Publicat de: damianion | mai 3, 2014

SCOPURILE ŞI FUNCŢIILE BISERICII

pozza

SCOPURILE ŞI FUNCŢIILE BISERICII

Scopul Bisericii, în ce priveşte originea şi destinaţia sa, se află în afara ei, deoarece ea există „pentru gloria lui Dumnezeu” (să exprime caracterul Său), Cel ce a adus-o în fiinţă (Efeseni 1:5-6). Funcţiile Bisericii sunt următoarele:

1. Închinarea (ebr. avoda, gr. latreia)

Termenul înseamnă, în original, „slujire” sau „muncă” (sclavi sau servitori angajaţi) şi pentru a-i putea aduce această închinare lui Dumnezeu, slujitorii Lui trebuie să se prosterneze înaintea Lui (ebr. hiştahava; gr. proskyneo), pe fondul unei  temeri reverenţioase, în admiraţie şi uimire.

Biserica este formată din oameni a căror viaţă este orientată spre Dumnezeu (Fapte 13:2; Fil. 3:3, Efes. 2:18). În cer, închinarea este un aspect fundamental (Apoc. 4:8-11; 5:11-14:7), iar noi Îl slujim pe Dumnezeu tot prin închinare. El este vrednic de închinare şi aici pe pământ          – dacă noi nu ne închinăm Lui, atunci cine altcineva o va face? Închinarea este o activitate esenţială a creaţiei Sale şi noi suntem, prin definiţie, preoţi care trebuie să aducă o jertfă de laudă (Evr. 13:12). Mai mult, închinarea este o proclamare a vredniciei sau a atributelor lui Dumnezeu, prin laude şi mulţumiri şi implică necesitatea ca noi să reflectăm aceste atribute în viaţa noastră de zi cu zi (Rom. 12:1-2). Standardul înalt impus preoţilor din Vechiul Testament se aplică şi creştinilor de astăzi. De exemplu, regulile privitoare la căsătoria preoţilor vechi-testamentari se aplică şi creştinilor din Noul Testament.

În altă ordine de idei, închinarea creştină este trinitară: se realizează prin inspiraţia Duhului Sfânt, pe baza lucrării încheiate a Fiului, prin care ne putem prezenta direct înaintea Tatălui. Dumnezeu este singurul care poate primi închinare (Isaia 42:6; Mat. 4:10; Evr. 1:6; Apoc. 5:8). Prin urmare, Biserica trebuie să aibă o atitudine corectă în ceea ce priveşte închinarea (Ioan 4:19-24; Fil. 3:3).

Caracteristicile unei închinări adevărate sunt:

  1. Prezenţa lui Hristos cel viu (pe care Îl întâlnim în Duhul, prin Cuvântul Său) şi prezenţa îngerilor (1 Cor. 11:10).
  2. Duhul Sfânt împuterniceşte închinarea (Ioan 4:24; Fil. 3:3), creează realitatea (1 Cor. 12:3), controlează instinctele nevrednice (1 Cor. 14:32,n40), inspiră rugăciunea (Rom. 8:26), îndeamnă la laudă (Efes. 5:18 etc.), conduce la adevăr (1 Cor. 2:10-13), împarte darurile Sale (Rom. 12:4-8) şi convinge de păcat pe cei necredincioşi (Ioan 16:8; 1 Cor. 14:24).
  3. Un duh de părtăşie plină de dragoste pătrunde în adunare. Închinarea creştină din Biserica Primară era caracterizată de o relaţie reciprocă şi de o participare autentică a adunării la actul respectiv (Fapte 2:42-47; 4:32-35), manifestată, în special, prin încurajare reciprocă şi zidire în Hristos. 
  4. Închinarea este şi un stil de viaţă care constă în a-I aduce mulţumiri lui Dumnezeu pentru toate lucrurile şi în a face totul ca pentru El (Col. 3:17).

2. Mărturisirea (ebr. ana = a răspunde; eda/edut = martor; gr. martiria)

Sensul principal al acestui termen este acela de „a apăra sau a depune mărturie”. Aceasta nu înseamnă doar a spune cuiva mărturia personală (subiectivă), ci a mărturisi despre lucrarea obiectivă a lui Dumnezeu prin Isus Hristos. Aceasta este o continuare a însărcinării primite de poporul Israel, însă pe care ei nu au reuşit să o împlinească. (Gen. 12:1-3; 18:18; Is. 49:6).

Mărturisirea este o încredinţare primită nu doar de creştin, ca individ, ci biserica întreagă, ca trup, este responsabilă în această privinţă. Aşadar, „a mărturisi” înseamnă şi a susţine lucrarea de mărturisire a bisericii, prin implicarea în programul de evanghelizare al bisericii (inclusiv în misiuni în regiuni neatinse de Evanghelie, ceea ce este doar o extindere a aceleaşi activităţi), fie direct, fie prin rugăciune şi dărnicie faţă de această cauză. Biserica trebuie să proclame Evanghelia (Fapte 1:8, 8:4; 1 Pet. 2:9) şi să fie o mărturie vie a unei făpturi noi în Hristos. 

3. Părtăşia

Termenul pentru „părtăşie” în limba greacă este koinonia,  înseamnând, literal, „a avea la comun, a împărţi şi a fi implicaţi într-o sarcină comună”. Noi suntem părtaşi la viaţa lui Dumnezeu Însuşi şi, de asemenea, avem părtăşie cu toţi cei ce sunt în părtăşie cu El. Duhul Sfânt este generatorul acestei părtăşii(2 Cor. 13:14); părtăşia se vede şi prin grija faţă de nevoile materiale ale membrilor bisericii (2 Cor. 13:13; 1 Ioan 1:3, 7; Fil. 1:5; 2 Cor. 8:4).

Această părtăşie poate fi, însă, retrasă în cazuri de comportament nepotrivit într-o formă extremă (1 Cor. 5:4; 2 Tes. 3:14) şi nu îi cuprinde şi pe cei ce resping doctrinele apostolice (Fapte 2:42, Gal. 1:8).

Părtăşia creştină se exprimă, în primul rând, prin dragostea agape supranaturală, care se dăruieşte pe sine faţă de fraţii şi surorile în Hristos, fiind o roadă a Duhului Sfânt (1 Cor. 13; 1 Ioan 3:16). Isus a mers până acolo încât a spus că dragostea este semnul distinctiv al noii comunităţi (Ioan 13:34), precum şi un mijloc de a aduce lumea la credinţă prin mesajul Său (Ioan 17:23).

O expresie a acestei părtăşii în cadrul Bisericii Primare era strângerea de daruri (bani) pentru bisericile aflate în nevoi. În acest caz, bisericile dintre neamuri strângeau ajutoare pentru biserica din Ierusalim, aflată în încercări din cauza foametei. Acest lucru nu a fost doar o expresie a părtăşiei dintre cele două ramuri ale creştinismului primar, ci a fost şi un mijloc de a aprofunda această legătură. 

4 Învăţătura

Aceasta este o funcţie internă a bisericii, învăţătura fiind prezentă şi în predicare. În Noul Testament se pune un mare accent pe formarea ucenicilor (Fapte 2:42; 2 Tim. 2:2). Noi trebuie să urmărim creşterea bisericii, suntem chemaţi cu toţii să ne zidim unii pe alţii, dar unii au de îndeplinit lucrări speciale cu privire la acest aspect (1Tes. 5:11; Fapte 20:28; 2 Tim. 4:1). Biserica are, de asemenea, rolul de a fi un stâlp (apărător) al adevărului; noi trebuie să cunoaştem răspunsurile la întrebările pe care le ridică oamenii. 

5. Disciplinarea în biserică

Domnul Isus nu doar a întemeiat biserica, ci i-a dat şi puterea sau autoritatea de care are nevoie. În Matei 16:18, Mântuitorul îi dă lui Petru, ca reprezentant al apostolilor, puterea cheilor. Cheile sunt un simbol al puterii (Is. 22:15-22), iar Petru primeşte, aşadar, puterea de a lega sau a dezlega, adică de a decide ce este permis şi ce este interzis în sfera Bisericii. Isus a dat apostolilor Săi autoritate nu doar pentru a deschide uşile Împărăţiei, ci şi autoritate de administrare, spre a reglementa conduita oamenilor odată intraţi în împărăţie. La aceasta se referă versetul care spune că ultima etapă a procesului de disciplinare, dacă niciuna de până atunci nu a dat roade, este să spui bisericii (Mat. 18:17). Această autoritate a fost transmisă într-o anumită măsură bisericii de astăzi, care are dreptul de a refuza să boteze sau poate să excomunice un păcătos nepocăit. Vedem cum această autoritate este folosită în următoarele pasaje: Fapte 15:23-29; 16:4; 1 Cor. 5:7,13; 6:2-4; 12:28. Din ceea ce spune Pavel, este clar că prezbiterii din biserică au dreptul de a folosi această putere; ea vine, totuşi, de la Hristos şi este subordonată autorităţii sale suverane asupra bisericii (Mat 28:18). Puterea de disciplinare trebuie manifestată în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu şi sub călăuzirea Duhului Sfânt, prin care Hristos conduce Biserica (Rom 10:14-15; Ef. 5:23; 1 Cor. 5:4). Timpurile verbale neobişnuite din Mat. 16:18 şi 18:18 arată că disciplinarea legitimă din partea bisericii implică siguranţa uimitoare că deja a şi început o disciplinare cerească corespunzătoare. Ioan 20:23, foloseşte aceeaşi construcţie de idei, şi anume că prin călăuzirea Duhului Sfânt deciziile cereşti vor corespunde cu cele pământeşti.

a) Nevoia de disciplinare. Biserica este trupul lui Hristos format din bărbaţi şi femei asupra cărora Dumnezeu şi-a pus pecetea (punând în joc reputaţia Sa); miza este slava lui Dumnezeu (reputaţia). Israel a fost judecat de Dumnezeu pentru că Numele lui era hulit. (Romani 2:14-25).

b) Scopul disciplinării: este pentru numele Domnului şi pentru binele bisericii (1Cor.    5:6-7); este pentru a îndrepta pe cel vinovat (1Tim. 1:20; 2 Tes. 3:14; 1 Cor. 5:5). Excomunicarea este necesară pentru corectare şi nu ca o pedeapsă.; este de asemenea pentru a-i împiedica pe alţii să păcătuiască (1Tim. 5:20) şi să se evite judecata lui Hristos asupra întregii biserici. (Apoc.      2:14-25).

c) Prilejuri de disciplinare: în Noul Testament disciplinarea avea la bază atât ereziile cât şi anumite aspecte morale. Dacă în biserică este un învăţător fals, trebuie disciplinat. Totuşi, vânătoarea de erezii nu este de dorit (2 Cor 2:5).

d) Tipuri de disciplinare: trebuie făcută o diferenţiere între păcatele private şi păcatele publice. Păcatele publice sunt cele ce aduc jigniri publice şi la nivel general; dacă este un păcat public, comitetul bisericii nu trebuie să mai aştepte să îi fie adus la cunoştinţă. Gradele de disciplinare sunt: mustrarea (Mat.18:15-18; 1 Tim. 5:20), suspendarea de la Cina Domnului (1 Cor.11:27, 2 Tes. 3:6-15), excomunicarea (Mat. 18:17; Tit 3:10; 1 Cor. 5:5,11; Gal 1:9). Liderii bisericii, dacă sunt găsiţi vinovaţi, trebuie mustraţi public (1 Tim. 5:19-21), dar nu înainte să fie făcută o investigaţie exhaustivă asupra crizei respective.

DOCTRINELE CREŞTINE, de Dr. Stephen Etches


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: