Publicat de: damianion | iulie 23, 2021

RÂSUL ŞI UMORUL ÎN CREŞTINISMUL ANTIC, pastor Vasi Duma

RÂSUL ŞI UMORUL ÎN CREŞTINISMUL ANTIC

Un simpozion din anul 2005 ce a avut loc în Italia, a strâns laolaltă mai mulți teologi pe o temă comună: râsul și umorul în creștinismul antic. Iată câteva note din aceast proiect.

Vasile cel Mare este de părere că pentru un creştin adevărat nu există niciodată timp pentru a râde şi a face glume nesocotite. Sfântul Ioan Chrisostomul îi îndemna pe credincioşii săi să nu râdă, deoa[1]rece Mântuitorul Însuşi n-a râs niciodată.

Monahismul a jucat un rol de[1]terminant în propagarea ostilităţii faţă de râs şi umor. Totuși, conform spuselor lui Sulpicius Severus, sfân[1]tul Martin folosea uneori „glume sfinte” în predicile sale. Unele cu[1]rente filozofice condamnau râsul, considerându-l o manifestare lipsită de seriozitate. Discipolii lui Pitagora şi stoicii erau definiţi ca aghèlastoi, „cei care nu râd”. Cicero observa că oratorul apelează la bunul simţ nu pentru a face un discurs umoristic, ci convingător (De oratore, 2, 247).

Una din Regulile comunităţii de la Qumran pedepsea cu treizeci de zile de penitenţă aspră pe cei care râdeau în mod exagerat. În zona creştină, Clement al Alexan[1]driei pe de o parte îi blestema pe cei care manifestau înclinaţii exage[1]rate pentru râs, iar pe de altă parte considera râsul, jocul, bucuria ca fiind manifestări ale unui suflet cre[1]dincios şi în armonie cu el însuşi.

Privind însă conceptul de umor într-o perspectivă mai amplă şi inserând sub umbrela sa derâde[1]rea, bătaia de joc, ironia, parodia, îl regăsim pretutindeni în literatura polemică. Nu trebuie uitat însă nici surâsul ca expresie a unei stări de bucurie ce caracterizează credin[1]ciosul împăcat cu Dumnezeu şi cu propria-i conştiinţă.

Păstor Vasi Duma


Categorii

%d blogeri au apreciat: