ebraică, lege care interzicea orice fel de lucrare în ziua Sabatului. Cu toate acestea, Isus n‑a încercat să‑şi ascundă puterea şi lucrarea. Un motiv pentru care în biserica de astăzi nu mai vedem o asemenea putere poate fi acela că puţini creştini mai vor să fie deschişi şi oneşti în legătură cu credinţa lor. Dacă mai mulţi creştini ar începe pur şi simplu să facă ce aşteaptă Isus să facă—fără să se îngrijoreze de posibilele consecinţe—lucruri mari s‑ar putea înfăptui.

Lipsa de libertate

Mânia fruntaşului a arătat nu doar lipsa lui de discernământ şi de putere, dar şi lipsa lui de libertate. Dacă l‑ai fi întrebat pe acest om, “Eşti tu liber?” ţi‑ar fi răspuns imediat, “Desigur că sunt liber. Sunt evreu, fiu al lui Avraam. Noi suntem poporul ales al lui Dumnezeu. Noi, evreii, n‑am fost niciodată robii nimănui.”

Aceasta era atitudinea preponderentă a evreilor din acele vremuri. Erau extrem de mândri de moştenirea lor şi de faptul că erau poporul ales al lui Dumnezeu. Totuşi, dacă luăm în considerare istoria lor, pare ciudat că ei făceau astfel de afirmaţii. Timp de sute de ani au fost asupriţi de către diferite popoare. În cartea Judecătorilor găsim poporul Israel sub robia a şase naţiuni diferite. Mai târziu, au fost duşi în robie la Babilon. Această robie a fost urmată de robia Modo‑Persană şi Greacă. Şi chiar la acel moment din istorie, ei se găseau sub dominaţia şi conducerea Romană. Oridecâte ori, însă, Domnul i‑a confruntat pe evrei cu lipsa lor de libertate, ei replicau cu aprindere, “Noi suntem sămânţa lui Avraam, şi n‑am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: Veţi fi slobozi?” (Ioan 8:33).

Cu toate acestea, ce nu înţelegeau aceşti evrei era că Isus nu se referea la robia fizică ci la robia spirituală. În vreme ce femeia invalidă era într‑o robie fizică, fruntaşul sinagogii se găsea într‑o stare mult mai gravă, fiindcă el era într‑o robie spirituală. Satana îl înfăşurase atât de tare în tradiţii şi legi încât nici nu se mai putea închina liber lui Dumnezeu. Iudeii adăugaseră atâtea tradiţii sărbătorii Sabatului încât Sabatul devenise o povară în loc de a fi o binecuvântare. La început Dumnezeu instituise Sabatul doar ca o zi de odihnă atât pentru oameni cât şi pentru animale. Mai târziu însă, evreii au început să adauge stipulaţii diverse legii simple a lui Dumnezeu. De exemplu, oamenii aveau voie să facă doar un anumit număr de paşi în ziua Sabatului. Aveau zeci de reguli care interziceau anumite feluri de activităţi în timpul Sabatului. Dacă cineva avea în buzunar o aşchie, el ar fi putut fi pedepsit pentru purtarea de poveri în ziua de Sabat. Dacă scotea aşchia din buzunar, ar fi călcat legea potrivit căreia nu avea voie să lucreze. Evreii îşi consumau atât de mult timp îngrijorându‑se să nu calce vreo lege, sau căutând modalităţi prin care să ocolească legile, încât nu prea aveau nici timp de odihnă în ziua de Sabat.

Fruntaşul sinagogii era atât de preocupat cu tradiţiile ebraice încât era gata mai repede să apere Sabatul decât să apere pe Dumnezeul Sabatului. El a uitat povaţa minunată a Domnului dată lui în Mica 6:8, “Ţi s‑a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine decît să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău?” Cu siguranţă acest fruntaş nu era prea drept, milos sau smerit. Când a văzut‑o intrând pe această femeie, el ar fi trebui să spună, “Bine ai venit. Văd că ai o mare nevoie. Haide să ne oprim cu toţi şi să‑i cerem lui Iehova, Dumnezeul nostru, să te ajute.” Însă El nu L‑a iubit pe Dumnezeu din inimă. De aceea, tot ce‑l interesa era doar să nu calce tradiţiile făcute de oameni. Se temea de asemenea de oameni şi de reacţia lor faţă de Isus. Îi era frică să iasă din şablonul în care se găsea. Acest fruntaş era rob al Legii, al tradiţiilor şi al fricii. Mânia lui scoate la iveală lipsa lui de libertate.

Lipsa de onestitate

În final, mânia fruntaşului arată lipsa lui de onestitate. Când îi ceartă pe oameni că vin să fie vindecaţi în ziua de Sabat, Isus îl numeşte făţarnic (vezi Luca 13:15). În unele texte se foloseşte cuvântul la plural, “Făţarnicilor!” Fără îndoială că fruntaşul nu era singurul din cei prezenţi care s‑a supărat când Domnul a vindecat pe această femeie. Probabil au fost unii care s‑au uitat spre ceilalţi şi au zis, “Acest om nu poate fi de la Dumnezeu. Dacă ar fi un adevărat prooroc al lui Dumnezeu, nu ar călca Sabatul.” De fapt, pasajul indică faptul că nu doar unul s‑a opus lui Isus. După ce Domnul o apără pe femeie şi Îşi apără cu putere acţiunile, Biblia ne spune, “Toţi potrivnicii Lui au rămas ruşinaţi” (v.17).

De ce l‑a numit Isus făţarnic pe acest fruntaş? Fiindcă ştia că acest om doar simulează starea de spiritualitate şi devotament faţă de Dumnezeu. Făţarnic este cel ce înşeală în mod deliberat. Cuvântul făţarnic sau ipocrit vine dintr‑un cuvânt grecesc care descrie un actor sau pe cineva care‑şi asumă un rol. În vremea lui Cristos, actorii greci purtau măşti în timpul spectacolelor de teatru. Fiecare mască reprezenta un caracter diferit. De fiecare dată când actorul îşi schimba masca, audienţa ştia că vorbeşte un alt caracter.

Ce bine se potrivea această descriere fruntaşului! Oridecâte ori venea în sinagogă, el îşi punea masca spiritualităţii şi aplica Legea până la ultimele detalii. Totuşi, în afara sinagogii el trăia cum îi plăcea. Însă el nu şi‑a putut ascunde caracterul înşelător de Isus. Domnul ştia exact ce fel de persoană era. Astfel că El îi spune fruntaşului, “Ipocritule! Tu calci Sabatul acasă pentru a îngriji de animalele tale, însă refuzi să mai apleci fie şi cât de puţin standardul Legii pentru a ajuta o persoană în nevoie. Tu pretinzi că aperi Legea, în timp ce în inima ta o calci în mod continuu!” (vezi v.15‑16). Mânia fruntaşului era făţarnică şi fără onestitate. El nu era preocupat să‑L apere pe Dumnezeu şi să ajute pe alţii; el era preocupat doar de el însuşi şi să‑şi apere poziţia de autoritate.

Nu doar că fruntaşul a fost lipsit de onestitate în mânia lui, ci el a fost şi laş. În realitate, el era mânios pe Isus—nu pe oameni. El voia să‑L atace pe Domnul Isus, însă‑i era teamă să‑L abordeze direct. Astfel că în loc de asta, el s‑a repezit la oameni, zicând, “Sunt şase zile în care trebuie să lucreze omul; veniţi dar în aceste zile să vă vindecaţi, şi nu în ziua Sabatului!” (v.14). În realitate însă, el se adresa Domnului Isus, şi Domnul ştia acest lucru.

Tot astfel, mânia fruntaşului a arătat că nu era dispus să‑L iubească şi să‑L laude pe Domnul. Isus chiar făcuse o mare minune. Femeia stătea în faţa lor complet vindecată. Adunarea ar fi trebuit să se ridice şi să se unească în a‑L lăuda pe Dumnezeu. În schimb însă, fruntaşul şi alţii au început să‑L critice pe Domnul Isus că a întrerupt slujba de închinare şi că a călcat regulile lor scumpe. Domnul, însă, le‑a văzut făţărnicia şi i‑a arătat exact aşa cum erau. “Pe când vorbea El astfel, toţi potrivnicii Lui au rămas ruşinaţi; şi norodul se bucura de toate lucrurile minunate, pe care le făcea El” (v.17).

Şi noi, în timp ce apărăm ce ni se pare drept, să facem acest lucru cu dragoste, umilinţă şi bunătate. Înainte de a ne mânia pe cineva, trebuie să ne examinăm în detaliu motivele mâniei, pentru a ne asigura că nu dorim doar să ne acoperim prin asta propriile noastre deficienţe. Trebuie să‑I cerem Domnului discernământ pentru a şti când trebuie să ne mâniem şi când nu trebuie să ne mâniem. Trebuie să fim oneşti în ce priveşte sentimentele noastre de mânie şi să fim gata să recunoaştem când am greşit. Trebuie să ne amintim liberatatea pe care o avem în Cristos şi să nu încercăm să‑i înrobim pe oameni în propria noastră interpretare a Scripturilor. Şi, mai mult decât toate, trebuie să ne supunem Domnului şi să permitem puterii Lui să curgă prin noi, fiindcă doar puterea Lui este suficient de tare să controleze furia din noi.

Capitolul 11

Un frate mânios

Singurul lucru care este mai grav decât un copil ce încearcă să se comporte ca un adult, este adultul care se comportă copilăreşte. Nimic nu face pe cineva mai copilăros decât mânia egoistă. Dacă ne gândim exclusiv la noi înşine, ne vom mânia şi ne vom supăra oridecâte ori nu obţinem ceea ce dorim. Domnul Isus a spus odată o pildă despre un om care s‑a mâniat pe tatăl său din pricina atenţiei pe care i‑o acorda fratelui său. Este clar, acel om este fratele mai mare din istoria fiului risipitor (vezi Luca 15:11‑32).

În studierea acestei pilde, avem de obicei tendinţa să ne îndreptăm atenţia mai mult asupra fiului care a plecat de acasă, decât asupra fiului care a rămas acasă. Totuşi, dacă citim pasajul în contextul începutului respectivului capitol, descoperim că Isus dorea să înveţe pe oameni ceva mult mai mult decât este înţeles de obicei. Remarcaţi îndeosebi răspunsul fiului mai mare când tatăl organizează masa bogată prin care‑i spune bun venit fiului rătăcitor: “Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s‑a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi, şi a început să‑l întrebe ce este. Robul acela i‑a răspuns: „Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l‑a găsit iarăşi sănătos şi bine.” El s‑a întărâtat de mânie, şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară, şi l‑a rugat să intre. Dar el, drept răspuns a zis tatălui său: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi‑am călcat porunca, şi mie niciodată nu mi‑ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău care ţi‑a mâncat averea cu femeile desfrânate, i‑ai tăiat viţelul cel îngrăşat.” „Fiule”, i‑a zis tatăl, „tu întotdeauna eşti cu mine, şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit”” (vv.25‑32).

Din păcate, nu ştim cum se încheie istoria. La fel ca în multe alte întâmplări din Biblie, Dumnezeu nu ne dă toate detaliile. El lasă istoria neterminată astfel ca noi să putem trage propriile noastre concluzii. Făcând aşa, noi descoperim ce este în inima noastră. Putem doar să nădăjduim că fiul cel mare s‑a pocăit, şi‑a cerut iertare de la tatăl său şi ulterior s‑a alăturat întregii familii în a ura bun venit acasă fratelui său.

Însă cheia prinderii înţelesului acestei pilde stă mai ales în începutul pasajului, nu în finalul lui. Versetele de început din Luca 15 ne descoperă scopul cu care Cristos a rostit aceste pilde: “Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să‑L asculte. Şi Fariseii şi Cărturarii cârteau şi ziceau: Omul acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănâncă cu ei” (vv.1‑2). În această pildă Domnul Isus are în vedere două grupuri de oameni. Fiul risipitor îi reprezenta pe vameşi şi pe păcătoşi, în timp ce fiul mai în vârstă era o ilustrare a Fariseilor şi cărturarilor. Şi, aşa cum vom vedea, Isus a avut un mesaj foarte precis pentru fiecare.

Când privim la fratele mai mare, descoperim multe aspecte ale vieţii lui care sunt de recomandat. Cu siguranţă era un om credincios şi harnic. Era de o moralitate înaltă şi niciodată n‑a făcut de ruşine numele tatălui său. Era însă un tip izolat. A rămas izolat de părtăşia familiei sale. El n‑a realizat—şi din această cauză nici n‑a ajuns să se bucure—de libertatea şi binecuvântările care‑i aparţineau în calitate de membru al familiei. Cărturarii şi Fariseii aveau aceeaşi problemă. Fiindcă erau oameni religioşi care respectau Legea lui Dumnezeu în cele mai mici detalii, ei credeau că sunt în cadrul familiei lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ei nu s‑au încrezut niciodată în Cristos, ca Salvator al lor. În acest fel, ei au rămas în afara familiei şi au pierdut binecuvântările de care puteau să se bucure.

Cum răspunzi tu la biruinţele spirituale ale altora? Te bucuri cu adevărat împreună cu ei, sau eşti cuprins de mânie şi gelozie văzând binecuvântările primite de ei? Răspunsul constituie în multe cazuri o indicaţie a poziţiei cuiva în părtăşia Trupului. Dacă te mânii la victoriile altora ar putea însemna că relaţia ta cu Domnul nu este ceea ce ar trebui să fie.

De ce a rămas afară?

Pentru a înţelege mânia fratelui mai mare—şi a noastră—trebuie să încercăm să răspundem la nişte întrebări punctuale. Mai întâi, de ce a rămas fratele mai mare afară, în loc să se alăture bucuriei celorlalţi? Fiindcă era mânios. Pentru a înţelege deplin motivele mâniei lui, trebuie să privim persoanele pe care s‑a mâniat. Întâi de toate, vedem că s‑a mâniat pe tatăl său.

Mânia lui a fost probabil motivată de mai mulţi factori. Mai întâi era faptul că tatăl său l‑a iertat pe fratele mai tânăr. Zărindu‑l pe băiatul soios şi murdar cum se apropie de sat, tatăl i‑a alergat înainte, şi‑a încolăcit braţele în jurul său, îmbrăţişându‑l şi sărutându‑l. N‑a făcut nici o referire la comportamentul lui. În loc să‑l pedepsească, tatăl îl tratează pe fiul rătăcitor ca pe un rege. Asta l‑a înfuriat pe fiul cel mare. El dorea să‑l vadă pedepsit pe fratele său. De ce? Pentru că nu voia să‑l ierte.

Fără îndoială că ne mişcă această scenă de fiecare dată când o citim. Totuşi, dacă înţelegem răspunsul tatălui în lumina atitudinilor sociale ale vremii de atunci, adâncimea dragostei şi iertării sale devine şi mai vizibilă. Părăsind casa şi trăind aşa cum a trăit în lumea largă, acest tânăr a adus ruşine nu doar asupra lui însuşi ci şi asupra întregii comunităţi din care a plecat. A comis păcate cumplite. După Lege, conducătorii cetăţii ar fi trebuit să‑l condamne la moarte. Dacă ar fi intrat în sat singur, oamenii l‑ar fi ucis cu pietre pe loc. De aceea, răspunsul tatălui său a fost şi unul de protejare, pe lângă dragoste şi iertare. Îmbrăţişându‑i grumazul, tatăl voia să spună, “Daţi‑i drumul. Aruncaţi cât doriţi cu pietre. Dar mă veţi omorî pe mine mai întâi.”

Ce imagine frumoasă a ceea ce a făcut Cristos pentru noi! El a suferit şi a murit pe cruce, purtând povara tuturor păcatelor noastre. Drept urmare, când venim la Sine, El ne cuprinde cu braţele Sale şi ne primeşte cu bucurie acasă. Din păcate, însă, mulţi creştini nu doresc de multe ori să arate altora acelaşi tip de iertare. Şi această lipsă a disponibilităţii de a ierta este una din cauzele majore ale mâniei din noi.

Fiul cel mare s‑a mâniat şi din cauză că tatăl său l‑a favorizat pe fratele mai mic. Odată ce acesta a ajuns în siguranţă acasă, tatăl a poruncit slugilor să taie viţelul cel îngrăşat şi să pregătească o sărbătoare îmbelşugată în cinstea lui. În mod normal, viţelul îngrăşat era ţinut doar pentru ocazii deosebit, cum ar fi o nuntă sau o sărbătoare religioasă. Din pricina atitudinii sale neiertătoare, fratele mai mare n‑a înţeles de ce tatăl a dorit să sărbătorească întoarcerea fratelui său. La urma urmei, acesta făcuse de ruşine întreaga familie. Era clar că nu merita să fie tratat atât de frumos. În acelaşi timp, Scripturile ne dau de înţeles că fiul cel mare nutrea în el dorinţa secretă ca tatăl său să fi dat o petrecere pentru el însuşi şi prietenii lui (vezi Luca 15:29). Astfel, fiul cel mare a devenit gelos de atenţia şi răsplata primită de fratele său, şi s‑a mâniat pe tatăl că i le dădea fratelui său.

Din păcate, mulţi creştini au acelaşi fel de atitudine faţă de Tatăl lor ceresc. Ne e ciudă şi ne mâniem pe El oridecâte ori pare să favorizeze pe un alt credincios mai mult decât pe noi. Am întâlnit păstori mânioşi pe Dumnezeu pentru faptul că alţi colegi păstori au o biserică mai mare şi mai de succes decât ei. Am întâlnit învăţători de Şcoală Duminicală care se mâniaseră pe Dumnezeu datorită faptului că altă clasă a primit un privilegiu pe care clasa lor nu‑l avea. Am întâlnit credincioşi mâniaţi pe Dumnezeu din pricină aveau copii răzvrătiţi, sau din pricină că n‑aveau copii, sau din vreo altă pricină.

Acest fel de atitudine, probabil mai mult decât oricare altul, este o sursă de disensiune şi divizare în biserică. Lipsa iertării şi gelozia l‑au făcut pe fratele mai în vârstă să se mânie pe tatăl pentru că‑l iubea şi pentru că l‑a iertat pe fratele mai tânăr.

În acelaşi fel, el s‑a mâniat pe fratele său pentru aceste motive şi pentru altele. În spatele mâniei fratelui mai mare se găsea frica. Se temea de întoarcerea fratelui său, fiindcă acum putea ieşi la iveală propria‑i slăbiciune. Faptul că fratele mai mic părăsise casa tatălui şi trăia în păcat l‑a făcut pe cel mai mare să arate mult mai bine, prin comparaţie. Fără îndoială că oamenii îl lăudau pe cel mai în vârstă că era credincios tatălui său. Şi lui îi plăcea această nouă poziţie de onoare. Dacă fratele său se întorcea şi se străduia să‑şi repare păcatele şi eşecul, el urma să‑şi piardă mult din prestigiul actual.

Aţi remarcat faptul că atunci când s‑a întors fratele mai tânăr, cel mare nici n‑a ştiut de acest lucru până când n‑a auzit cântecele de sărbătoare? Ştiţi de ce? Fiindcă el nici nu‑l aştepta pe celălalt să se întoarcă. Nu credea că cel tânăr se va mai pocăi vreodată şi va mai veni acasă, şi nici nu dorea acest lucru. El nu‑şi punea mâna streaşină la ochi când era la câmp, în nădejdea să‑l vadă pe fratele său. Pe de altă parte, tatăl scruta deseori orizontul să vadă vreun semn al revenirii fiului cel mic. De aceea, când fiul s‑a întors, tatăl l‑a zărit pe când era încă departe (vezi Luca 15:20).

Ce reacţie ai tu faţă de credincioşii care au păcătuit şi s‑au depărtat de Domnul? Plângi după ei, te rogi pentru ei şi încerci să‑i ajuţi să se întoarcă înapoi? Eşti dispuşi să le spui bun venit din nou în părtăşie, dacă se pocăiesc? Sau i‑ai şters definitiv din evidenţe, spunând, “Dacă vor să trăiască aşa, lasă‑i. Nădăjduiesc să nu mai am niciodată de a face cu ei”?

Pe lângă acestea, fratele mai în vârstă s‑a mâniat pe fratele său fiindcă se temea de competiţie. Întoarcerea fratelui său constituia pentru el o ameninţare. Când l‑a văzut pe tatăl dându‑i fratelui atât de mult, s‑a temut că el nu va primi cât se aştepta. La urma urmelor, se gândea el, fratele îşi primise deja parte de moştenire şi o risipise. Astfel, tatăl său îi dădea acum fratelui său din ce era de drept al lui. Când i‑a spus plin de mânie tatălui său aceste lucruri, a primit răspunsul, “”Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine, şi tot ce am eu este al tău” (v.31). Dragostea tatălui pentru fiul mai în vârstă nu s‑a schimbat. Poziţia acestui fiu în familie şi moştenirea lui rămâneau aceleaşi întotdeauna.

Acelaşi lucru este adevărat în ce priveşte dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. Trebuie să ţinem minte că în familia lui Dumnezeu nu există competiţie. Tatăl nostru ceresc îi iubeşte la fel pe toţi copiii Săi. Când vine în familie un alt copil, dragostea şi bunătatea Lui nu se împart—doar se înmulţesc. 1 Ioan 4:18‑21 afirmă cu tărie, “În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n‑a ajuns desăvârşit în dragoste. Noi Îl iubim pentru că El ne‑a iubit întâi. Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care‑l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu‑L vede? Şi aceasta este porunca, pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe fratele său.”

Când nu reuşim să înţelegem cât de mult ne iubeşte Dumnezeu, atunci frica şi mânia ne copleşesc, şi atunci vedem că nu suntem în stare să‑i iubim pe alţii cum ar trebui. Datorită faptului că fratele mai mare nu l‑a iubit pe tatăl şi pe fratele său cum s‑ar fi cuvenit, el a ţinut în el mânie şi resentimente faţă de ei. Ostilitatea lui este evidentă.

Mai puţin vizibil, dar probabil şi mai important, era faptul că el era mânios pe sine însuşi. De ce să fie mânios pe sine însuşi? Răspunsul la această întrebare stă în motivaţia pentru care a rămas acasă să‑l slujească pe tatăl său. Slujirea fiului mai mare nu a fost motivată de o dragoste adâncă faţă de tatăl şi de dorinţa de a‑i sluji. Preocuparea lui cea mai importantă era cât poate să obţină pentru sine. Când n‑a primit răsplata care simţea că i s‑ar fi cuvenit, s‑a răzvrătit în sine însuşi şi a simţit o nemulţumire în inimă. Astfel, în timp ce n‑a plecat fizic de acasă, mintea lui, inima lui şi voinţa lui l‑au părăsit pe tata cu mult înainte de plecarea fratelui său. El îşi petrecea viaţa plănuind cum să ajungă să obţină ce dorea de la tatăl său. Şi când lucrurile n‑au ieşit după plan, s‑a mâniat pe sine însuşi că s‑a conformat pe dinafară aşteptărilor.

Ce n‑a înţeles acest om era faptul că tatăl său i‑ar fi dat ce dorea, numai să fi cerut. Dacă ar fi spus, “Ştii, tată, am muncit mult în ultima vreme. Mi‑ar prinde bine un concediu. Ce‑ai zice dacă aş tăia viţelul cel îngrăşat şi aş chema şi pe prietenii mei să ne veselim?” tatăl său i‑ar fi dat cu bucurie toate acestea. Dar, în loc să ceară, el a lăsat resentimentele şi mânia faţă de tatăl—şi faţă de sine—să se tot adune. La rândul lor, acestea l-au făcut să devină auto‑neprihănit. Astfel, când l‑a văzut pe tata răsplătindu‑l pe fratele hoinar, i‑a replicat cu indignare, “Iată, în toţi anii aceştia eu ţi‑am slujit ca un rob, şi niciodată nu ţi‑am călcat porunca. Cu toate acestea, mie nu mi‑ai dat niciodată măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei. Însă vine acest fiu al tău, neascultător şi răzvrătit, şi tu ce faci? Imediat tai viţelul cel îngrăşat şi faci o mare petrecere pentru el. Asta pur şi simplu nu-i corect!” (vezi Luca 15:29‑30).

Putem să ni‑l imaginăm pe acest om stând afară şi făcând mutre, în timp ce înlăuntru veselia este în toi. Când tatăl vine afară şi‑l roagă să intre, fiului cel mare i se face roşu în faţa ochilor. Atitudinea de copil a fiului cel mare se observă în modul cum îi răspunde tatăl. Tatăl se poartă cu el ca şi cu un copilaş mic, certându‑l cu blândeţe, “Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine” (v.31). Cuvântul grecesc tradus cu “fiu” în acest pasaj înseamnă “copil,” nu este cuvântul pentru un fiu matur. Tatăl îi spunea de fapt, “Te porţi ca un imatur. Termină odată să te porţi ca un copil şi vino de urează bun venit fratelui tău.”

În timp ce făcea lucrarea tatălui său, fiul cel mare nu făcea voia tatălui său. Ascultarea lui nu venea din inimă (vezi Efes.6:6). Preocuparea lui era doar să apară neprihănit în ochii altora. El pretindea că‑l slujeşte pe tatăl său, în timp el se slujea de fapt pe el însuşi. Era ca Fariseii din vremea lui Isus. Fără îndoială că mândria şi auto‑neprihănirea lor a fost foarte rănită prin această pildă.

Dar noi? Nu facem şi noi câteodată la fel? Trebuie să examinăm propriile noastre motivaţii pentru slujire. Slujim noi dintr‑o iubire adevărată faţă de Domnul şi faţă de alţii, sau ne iubim pe noi înşine prea mult? Slujim doar să primim lauda şi recunoaşterea altora? Dacă este aşa, este probabil că vom răspunde cu mânie când alţii sunt binecuvântaţi sau onoraţi mai mult ca noi.

Cât l‑a costat mânia?

Preţul hrănirii mâniei este în adevăr foarte mare! Fratele mai mare şi‑a plătit mânia foarte scump. Ce l‑a costat pentru că a rămas afară? Întâi de toate, vedem că a pierdut părtăşia cu tatăl său. Îl considera pe tatăl său ca un fel de angajator, şi lucra pentru el pe bani, nu din dragoste. Astfel, el a pierdut multe beneficii care erau ale lui prin faptul că era fiu.

Fiindcă fiul cel mare şi‑a pierdut părtăşia, el şi‑a pierdut bucuria. Munca i‑a devenit o povară, în loc să fie o binecuvântare. Drept rezultat, el şi‑a pierdut dragostea faţă de fratele său—şi faţă de tatăl său. Gelozia şi resentimentul legate de plecarea fratelui său l‑au făcut să‑l respingă pe acesta când s‑a întors. A refuzat până şi să vorbească cu el, cu atât mai mult să‑l ierte şi să‑i ureze bun venit. Asta l‑a făcut să dea vina pe tatăl său şi să se îndepărteze de dragostea lui. Acelaşi lucru se întâmplă şi în viaţa creştină. Nu putem separa dragostea de Dumnezeu de dragostea pentru alţii. Cele două trebuie să meargă împreună. Dumnezeu arată clar în Cuvântul său că atunci când respingem pe alţi credincioşi, Îl respingem pe El (vezi 1 Ioan 4:19‑21).

Pe lângă acestea, fiul mai mare a pierdut una din cele mai mari valoroase comori, fiindcă şi‑a pierdut caracterul. Phillips Brooks a spus că scopul vieţii este clădirea caracterului prin adevăr. Cuvântul lui Dumnezeu este adevăr, şi Dumnezeu îşi formează fii şi fiice de care să fie mândru. Când privim de aproape la pilda fiului risipitor, descoperim că fiul mai tânăr avea în unele privinţe un caracter mai de admirat. Chiar dacă a adus ruşine numelui tatălui său, el a arătat un mare curaj şi umilinţă când a fost gata să spună, “Tată, iartă‑mă că te‑am rănit atât de mult. Văd că nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Vreau, totuşi, să fac voia ta. Fă‑mă deci un argat al tău” (vezi Luca 15:18‑19). Fiul cel mare, pe de altă parte, era ascultător pe dinafară, în timp ce pe dinlăuntru a rămas răzvrătit.

Privind la contrastul dintre aceşti doi oameni—şi la răspunsul tatălui lor—descoperim atitudinea Domnului faţă de păcatul din viaţa noastră. În timp ce fiul risipitor era vinovat de păcate trupeşti, fratele său era vinovat de păcate ale duhului. Chiar dacă nu şi‑a risipit viaţa într‑o trăire destrăbălată, fiul cel mare şi‑a cheltuit mult timp preţios şi multă energie cu mânia păcătoasă. Fratele mai mare nu s‑a dus într‑o ţară depărtată, dar el avea ţara depărtată în inima lui. În această pildă, şi în tot Noul Testament, îl vedem pe Domnul punând un accent mai mare pe atitudinile noastre decât pe acţiunile noastre. Ascultarea exterioară este fără valoare în ochii lui Dumne­zeu atunci când inima noastră nu este în relaţie bună cu El.

Datorită faptului că fratele mai mare şi‑a pierdut dragostea şi bucuria, el şi‑a pierdut oportunitatea de a‑i ajuta pe alţii. Când fiul cel tânăr s‑a întors acasă, tatăl a dat o petrecere în cinstea lui. Fără îndoială mulţi prieteni şi vecini erau de faţă. Ei ştiau că fratele mai mare refuză să intre la sărbătoarea lor. Poate că unii din ei s‑au uitat pe geam şi au fost martorii scenei pline de mânie dintre el şi tatăl său. Probabil şi‑au spus în ei înşişi, Măi, ce ne‑am înşelat. Ne gândeam că e un băiat bun. Dar e şi el tot aşa de neascultător ca fratele său mai tânăr. Din cauza mândriei şi mâniei, el a pierdut orice şansă de a spune prietenilor săi despre harul şi îndurarea lui Dumnezeu.

Nimic nu este mai devastator decât exemplul rău al unui om bun. Când cel rău păcătuieşte, nimeni nu-şi mai aminteşte ulterior acest lucru. Cu toate acestea, când un credincios cade, căderea lui nu-i afectează doar mărturia lui, ci şi mărturia celorlaţi credincioşi. Şi nici un alt păcat nu este mai evident pentru alţii decât mânia noastră. Când acumulăm în noi mânie faţă de Dumnezeu, faţă de alţii şi faţă de noi înşine, ea va ieşi până la urmă la iveală, şi ea dăunează enorm caracterului nostru, oportuni­tăţilor noastre de slujire şi dragostei noastre faţă de alţii. Eşti pregătit să plăteşti preţul pentru mânia ta?

Cum poate el să vină înlăuntru?

Când ne gândim la costul mâniei, înţelegem urgenţa găsirii unor modalităţi de a scăpa de ea. Mânia nerezolvată strică foarte mult relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu alţii şi ne scoate din părtăşia credincioşilor. De aceea trebuie să ne punem o a treia întrebare—poate cea mai importantă: “Cum să intrăm înlăuntru?”

Nu ştim dacă fratele mare şi‑a pus sau nu această întrebare. Dacă şi‑a pus‑o, ar fi descoperit câţiva paşi importanţi pe care ar fi trebuit să‑i facă pentru a intra din nou. Aceiaşi paşi trebuie să‑i facem şi noi pentru a ne reface părtăşia cu Dumnezeu şi cu alţii. Mai întâi, el trebuia să se privească cu onestitate.

Motivul de bază care a determinat mânia fiului mai mare era mândria. Era prea mândru să‑şi admită păcatul propriu. În acelaşi timp, el avea o perspectivă eronată despre păcat. Credea că păcatul este doar ceva exterior (anumite acţiuni), nu şi interior (anumite atitudini greşite). Cu toate acestea, Biblia arată clar că există două tipuri de păcat. Există păcate ale trupului şi păcate în duh. Există păcate de neînfrânare şi există păcate legate de felul de a fi al cuiva. Fiul cel tânăr avea probleme cu păcatele trupului. A cedat ispitei de a se bucura de plăcerile clipei. Pe de altă parte, problemele fiului mai mare erau cele de caracter. El avea atitudini rele, şi atitudinile păcătoase sunt mult mai greu de biruit.

Asemeni fiului mai mare, cei mai mulţi dintre noi nici nu se gândesc să comită păcatele fiului risipitor. Totuşi, cum stăm cu atitudinile rele? Suntem vinovaţi de critică, bârfă sau defăimare? Când a fost confruntat cu păcatul propriu, fratele mai mare a scos imediat la lumină păcatele trecute ale fratelui său, replicând, “A venit acest fiu al tău care ţi‑a mâncat averea cu femeile desfrânate” (Luca 15:30). Din păcate, unii oameni sunt atât de ocupaţi să întindă în public hainele murdare ale altora, încât nu mai au timp să‑şi cureţe propria lor viaţă.

Cărturarii şi Fariseii s‑au făcut deseori vinovaţi de aceeaşi atitudine de “neprihănire a lor înşişi.” Erau atât de prinşi în a arăta cu degetul păcatele altora încât efectiv nu s‑au văzut niciodată pe ei înşişi aşa cum îi privea Dumnezeu. În parabola Fariseului şi vameşului, Isus condamnă clar atitudinile lor păcătoase (vezi Luca 18:9‑14).

În loc să arate păcatele fratelui său, fiul cel mare ar fi trebuit să privească cu atenţie la propria viaţă şi să‑şi admită cu onestitate vinovăţia.

Apoi, el trebuia să se plece în faţa tatălui şi să‑şi mărturisească păcatul. Dar Scripturile nu ne dau de înţeles că ar fi făcut acest lucru. În timp ce fratele mai tânăr spune, “Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta” (15:21), pe fiul cel mare nu‑l găsim să spună, “Am păcătuit.” Înainte de a ne elibera inima de otrava mâniei, trebuie să ne supunem Tatălui.

La fel, fratele mai mare trebuia să se şi împace cu fratele său. Chiar dacă Scripturile nu ne spun clar acest lucru, se pare că cei doi fraţi nu s‑au prea înţeles nici înainte de plecarea celui mai tânăr de acasă.

Împăcarea este extrem de importantă. De foarte multe ori noi credem că odată ce venim în particular înaintea lui Dumnezeu şi ne mărturisim păcatele, problema noastră e rezolvată. Cu toate acestea, Domnul Isus ne spune că înainte de a ne apropia de altarul Său noi trebuie să mergem mai întâi să ne împăcăm cu fratele nostru (vezi Mat.5:21‑24). Îmi amintesc de ocazii din viaţa mea când a trebuit să merg la un frate sau la o soră în Cristos şi să‑i spun, “Îmi pare rău. Am păcătuit faţă de tine. Atitudinea mea a fost greşită, şi te rog să mă ierţi.”

În final, înainte ca fratele mai mare să poate intra în părtăşia plină de bucurie, el trebuia să fie mulţumitor. Chiar după ce şi‑ar fi admis greşeala, şi‑ar fi mărturisit păcatul în faţa tatălui şi a fratelui său şi s‑ar fi împăcat cu ei, fratele mai mare tot ar fi rămas afară, privind doar la bucuria din casă, dacă n‑ar fi fost mulţumitor că fratele său s‑a întors.

Mânia încuie uşa inimii noastre şi ne opreşte să avem părtăşie adevărată cu Dumnezeu şi cu fraţii şi surorile în Cristos. Ce anume poate să deschidă uşa? Predarea şi bucuria. Trebuie să ne predăm de bună voie vieţile în mâna Domnului, împreună cu mânia noastră şi alte sentimente păcătoase. Odată ce facem acest lucru, vom cunoaşte adevărata bucurie. Şi având bucuria Lui în inimile noastre, nu va mai rămâne loc de mânie.

Capitolul 12

Mânia Domnului Isus

Mulţi oameni au idea greşită că creştinii trebuie să se înţeleagă cu toţi, să cedeze chiar şi atunci când nu sunt de acord, să nu se mânie niciodată. Însă, aşa cum am văzut, Scripturile arată clar că anumite forme de mânie nu sunt doar indicate—ele sunt poruncite. Acei care condamnă toate formele de mânie îl indică deseori pe Domnul Isus drept exemplu al lor. Totuşi, nu trebuie să citeşti prea departe în Evanghelii până să descoperi că nici Domnul Isus nu s‑a înţeles cu toţi. În câteva ocazii, s‑a mâniat pe unii. De fapt, Cristos a stârnit în aşa mod mânia mulţimii încât până la urmă L‑au răstignit.

Desigur, cel mai mult ne amintim de Domnul Isus în legătură cu compasiunea Lui pentru cei căzuţi, pierduţi, necăjiţi, îndureraţi, fără ajutor. Şi într‑adevăr, El este Dumnezeu milos şi iubitor. Totuşi, n‑ar trebui să uităm curajul Său şi mânia Sa sfântă. Datorită faptului că Dumnezeu este lumină şi dragoste, El exprimă o indignare sfântă şi o mânie faţă de păcat. Dacă ar face altfel, El şi‑ar nega sfinţenia şi dragostea. Mânia curată şi sfântă nu este semnul păcatului, ci al dragostei. Convingerile fără dragoste duc la bigotism. Dragostea fără convingeri este doar sentimentalism. Însă dragoste plus convingeri înseamnă lucrare sfântă. Şi acest lucru l‑a arătat Isus Cristos când era pe acest pământ.

Fiindcă ne iubeşte aşa de mult, Domnul nu poate tolera răul în viaţa noastră. Ar trebui şi noi să avem atitudinea din Scriptură: “Urâţi răul, cei ce iubiţi pe Domnul!” (Psalm.97:10). Şi fermitatea în a rămâne de partea binelui ne aduce de multe ori vrăjmaşi.

Domnul Isus nu s‑a înţeles chiar cu toţi. În anumite ocazii El a trebuit să‑şi exprime mânia sfântă împotriva păcatului din viaţa oamenilor. Ne‑a dat un exemplu de urmat în cazul mâniei. El ne arată singurul motiv pentru care ar trebui să ne mâniem—păcatul. El ne arată cum să exprimăm această mânie în mod constructiv. Să examinăm câteva incidente din viaţa lui Cristos pentru a descoperi ce păcate au stârnit în mod deosebit mânia Lui sfântă.

Împietrirea inimii

Când privim la viaţa şi lucrarea lui Isus, Îl vedem exprimându‑şi mânia mereu şi mereu în cazul a trei păcate. Primul păcat care L‑a făcut îndeosebi pe Cristos să se mânie a fost împietrirea inimii oamenilor. În Marcu 3:1‑7 citim: “Isus a intrat din nou în sinagogă. Acolo se afla un om cu mâna uscată. Ei pândeau pe Isus să vadă dacă‑l va vindeca în ziua Sabatului, ca să‑L poată învinui. Şi Isus a zis omului, care avea mâna uscată: „Scoală‑te, şi stai la mijloc!” Apoi le‑a zis: „Este îngăduit în ziua Sabatului să faci bine sau să faci rău? Să scapi viaţa cuiva sau s‑o pierzi?” Dar ei tăceau. Atunci, rotindu‑şi privirile cu mânie peste ei, şi mâhnit de împietrirea inimii lor, a zis omului: „Întinde‑ţi mâna!” El a întins‑o, şi mâna i s‑a făcut sănătoasă. Fariseii au ieşit afară, şi s‑au sfătuit îndată cu Irodianii cum să‑L piardă. Însă Isus S‑a dus cu ucenicii Săi la mare.”

Isus a văzut împietrirea inimii Fariseilor (vezi Luca 6:7), şi aceasta L‑a mâhnit şi L‑a mâniat. Expresia de “împietrire” din Marcu 3:5 este corectă. Procesul împietririi se întâmpla chiar atunci, şi acest lucru L‑a mâhnit pe Domnul. Remarcaţi locul în care se aflau ei. Erau în sinagogă în ziua Sabatului. La fel ca fruntaşul la care am privit în capitolul 10 al acestei cărţi, aceşti cărturari şi Farisei aveau mare respect pentru tradiţiile Iudaice, însă nu le păsa de un om în nevoie. Ei doar îl foloseau ca momeală în încercarea de a‑L prinde pe Domnul Isus. Cristos Domnul, pe de altă parte, vedea în omul cu handicap o persoană după chipul lui Dumnezeu. I‑a fost milă de el şi l‑a vindecat. Nimic nu este mai tragic decât să‑i tratăm pe oameni ca mijloace pentru a ne atinge un scop, nu ca fiind ei înşişi un scop în sine.

În acest incident vedem că motivul pentru care Fariseii au venit la sinagogă în acea zi era greşit. Ei nu veniseră să se închine şi să înveţe. Ei nu credeau că aveau nevoie de această învăţătură. La urma urmei, se gândeau ei, era cineva mai religios decât ei? Ei studiau tot timpul Scripturile şi urmau Legea până la ultima literă. Ei se rugau şi îşi plăteau cu credincioşie zeciuielile. Ei participau în fiecare Sabat la slujbele din sinagogă.

De ce au venit deci cărturarii şi fariseii la sinagogă în ziua respectivă? Cu siguranţă n‑au venit să asculte învăţătura lui Isus. Ei Îl respinseseră deja. Au venit doar să găsească ceva pentru care să‑L critice.

Din păcate, mulţi creştini de astăzi se fac vinovaţi de aceeaşi atitudine. Ei nu vin la biserică să se închine şi să înveţe; ei vin să critice şi să vorbească de rău. Un incident din viaţa lui Joseph Parker, marele predicator britanic, ilustrează acest adevăr tragic. Predica odată la City Temple în Londra. După serviciul de închinare, un ascultător a venit la el şi i‑a zis, “Dr. Parker, ai făcut o greşeală gramaticală în predică.” Şi a început să‑i arate felul cum greşise. Joseph Parker a privit la om şi i‑a zis, “Altceva ai mai reţinut din mesajul prezentat?” Ce mustrare perfectă! Nimeni nu este perfect. Păstorii, învăţătorii, soliştii, uşierii—toţi fac greşeli. Ocazional, fiecare dintre noi spune sau face un lucru rău (vezi Iacov 3:2). Este ceva natural. Însă, scopul pentru care ne ducem la adunare nu este acela de a‑i critica pe alţii ci de a ne închina Domnului şi a permite masajului Său să pătrundă în noi. Noi ar trebui să fim preocupaţi de noi înşine şi de felul cum putem sluji mai bine Domnului. Duhul criticii n‑ar ce căuta în familia lui Dumnezeu. El doar cauzează divizare şi disensiune.

Datorită faptului că inimile lor erau tari şi neînduplecate, cărturarii şi Fariseii nu simţeau compasiune pentru omul cu mâna uscată. Ei au refuzat să asculte la Cuvântul lui Dumnezeu. Au devenit critici şi răzbunători şi, drept urmare, au atras asupra lor judecata lui Dumnezeu.

Aceasta a fost întotdeauna problema israeliţilor. Mereu şi mereu şi‑au împietrit inimile împotriva lui Dumnezeu şi au refuzat să asculte de El. Profetul Zaharia a ştiut prea bine acest lucru: “Cuvântul Domnului a vorbit lui Zaharia astfel: Aşa a vorbit Domnul oştirilor: „Faceţi cu adevărat dreptate; şi purtaţi‑vă cu bunătate şi îndurare unul faţă de altul. Nu asupriţi pe văduvă şi pe orfan; nici pe străin şi pe sărac, şi nici unul să nu gândească rău în inima lui împotriva fratelui său.” Dar ei n‑au vrut să ia aminte, ci au întors spatele, şi şi‑au astupat urechile ca să n‑audă. Şi‑au făcut inima ca diamantul de tare ca să n‑asculte Legea, nici cuvintele pe care li le spunea Domnul oştirilor, prin Duhul Său, prin proorocii de mai înainte. Din pricina aceasta, Domnul oştirilor S‑a aprins de o mare mânie” (Zah.7:8‑12).

Domnul a fost teribil de mâniat şi de mâhnit de atitudinea răzvrătită şi încăpăţânată a Fariseilor. A fost mâniat de modul în care s‑au comportat faţă de omul acesta şi a fost mâhnit de modul în care se comportau faţă de ei înşişi şi faţă de Dumnezeu. Marcu 3:5 spune, “…rotindu‑şi privirile cu mânie peste ei.” Remarcaţi timpul verbal şi tensiunea din acest pasaj. Mânia lui Cristos n‑a fost o mânie înceată, mânie care creşte şi se acumulează. A fost o indignare sfântă care s‑a aprins brusc şi tot aşa de repede s‑a şi stins. Totuşi, cuvântul “mâhnit” (v.5) este un participiu prezent. El indică o acţiune continuă. Astfel dar, în timp ce mânia lui Isus a scăpărat doar pentru un moment deasupra lor, El a rămas mereu mâhnit de împietrirea inimii lor. La fel trebuie să fie şi mânia noastră. Ea trebuie să aibă ca motiv întristarea constantă determinată de ceea ce face păcatul în viaţa altora. Însă în timp ce faţă de păcat simţim mânie, ar trebui faţă de păcătos să simţim doar părere de rău.

Isus Cristos încă mai depânge împietrirea inimilor oamenilor—oameni care ascultă citirea sau predicarea Cuvântului lui Dumnezeu doar pentru a găsi motive să critice, oameni cărora nu le pasă de nevoile altora, oameni care stau în casa lui Dumnezeu pretinzând că sunt drepţi.

Remarcaţi cum s‑a purtat Isus în cazul mâniei şi mâhnirii. În loc să stea şi să se certe cu Fariseii, El pur şi simplu a plecat (v.7). El ştia că odată ce un om a respins adevărul Său şi şi‑a împietrit inima faţă de El, toate argumentele din lume nu‑l vor schimba. Domnul nu ne forţează. Dacă nu dorim adevărul şi mântuirea Sa, El va pleca spre alţii care le doresc. Însă pleacă mâhnit.

De multe ori trebuie să facem şi noi la fel în cazul mâniei. Deseori cea mai bună soluţie este să te deparţi efectiv de persoana pe care eşti mânios. Acest lucru este în mod deosebit adevărat când respectivul/respectiva şi‑a împietrit inima faţă de noi şi faţă de Domnul. În cele mai multe cazuri, argumentaţiile sunt de puţin folos. În loc să încercăm să‑i schimbăm pe astfel de oameni, noi ar trebui pur şi simplu să‑i iertăm şi să‑i încredinţăm în grija Domnului.

Mândria

În Marcu 10 descoperim un al doilea păcat care‑L mânie pe Domnul Isus—mândria. El nu suportă mândria fiindcă aceasta vine din egoism. Şi singurul fel de tratare a mândriei este să devii ca un copil: “I‑au adus nişte copilaşi, ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii au certat pe cei ce îi aduceau. Când a văzut Isus acest lucru S‑a mâniat, şi le‑a zis: Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu‑i opriţi, căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei. Adevărat vă spun că, oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea! Apoi i‑a luat în braţe, şi i‑a binecuvântat, punându‑Şi mâinile peste ei” (vv.13‑16).

Ce scenă frumoasă! În zilele acelea era un obicei ca părinţii să‑şi aducă copiii la rabin pentru binecuvântare. În multe locuri în care s‑a oprit, părinţii şi‑au adus copiii la Isus cu speranţa că Marele Învăţător îi va binecuvânta. Este interesant să notăm că cuvântul “pe cei” din versetul 13 este la genul masculin. Mulţi au presupus că doar mamele îşi aduceau copiii la Domnul Isus. Însă acest pasaj ne indică faptul că şi taţii îi aduceau pe cei mici la Domnul. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru taţii care‑L iubesc pe Domnul şi pe copii lor atât de mult încât doresc să‑şi crească copii în a‑L cunoaşte pe El. Una din cele mai mari binecuvântări pe pământ este să ai un tatăl care cunoaşte pe Domnul, care se roagă şi doreşte copiii lui să vină la Isus.

Trebuie să remarcăm în acelaşi timp că aceşti părinţi nu‑şi aduceau copiii la Domnul Isus să‑i boteze. De unde ştim acest lucru? Ioan 4:2 ne spune că Isus n‑a botezat niciodată pe nimeni, doar ucenicii Săi botezau. Pe de altă parte, uitându‑ne la reacţia ucenicilor faţă de copii în acest pasaj din Marcu 10, este clar că nici ucenicii n‑au botezat pe copii. Ucenicii îi certau pe părinţi că‑L deranjează pe Domnul.

Unul din lucrurile de care mi‑e dor cel mai tare, din vremea când eram păstor al unei biserici locale, este privilegiul dedicării copiilor şi părinţilor înaintea Domnului. Ce bucurie să priveşti părinţi care aduc copii pe lume şi apoi vin şi‑i dedică slujirii lui Dumnezeu! Când vizitez familii din bisericile pe care le‑am păstorit, întâlnesc deseori copii pe care i‑am binecuvântat. E o mare bucurie să aflu că ei slujesc Domnului cu dedicare, acum că sunt mari.

Când părinţii şi‑au adus copiii la Domnul Isus pentru a fi binecuvântaţi, ucenicii s‑au împotrivit. De ce? Fiindcă erau mândri şi credeau că ştiu mai bine. Astfel, în loc să ceară părerea Domnului în această chestiune, ei au încercat să rezolve ei înşişi problema. Şi, după cum au descoperit foarte curând, mai aveau mult de învăţat.

De ce au devenit ucenicii mândri? Datorită faptului că aveau o înţelegere greşită despre ei şi despre Domnul. Întâi de toate, ei vedem că au o înţelegere greşită despre lucrarea Domnului. La acest moment din lucrarea lui Cristos, ucenicii încă nu înţelegeau scopul venirii Sale pe pământ. Credeau că El va răsturna asuprirea romană şi va întemeia o împărăţie omenească. Astfel, nu vedeau nici un motiv să‑şi piardă timpul cu copiii care nu aveau nici un rol în instaurarea unei astfel de împărăţii. Însă Domnul le‑a spus, “Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu‑i opriţi, căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei” (Marcu 10:14). Ei probabil se gândeau încă la aceste cuvinte, când a venit un tânăr bogat să‑L vadă pe Isus (vezi v.17‑22). Era vorba de un om cu influenţă şi bani. În ochii ucenicilor, acesta ar fi fost valoros pentru lucrarea împărăţiei Domnului. Cu toate acestea, Isus îl tratează la fel ca pe altul. Ucenicii au rămas uimiţi. Încă n‑au înţeles scopul lucrării lui Cristos. Nu puteau pricepe că pe Isus nu‑L interesa belşugul cuiva. Ce‑L interesa era atitudinea respectivului.

Din păcate, mulţi creştini de astăzi au încă aceeaşi problemă. Ei încă nu înţeleg împărăţia lui Dumnezeu. Din această cauză, îi tratăm preferenţial pe anumiţi oameni în timp ce‑i ignorăm pe alţii. Şi deseori copiii sunt cei mai ignoraţi. Acest lucru mi‑a fost ilustrat în mod grăitor într‑o duminică când predicam într‑o adunare. După serviciu, în timp ce vizitam clădirea cu păstorul bisericii, un grup de copii au trecut în fugă pe lângă noi, râzând şi distrându‑se de minune. Păstorul şi‑a cerut imediat scuze pentru comportarea lor, spunându‑mi, “Frate Wiersbe, îmi pare rău pentru toată zarva asta.” I‑am răspuns, “Nu‑ţi cere scuze. Lui Isus i‑ar fi plăcut aşa zarvă. Dacă ne gândim, El este Acela care i‑a izgonit pe adulţii din templu şi a spus copiilor să rămână şi să cânte laudele Domnului.”

Din pricina înţelegerii greşite despre lucrarea Domnului, ei au avut o înţelegere greşită în ceea ce priveşte copiii. Ei credeau că copiii nu sunt importanţi pentru Domnul Isus. Şi totuşi, Cristos le arată copiilor o mare preţuire şi o mare dragoste. Ei sunt scumpi în ochii Lui. El n‑a fost niciodată prea ocupat să-şi facă timp pentru ei sau să stea de vorbă cu ei. De mai multe ori, însă, el îi compară pe credincioşii adevăraţi cu copiii. El spune, “Cei ce vor să Mă urmeze trebuie să se facă asemenea copilaşilor”(vezi v.15). Domnul Isus n‑a spus că trebuie să fim copilăroşi. El spune că trebuie să fim cum sunt copiii. Un copil este smerit. Este dispus să depindă de părinţi. Este încrezător şi crede fără rezerve ce i se spune. Un copil este este deschis să înveţe şi este doritor să înveţe. El caută întotdeauna minunăţiile vieţii şi veselia ei. El vede binele în oricine. Acesta este tipul de credinţă pe care doreşte Cristos să o avem.

Îmi imaginez că Domnul este adânc întristat de modul în care sunt priviţi copiii în ziua de azi. Atâţi copii sunt abuzaţi fizic, intelectual şi emoţional. Foarte mulţi alţii sunt ignoraţi şi neglijaţi. Chiar şi credincioşii au uneori atitudini greşite faţă de copii. Nu‑i considerăm importanţi. Nu facem eforturi reale de a‑i conduce la Domnul. Când vin la noi şi‑şi exprimă dorinţa de a‑L primi pe Domnul Isus, ne punem de multe ori problema dacă sunt destul de mari să înţeleagă o astfel de dedicare. Care stau lucrurile în cazul tău? Faci tu tot ce poţi pentru a câştiga copiii lumii pentru Cristos? Isus ne spune, “Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu‑i opriţi. Nu staţi în calea lor.”

La rădăcina mândriei ucenicilor stătea faptul că aveau o înţelegere greşită despre ei înşişi. Ei credeau că au dreptul să ia decizii pentru Domnul. Credeau că ei ştiu ce este mai bun pentru lucrare. Astfel că au început să facă lucrurile după cum credeau ei că e bine şi Îl ignorau complet pe Domnul. Mândria şi egoismul lor L‑au mâniat pe Domnul. Într‑un mod grafic El le aminteşte faptul că “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi” (Iacov 4:6).

Făţărnicia

Marcu 11 înregistrează unul din cele mai cunoscute exemple de mânie a lui Cristos. În acest incident ne izbim de un păcat teribil—făţărnicia [sau ipocrizia]. “Au ajuns în Ierusalim; şi Isus a intrat în Templu. A început să scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani, şi scaunele celor ce vindeau porumbei. Şi nu lăsa pe nimeni să poarte vreun vas prin Templu. Şi‑i învăţa şi zicea: „Oare nu este scris: Casa Mea se va chema o casă de rugăciune pentru toate neamurile? Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, când au auzit cuvintele acestea, căutau cum să‑L omoare, căci se temeau de El, pentru că tot norodul era uimit de învăţătura Lui” (vv.15‑18). Domnul nostru urăşte făţărnicia.

Când Dumnezeu a dat Legea copiilor lui Israel, le‑a dat şi instrucţiuni amănunţite despre felul cum dorea să I se aducă închinare. Domnul a instituit practica jertfelor de animale pentru a pregăti poporul pentru venirea lui Mesia. Însă, aşa cum au făcut şi în cazul altor legi, evreii au adăugat stipulaţii şi reguli la legea privitoare la jertfe. În vremea lui Cristos, Fariseii transformaseră jertfele într‑o afacere prosperă. Ei pretindeau oamenilor să cumpere animale de la vânzătorii de la templu—la preţuri umflate frumuşel. Conducătorii foloseau serviciile de închinare în vederea profitului propriu.

Asta era situaţia întâlnită de Isus. Intrând în templu în acea zi, El n‑a găsit acolo o casă de închinare. El a găsit un supermarket religios. Nu‑i de mirare că L‑a cuprins mânia! Oamenii transformaseră instituţia Sa sfântă într‑un loc de escrocare. El le‑a zis, “Aţi făcut din casa Mea o peşteră de tâlhari” (vezi v.17). Astfel, le reamintea cuvintele lui Dumnezeu spuse lor în Ieremia 7:11: “”Este Casa aceasta peste care este chemat Numele Meu, o peşteră de tâlhari înaintea voastră?” Eu însumi văd lucrul acesta, zice Domnul!” Ce însemna peştera de tâlhari? Era locul unde tâlharii se ascundeau după comiterea unei crime. Astfel, Isus îi condamna pe oameni cu asprime pentru făţărnicia lor. Ei pretindeau că se închină lui Dumnezeu când, în realitate, ei doar se foloseau de templu ca un loc în care să‑şi ascundă păcatele.

A folosi casa Domnului ca loc de afaceri era un fapt destul de grav chiar dacă ar fi fost acolo numai evrei. Însă ei erau şi o mărturie proastă înaintea Neamurilor. De ce? Fiindcă afacerile le făceau în Curtea Neamurilor. Aceasta era singura zonă din templu în care cei dintre Neamuri puteau veni să se închine lui Dumnezeu. Evreii ar fi trebuit să stea acolo şi să încerce să‑i conducă pe cei dintre Neamuri la Domnul, arătându‑le slava Domnului şi deschizându‑le mintea la Cuvântul Domnului. În loc de asta, ei îi înşelau pe oameni.

Mă întreb ce ar face Domnul astăzi dacă ar intra în unele din bisericile şi organizaţiile religioase de astăzi? Atât de mulţi se folosesc azi de numele lui Cristos pentru a câştiga putere, bani şi influenţă. Mărturia lor rea îi face pe cei nemântuiţi să se departe de adevărul lui Dumnezeu. Sunt sigur că judecata cea mai aspră a lui Dumnezeu le este rezervată acestor afacerişti religioşi—oameni care pozează ca sfinţi şi spirituali, în vreme ce se folosesc de poziţia şi oportunităţile lor pentru un câştig personal.

Când este mânia sfântă şi constructivă? Atunci când urmează exemplul lui Isus. Domnul urăşte orice păcat, însă se mânie în mod deosebit văzând păcatele inimii. Se mânie şi se mâhneşte când inimile oamenilor devin atât de împietrite încât sunt incapabile să arate dragoste şi milă faţă de alţii. Domnul urăşte duhul de critică. Se mânie văzând mândria egoistă care ne face să punem piedici acelor care vor să vină la El. Şi cel mai mult, Isus urăşte făţărnicia [ipocrizia]. Este mâniat pe oamenii care pretind că sunt spirituali, pe cei care transformă religia într‑o afacere proprie şi apoi încearcă să‑şi acopere starea cu rugăciuni şi cu cântări.

Împietrirea inimii, mândria şi făţărnicia—acestea nu sunt doar păcate ale celor nemântuiţi ci şi ale creştinilor. Domnul nu va tolera în copiii Săi înşelăciunea, şi nici noi nu trebuie s‑o tolerăm. Ar trebui să ne mâniem şi să ne întristăm când vedem aceste păcate în biserica noastră, în prietenii noştri credincioşi—şi în noi înşine. O astfel de mânie sfântă ne‑ar face să luăm atitudine împotriva unor asemenea păcate şi ne‑ar determina să încercăm să‑i aducem pe păcătoşi înapoi la Domnul. Când mânia este însoţită de dragoste, de umilinţă şi de stăpânire de sine, Domnul o va folosi pentru binele nostru şi pentru slava Sa.

 

Responses

  1. Un articol foarte bun,fie binecuvantat de D-nul,lucrand prin el la multe inimi care traiesc in mania nebiblica.M.M

  2. […] https://damianion.wordpress.com/mania/#comment-569 […]

  3. […] CITESTESTE AICI CONTINUAREA https://damianion.wordpress.com/mania/ […]


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: