Publicat de: damianion | Iulie 3, 2016

POST MORTEM – DUMNEZEU E VIU

Omul l-a pronuntat pe Dumnezeu mort de multe ori, doar sa se confrunte cu realitatea ca Dumnezeu refuza sa moara, ca e viu, si ca El nu poate sa moara, fiind nemuritor. Asta e tema pincipala, explicata in cuvinte simple, a cartii de 200 de pagini a lui Terry Eagleton, Culture and the Death of God („Cultura si moartea lui Dumnezeu”), publicata in 2014. Eagleton e britanic, eseist prolific specializat in analiza culturii contemporane si pasionat de istoria culturii. Publica in prestigioase reviste anglo-saxone, printre ele London Review of Books. Isi cunoaste bine zona de specialitate fiind cotat ca unul din cei mai proeminenti istorici ai culturii inca in viata. Lui ii datoram aceasta carte cu o tema atit de interesanta si relevanta pentru crestinii lumii post-moderne si, spunem noi, corect inteleasa. E dificil sa deducem din text daca Eagleton e crestin ori simpatizeaza cu crestinismul. Dar impresiile si concluziile lui, credem noi, sunt pline de acuitate.
 
Peter Watson
 
Eagleton e o exceptie privind abordarea istoriei culturii. Tema principala a istoricilor care studiaza evolutia culturii, si mai ales a culturii occidentale, este ca „moartea lui Dumnezeu” e un eveniment istoric si real al sfarsitului veacului XX. Adica un eveniment care realmente a avut loc, ca Dumnezeu apartine trecutului, nu prezentului, si ca fara indoiala nu numai ca nu va apartine viitorului dar si ca viitorul va uita in intregime notiunea de Dumnezeu. Ca notiunea de Dumnezeu nu va mai fi perpetuata in mintile ori preocupatiile omului viitorului. Natural, cei care indraznesc sa afirme contrariul, sunt etichetati ca eretici. Cine ar indrazni, la inceputul Mileniul III, in lumea Occidentala, sa afirme ca Dumnezeu de fapt e viu si ca nu poate muri? Sa faci afirmatia asta, ca istoric al culturii, e echivalentul oprobiului, sa fii privit ca lunatec in lumea elitei intelectuale a zilelor noastre. De fapt, atit de puternic e acest curent care propaga „moartea lui Dumnezeu” incit apar autori care domina domeniul si ideile acestea atit de mult incit nimeni nu indrazneste sa-i contrazica. Acesta e cazul lui Peter Watson, de exemplu, autorul unei carti de 600 de pagini in care descrie, cu lux de amanunte, ceea ce numeste el „moartea lui Dumnezeu.” Intitulata How we have Sought to Live Since the Death of God („Cum am incercat sa traim dupa moartea lui Dumnezeu”), cartea accentueaza tocmai tema „mortii lui Dumnezeu” si dilemele cu care societatea moderna se confrunta in absenta lui Dumnezeu. Titlul cartii lui Watson fara indoiala aminteste de dilema enuntata mai devreme de Dostoyevski in cartea Fratii Karamazov in care unul din protagonisti rosteste fraza, de acum bine cunoscuta in toata lumea, dar care are implicatii enorme pentru viata zilnica: „Nu exista Dumnezeu. Inseamna ca putem face ce vrem”. („There is no God. Therefore, we can do what we want.”)
 
Cum traim fara Dumnezeu?
 
Watson are dreptate. Cum incercam sa traim fara Dumnezeu, ori cum am incercat sa traim fara Dumnezeu odata ce elita intelectuala l-a pronuntat mort? Nu e nevoie de o minte sofisticata sa pricepem cum traim fara Dumnezeu. Uitindu-ne in jur vedem cum. Vedem avort. Pruncuciderea si infanticidul pe care le numim progres. Controlul populatiei. Genocidul impotriva fetitelor nenascute doar pentru ca Dumnezeu le-a sortit sa fie fetite si care, la rindul lui cauzeaza un dezechilibru crescind intre sexe. Apoi eutanasia. Suicidul. Legalizarea lor. Apoi idolatria drepturilor omului care protejaza si promoveaza iresponsabilitatea personala in detrimentul prudentei si a responsabilitatii. Perversiunea. Imoralitatea sexuala de toate felurile. Confuzia sexuala. Mutilarea genitalelor pentru transformarea barbatului in femeie si a femeii in barbat. Confuzia din mintile oamenilor. Confuzia in mintea generatiei tinere care nu-si cunoaste sexul si nu poate diferentia intre sexul masculin si feminin. Tineri care se considera in mintile lor ca apartin sexului opus. Urmeaza pedofilia. Poligamia. Sexualitatea de grup. Casatoria in grup. Evolutionismul si speciismul care au dus la transpeciism, adica la oameni in toata firea care se considera animale si vor sa traiasca ca animalele. Oameni dependenti de pornografie, droguri ori sex. Pornografia care a devenit o epidemie de proportii globale. Sextingul care a devenit la fel de prevalent si normal in zilele noastre asemenea consumului de alcool ori tutun.
 
Ce sa mai zicem de traficul de fiinte umane pentru satisfactia placerilor sexuale. Prostitutia. Decadenta. Paradele anormalitatii tinute anual, asemenea unor ritualuri sacrosancte, de la San Francisco la Tel Aviv, si de la Stockholm la Sydney. Chiar si in Romania unde weekendul trecut globalizarea imoralitatii s-a manifestat prin prezenta a 500 de tineri confuzi privind propria identitatea sexuala. Declinul familiei si al casatoriei. Eliminarea institutiei familiei si a casatoriei naturale. Apoi transumanismul, adica aspiratia de a pune capat fiintei umane (homo sapiens) si transformarea lui in semi-fiinta umana si semi-robot. Adaugam si editarea genomului uman. Clonarea umana. Experimentele bizare care se fac asupra fiintei umane cu scopul de a „imbunatati” specia umana. Copii cu trei parinti, rezultati din amestecul materialului genetic a trei persoane. Surogatul. Eliminarea notiunii de parinte biologic in favoarea notiunii de parinti sociali. Si exemple de acest gen ar acoperi multe alte pagini. Asa arata lumea care l-a eliminat pe Dumnezeu din constiinta ei.
 
Cum am ajuns aici? Sfantul Apostol Pavel explica. Ne aminteste in 2 Corinteni 4:4 ca acum 2000 de ani gandirea omului era instrainata de Dumnezeu si ca rezultalele au fost similare. Portretul lumii de atunci e facut de el in ultimele versete din Romani 1. Cei fara Dumnezeul erau orbiti de „dumnezeul veacului acestuia”, zice el. Astfel de dumnezei au existat in fiecare veac. Exista si azi. Consecintele inchinarii la „dumnezeul veacului acestuia” sunt cele descrise in paragraful precedent. Acesti dumnezei sunt bine cunoscuti. Ei sunt ideologii lumii post moderne care l-a ucis pe Dumnezeu. Fie ca e vorba de Peter Singer, Margaret Sanger, Richard Dawkins, si altii ca ei, ideologia acestor oameni instraineaza gandirea omului post modern de Dumnezeu si faciliteaza descendenta lui in abisul confuziei si al autodistrugerii.
 
Rolul lui Friedrich Nietzsche
 
Suntem obisnuti sa-i atribuim lui Nietzsche declaratia mortii lui Dumnezeu. Dar pe linga el au fost si alti contribuabili. Au fost intelectuali ori instigatori care pe parcursul vietii au iritat, au fost vazuti cu suspiciune, marginalizati, oameni cu care putini altii s-au asociat. Dar post mortem acesti intelectuali au devenit venerati de generatiile care au venit de dupa ei, si sunt vazuti, pina astazi ca fiind geniali (cool) ori avantgardisti.
 
Dar, in ciuda lui Nietzche si a predecesorilot lui in gandire, Dumnezeu nu a murit, nu moare, si nu poate muri. Inca de la inceputul cartii lui, Eagleton isi indreapta privirile mai mult spre cei care continua sa-l declare pe Dumnezeu mort decit spre cei care cred in imortalitatea Lui. Eagleton prefera sa se focalizeze pe crizele produse in societate de disparitia lui Dumnezeu din mintile oamenilor. Dar disparitia asta a fost temporara. Dumnezeu a supravietuit rationalismul Veacului XVIII, ateismul Veacului XIX, si totalitarismul Veacului XX. Toate aceste curente si torente politice au cautat sa-l elimine pe Dumnezeu din gandirea omului. Pe Dumnezeu l-au declarat mort, dar Dumnezeu nu a murit. Rationalismul s-a vestejit pe coarda, ateismul se lupta sa-si afle identitate si permanenta, iar totalitarismul Veacului XX e mort, apartine trecutului, intrind in cimitirul istoriei. Este insa interesant, adauga Eagleton,  sa observam nu doar incercarile fiecarui sistem politic, filosofic ori cultural de a-l inlocui pe Dumnezeul declarat „mort”, dar mai ales ce a rezultat din aceste incercari. In fiecare din aceste cazuri, zice Eagleton, rezultatul a fost o cultura diferita. In alte cuvinte, fiecare sistem a cautat sa-l inlocuiasca pe Dumnezeu cu o cultura specifica. Dar, continua el, cultura intrind in competitie cu Dumnezeu (ori cu religia) a pierdut, fara exceptie si de fiecare data. Remarca Eagleton: „The Almighty has proved remarkably difficult to dispose of. Indeed, this is perhaps the most extraordinary aspect of the narrative the book has to tell.” („Cel Atotputernic s-a dovedit a fi o forta dificil de eliminat. Intradevar, acest aspect e probabil cel mai extraordinar aspect al acestei carti”) (ix)
 
Cultura falimentara
 
Dar si celelalte observatii ale lui Eagleton sunt remarcabile. In opinia lui, capacitatea religiei de a uni teoria si practica, elita societatii si oamenii de rind, spiritul si emotiile, este extraordinara, o realizare pe care cultura nu a putut niciodata sa o atinga si nici nu va putea. Pe de alta parte, daca am numi religia o forma de cultura, ea s-a dovedit a fi cea mai tenace si universala cultura din istorie. Tocmai aici istoricii culturii, zice Eagleton, au gresti si gresesc. Elita intelectuala ia in deridere miliardele de oameni care de-a lungul istoriei au crezut in Dumnezeu, fara sa le inteleaga sentimentele si de ce ei cred in Dumnezeu.
 
Pornind de la aceasta premiza, Eagleton isi concepe si schiteaza capitolele cartii. Epoca Luminilor a fost anticlericala nu anti-religie, zice el. O intriga politica, nu anti-teologica. De ce? Pentru ca filosofii Veacului XVIII au inteles ca religia in sine nu e o problema si ca nu poate fi  inlocuita cu o spiritualitate diferita. In opinia lor, problema a fost clerul, ceea ce il face pe Eagleton sa afirme ca Veacul XVIII a fost unul anti-Biserica nu anti-religie. Obiectivul iluministilor a fost sa afle un set valoric diferit de cel al religiei, dar fara succes. Iar daca la inceputul Iluminismului religia era perceputa ca o infectie, spre final a fost inteleasa ca o necesitate civica utila care contribuie la coeziunea sociala, evitarea haosului social si la fundamentarea moralitatii publice. Chiar si Nietzsche a recunoscut lucrul acesta, descoperind, cu oroare, spre finele Veacului XIX, ca Dumnezeu, chiar daca „mort”, e inca prezent in moralitatea oamenilor de rind si in legile pe care le adopta. Eagleton e de acord, amintindu-ne ca daca Roma a dainuit veacuri, crestinismul a dainuit milenii. Motivul fiind ca el si Dumnezeul crestinilor satisfac nevoile emotionale si sufletesti ale fiintei umane.
 
Eagleton isi continua analiza cu idealistii germani. Nici ei nu au putut sa-l elimine pe Dumnezeu. Au incercat diferite nuante ori atributii care sa se substituie lui Dumnezeu dar care toate, in final, au dus in aceasi directie – adica Dumnezeu. Au explicat ceea ce crestinii numesc Dumnezeu si dumnezeire, sub alte etichete: ratiune, natura, geist (spirit), cultura, arta, sublimul, stiinta, umanitatea, Fiinta, dorinta, forta interioara a lucrurilor. Toate aceste defintii ori atributii conchide Eagleton, au fost”incercari ocazionale de a inlocui divinitatea”. („they all have acted from time to time as forms of displaced divinity”) Dintre toate manifestarile idealistilor germani, afirma Eagleton, rivalul cel mai serios al religiei a fost romanticismul german cladit pe mitologie. De ce? Pentru ca el a putut, intr-o oarecare masura, sa penetreze mintea si sufletul, constientul si inconstientul. Si pentru ca, la fel ca si religia, romanticismul accentua valori similare traditionale, credinta, loialitatea, devotamentul, reverenta, dragostea, civilitatea, respectul, prietenia, armonia, sobrietatea, nationalismul. Romanticismul, insa, nu a dainuit, pentru ca nu s-a transformat intr-o ideologie politica sustinuta de stat care sa constranga oamenii la conformitate. In final, observa Eagleton, „idealismul nu a reusit sa inlocuiasca versiunea ortodoxa a crestinismului cu o versiune seculara” („idealism did not succeed in replacing an orthodox version of Christianity with a secularized one”) (Pagina 91)
 
Partea de mijloc a cartii lui Eagleton discuta criza culturii. Eagleton intreaba daca cultura s-ar putea transforma intr-un dialog sacru al unei societatii post-religie care sa fie capabila de a lega oamenii intr-o colectivitate spirituala. Nu, raspunde el. Cultura accentueaza individualismul, interesele individuale sunt puse deasupra celor colective, autonomia personala e virtutea suprema a individului, in contrast cu spiritul de colectivitate si conectivitate impus de credinta si religie. Cultura hraneste individualismul, trupul, nu colectivitatea si nici spiritul. Cultura nu uneste pentru ca nu e uniforma ci accentueaza diversitatea si conflictul intre indivizi si valori. Ea reflecta diviziunile sociale si e incapabila sa le reconcilieze. Adauga Eagleston, „nici o forma simbolica din istorie nu a egalat abilitatea religiei de a lega adevarurile sacre cu existenta zilnica a unui numar enorm de barbati si femei”. („No symbolic form in history has matched religion’s ability to link the most exalted of truths to the daily existence of countless men and women”. (Pagina 122)
 
Moartea lui Dumnezeu si moartea omului
 
In consecinta, scrie Eagleton, moartea lui Dumnezeu inseamna si moartea omului. (Pagina 159) Eagleton vede in cultura contemporana o alternativa a politicii. Cultura zilelor noastre e lipsita de profunzime, anti-tragica, ne-liniara, fara fundamente, anti-universalista. Pune individul, cu toate patimile si deficientele lui, in centrul atentiei ei, si face din el un supra-dumnezeu. Astfel incit societatea vremurilor noastre e compusa din mini-dumnezei, in care fiecare individ, armat pina in dinti cu drepturi individuale, e vazut ca un dumnezeu propriu, cu dreptul de a-si crea propria traiectorie a vietii sub influenta culturii, nu a religiei ori a unor principii imuabile. (Pagina 189) Consumerismul e una din idolatriile culturii occidentale de azi. Dar religia continua sa isi aibe adeptii ei. Eagleton vede lumea contemporana divizata in doua, intre cei care cred in exces si cei care cred prea putin. Si aici observa el ca Dumnezeu nu e mort ci ca doar si-a schimbat adresa. Cultura nu a reusit sa bata cuie in sicriul lui Dumnezeu. Daca pina nu demult Dumnezeu isi avea adresa in Europa, de o vreme incoace si-a schimbat-o. Astazi adresa Lui e in America, America Latina, Africa, si in cartierele sarace ale lumii arabe. („The Almighty, it appears, was not safely  nailed down in his coffin after all. He had simply changed address, migrating to the US Bible Belt, the Evangelical churches of Latin America and the slums of the Arab world. And his fan club is steadily sweling”) (Pagina 199)
***
ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
Anunțuri

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: