Publicat de: damianion | martie 11, 2014

DUMNEZEU ŞI CREAŢIA – TEORIA EVOLUŢIEI, de Dr. Stephen Etches

„DUMNEZEU ŞI CREAŢIA

 1.   Perspectiva biblică: relatarea găsită în cartea Genezei este unică în lumea antică. Cele mai multe filosofii antice şi religii păgâne credeau într-un anumit gen de metamorfoză a speciilor şi în generare spontană. Pe de altă parte, relatarea biblică vorbeşte despre crearea lumii, cu toată flora şi fauna ei, ca fiind lucrarea unitară a lui Dumnezeu. Totuşi, aceste aspecte nu sunt redate prin  jargonul ştiinţific modern, ci într-un stil care trece dincolo de timp, inteligibil pentru orice cultură.  Este clar că Dumnezeu vrea ca omul să vadă universul din perspectiva Lui. Acesta nu este un loc rece şi impersonal, lipsit de semnificaţie: nu a evoluat de la sine însuşi. Relatarea creaţiei este îmbrăcată într-o terminologie caldă şi personală. Lumea a fost creată de către un Dumnezeu iubitor şi atotputernic, aşa încât omul să poată locui în ea. Relatarea despre creaţie conţine următoarele concepte importante:

a)      Creaţiacuvântul creaţie este utilizat în două moduri:

I)         Creaţia ex nihilo (fără preexistenţa vreunui material) – termenul ebraic bara este folosit doar de trei ori în relatarea creaţiei, pentru a indica trei salturi: de la nimic la materia primară, de la lipsa vieţii la apariţia ei, de la viaţa animalelor la viaţa umană. Crearea din nimic implică faptul că Dumnezeu a creat universul, energia, materia, timpul şi legile naturale (adică, un univers cu patru dimensiuni).

II)      Creaţia din materie existentă (lb. ebr. asa). În ambele cazuri, Dumnezeu este cel ce a poruncit şi totul s-a întâmplat instantaneu. Dumnezeu are o înţelepciune absolută şi o putere desăvârşită de a face orice doreşte astfel încât să corespundă exact cu planul din mintea Sa – acesta este sensul cuvântului „bun” în Geneza. Toate aspectele amintite au implicaţii importante:

I. Dumnezeu nu are nevoie să facă experimente, fapt care înlătură ideea de evoluţie.

II. Nici materia şi nici energia nu sunt eterne.

III. Se înlătură orice fel de dualism în univers, în sensul că ar fi existat vreo altă putere în afara controlului lui Dumnezeu.

IV. Contrar panteismului, Dumnezeu este distinct de creaţie. În opoziţie cu panenteismul, Dumnezeu este şi în afara creaţiei.

  1. Dumnezeu a decis să creeze universul – nu era obligat să facă acest lucru întrucât, prin definiţie, El este auto-existent şi autosuficient.

VI. El a creat universul pentru gloria Sa, adică spre a-şi manifesta sau exprima în el propriul caracter. Acesta este scopul suprem al existenţei noastre. Păcatul a pervertit toate acestea şi a încercat să-i ofere omului un scop în propria sa persoană.

 

b. Conflict între Geneza 1 şi 2? Geneza 2 nu este nicidecum o a doua relatare a creaţiei, ci una privitoare la relaţia lui Adam cu Dumnezeu, cu soţia lui şi cu restul creaţiei. El este responsabil faţă de Dumnezeu, Cel ce i-a încredinţat o slujbă (de a-şi dezvolta caracterul), soţia sa este ajutorul de lângă el, iar animalele sunt aşezate sub autoritatea lui. Pentru a pregăti scena din capitolul 3, autorul ne spune cum a ajuns să existe o grădină (un parc) locuită de un om. Naraţiunea este plasată cu siguranţă într-o zonă aridă, udată de repetatele revărsări ale apei de dedesubt, ceea ce facilita cultivarea terenului. Regiunea Edenului a fost, probabil, ceea ce numim astăzi partea de est a Turciei. Mai târziu,  apar menţinui despre unele râuri precum Tigru, Eufrat, Arkas (Pişon) şi Kura (Ghihon). Havila este Gruzja de astăzi iar Cuş (sau Caş, în ebr. Kaşi) este locul caşiţilor, sau Azerbadjian-ul din zilele noastre. Versetul 11 se referă la animalele create mai devreme (în limba ebraică nu există timpul mai mult ca perfect), aduse acum înaintea lui Adam pentru ca acesta să le dea nume. Aşadar, relatările acestea pregătesc scena pentru descrierea evenimentului căderii în capitolul 3 – ceea ce ne spune cum a apărut răul în lume. Dacă, aşa după cum pare, Geneza 2 reprezintă relatări despre familia lui Adam (sau naraţiunea lui Adam) – acestea sunt neamurile lui este o formulare care introduce istoria fiecărei familii din Geneza – Geneza 1 ar putea reprezenta o viziune revoluţionară primită de Moise, adăugată ulterior la naraţiunea despre familia lui Adam.

 

c) Crearea unei ordini (ierarhii): Geneza 2 ne spune că Dumnezeu a creat o structură de autoritate, El însuşi fiind în vârful acesteia, bărbatul având rol de vicerege, apoi femeia şi în final animalele. Păcatul a dezechilibrat această structură.

 

d) Naraţiunea creaţiei: este prezentată în Geneza 1 sub forma unei structuri ce se desfăşoară pe parcursul a şase zile. Cu privire la faptul acesta au fost avansate mai multe interpretări:

i.                         O încercare de reconciliere între relatarea biblică şi teoria evoluţionismului: cele şase zile sunt considerate ca reprezentând, de fapt, ere geologice foarte lungi. Este puţin probabil ca să fi existat o astfel de înţelegere în mintea autorului, dacă ţinem seama că se pune accent pe rolul cuvântului lui Dumnezeu: Domnul a vorbit, iar lucrurile s-au întâmplat instantaneu. Inteligenţa şi puterea Lui arată destul de clar că erele geologice nu sunt necesare. O variaţiune a acestei teorii o reprezintă teoria prăpastiei, potrivit căreia cele şase zile sunt zile ale re-creaţiei, cea care a avut loc după judecarea primei creaţii afectate de căderea lui satan. Conform acestei interpretări, popularizată pentru prima dată în secolul al XIX-lea cu scopul de a contracara teoria evoluţiei, versetul 2 din Geneza 1 ar trebui tradus „şi pământul a devenit gol”.  Aşa ceva ar fi fost posibil dacă exista cazul unei construcţii gramaticale în care să fie implicat un vav consecutiv. Din păcate pentru susţinătorii acestei teorii, nu avem aici un exemplu al unei astfel de construcţii gramaticale (vav-ul nu este alăturat verbului).

ii.                       Cele şase zile se referă la crearea universului în 6 etape a câte 24 de ore şi totul s-a întâmplat într-o ordine cronologică. Crearea soarelui în ziua a patra constituie o problemă pe care aderenţii la această interpretare caută să o rezolve sugerând că lumina descrisă în prima zi nu se referă la soare, ci la o sursă de lumină creată special. Aşa ceva pare improbabil, de vreme ce întregul sistem solar este alcătuit să funcţioneze unitar: citim că în ziua a treia au crescut plantele.

De asemenea, este improbabil ca toate stelele (restul universului) să fi fost create în ziua a patra! Această relatare este în primul rând referitoare la crearea vieţii pe planeta Pământ – nu la crearea universului sau chiar a sistemului solar. O interpretare mai rezonabilă este că prezenţa soarelui este implicită în versetul 4, însă este făcută explicită în versetul 14 (în acest verset soarele este descris ca obiectul ce desparte lumina de întuneric). Motivul pentru care autorul întârzie să menţioneze soarele până în ziua a patra (versetul 14) este datorat faptului că doreşte să sublinieze că Dumnezeu este adevărata sursă a luminii  şi nu „zeităţile” cereşti.

iii.                     Cele şase zile reprezintă şase faze în care i s-au comunicat informaţii lui Adam printr-un vis, sau reprezintă şase tablete pe care a fost scris materialul respectiv. Totul se scrie din punctul de vedere al unui observator aflat pe pământ. Astfel, soarele şi stelele s-a făcut vizibile de dincolo de nori doar în a patra zi, deşi au existat de la început, fiind create de către Dumnezeu.

Dacă Geneza 2 reprezintă un document original care apare odată cu Adam (introdus prin expresia „Acestea sunt generaţiile lui…”) şi dacă  materialul din Geneza 1 a fost, aşadar, comunicat lui Moise, atunci Dumnezeu putea foarte bine să folosească o viziune pentru a face acest lucru. Faptul că nu se spune: „şi iată că am văzut…” nu înlătură această ipoteză. Mare parte din adevărurile profetice au fost comunicate proorocilor în aceste mod şi, totuşi, ei niciodată nu spun: „şi iată am văzut aceasta sau aceasta…”

iv.                     Scopul relatării este unul liturgic. Potrivit acestei teorii, Moise a impus o structură de 6 zile asupra materialului original cu scopul de a-l face potrivit pentru o utilizare liturgică, în cadrul sărbătorii anului nou (după un model babilonian) sau la alte sărbători care, în general, ţineau 6 zile şi culminau cu ziua a şaptea, adică sabatul (Deut. 16:3,13). În acest caz, „zilele” reprezintă zile de comemorare: în fiecare zi de sărbătoare se comemora un aspect diferit al creaţiei.

Stilul în care este scris materialul ar putea confirma această ipoteză: formulări ritmice, repetiţii şi un cadru solemn. Faptul că există 10 porunci şi 8 acte divine ale creaţiei, comprimate într-o structură de şase zile este semnificativ din punctul acesta de vedere. Alţii ar clasifica Geneza ca literatură de înţelepciune, cu toate că acest gen literar nu a apărut până în vremea lui Solomon. Moise ar fi aranjat materialul după cum urmează: primele trei zile sunt de pregătire. Mai întâi, sunt pregătite trei sfere unde se poate vieţui: cerul, marea şi uscatul. Apoi, acestea sunt umplute cu: păsări, peşti şi animale + omul. Ziua a şaptea rămâne în afara cadrului creaţiei şi este rânduită ca model de odihnă pentru creaţia Lui: o zi din şapte. Materialul pune în evidenţă faptul că ceea ce aduce ordine din mijlocul haosului, lumină din întuneric şi viaţă din moarte, este cuvântul creator al lui Dumnezeu. Prin urmare, creaţia este produsul voii personale a lui Dumnezeu. Această interpretare pare să-i acorde lui Moise prea multă libertate editorială. În plus, deschide uşa pentru evoluţionism, ceea ce este în opoziţie cu linia revelaţiei biblice.

Trebuie să se recunoască şi faptul că nu există absolut nici o dovadă a unei astfel de sărbători.

v.                  Relatarea creaţiei este şi polemică şi didactică în natura sa. Aceasta este redată sub forma unui catehism (sau crez), fapt care impune ca relatarea să fie scurtă, să respingă ceea ce credeau oponenţii (canaaniţii) şi să fie uşor de memorat. Toate acestea sunt indicii că relatarea a fost scrisă de către Moise – ca rezultat al revelaţiei oferite de Dumnezeu – cu puţin înainte de intrarea israeliţilor în Ţara Promisă. Scopul a fost acela de a-i pregăti pe israeliţi pentru întâlnirea cu religia canaaniţilor, bazată pe cultul fertilităţii. În această religie se considera că lumea este rezultatul unirii sexuale dintre zei. Un asemenea element ar explica de ce relatarea din Geneza are un ton atât de polemic – este alcătuită în mod special pentru a ataca sistemul de gândire rival. Tot astfel, se explică şi structura şi accentele naraţiunii.

Una din învăţăturile religiei canaanite era că creaţia a fost rezultatul luptei dintre creator şi forţele haosului (zeiţa Tiamat, un cuvânt relaţionat la termenul ebraic tehom = adânc). Biblia accentuează că actul creaţiei nu a fost rezultatul unei lupte, ci că Dumnezeu a fost într-un control deplin asupra procesului de creaţie în toate etapele acestuia. Când citim după fiecare fază a creaţie că „Dumnezeu a văzut că era bun”, înseamnă că rezultatul acelui act al creaţiei corespundea pe deplin cu ceea ce avea Dumnezeu în minte: era exact ce dorea El.

Corpurile cereşti apar doar în a patra zi, aspect ce are legătură cu importanţa lor: acestea nu sunt zei, ci lumini de pe cer, ele corespunzând cu închinarea în contextul poporului Israel: corpurile cereşti luminează pământul şi marchează sărbătorile anului liturgic; contribuie la actul de închinare înaintea lui Dumnezeu. Nici măcar nu se menţionează numele lor (nici cel al peştelui – dag, de unde avem zeul Dagon – sau al unei păsări, Sippor) din cauză că acestea erau nume ale unor zeităţi păgâne: (soarele – Şemeş, zeul soare – Şamaş; Şemşon, Şimşon, Samson; şi luna: zeiţa-lună Jareah, Ierihon). Aceştia sunt numiţi luminători deoarece asta e tot ce fac ei în planul creaţiei lui Dumnezeu. Sunt subordonaţi întru totul lui Dumnezeu şi sunt aşezaţi pe firmament (al doilea cer) şi nu în al treilea cer, acolo unde locuieşte Dumnezeu.

vi.                     Concluzii: cel mai sigur este să acceptăm interpretarea tradiţională, însă cu următoarele menţiuni:

1)                      Probabil că relatarea nu se referă la crearea universului în sine (deşi aceasta este menţionată în trecere), ci la crearea vieţii pe planeta Pământ. Se presupune că universul şi planeta Pământ au fost create mai înainte. Chiar şi fraza de la început „cerurile şi pământul” poate să se refere numai la planeta Pământ şi la diferitele ei straturi atmosferice.

2)                      Fără îndoială că în prezentarea materialului există un element polemic şi didactic. Este polemic faţă de păgânism şi ţinteşte să corecteze o perspectivă distorsionată asupra realităţii. Acest fapt explică de ce corpurile cereşti sunt menţionate în ziua a patra.

3)                      Dumnezeu a creat viaţa pe planeta Pământ în şase zile, aşa încât să ne pună la dispoziţie un model pentru activitatea umană (şase zile de muncă şi o zi de odihnă). Orice încercare de a ocoli acest fapt trebuie respinsă. Este foarte improbabil ca naraţiunea celor şase zile să reprezinte un simplu instrument literar sau liturgic. Un tipar privitor la 6 zile de lucru şi o zi de odihnă poate fi stabilit numai pentru ceva real (Exodul şi sărbătorirea Paştelui).

 

2.                     Compararea cu alte naraţiuniConcepţia despre creaţie care a circulat în zona Orientului Apropiat era legată de un gol şi întuneric acvatic, mai degrabă decât de un haos. Creaţia era văzută ca fiind un act divin, ex nihilo (din nimic), iar omul a fost făcut prin intervenţie divină directă pentru a sluji zeilor. Naraţiunea ebraică, cu claritatea şi monoteismul ei, rămâne unică. Nu există lupte între zeităţi sau încercări de a ridica la un nivel special vreun oraş sau vreo anumită rasă.

Religia elenistă vede lucrurile dintr-o perspectivă diferită. Pentru greci, zeii la care se închinau nu erau responsabili de crearea lumii, ci mai degrabă erau ei înşişi fiinţe create sau născute de anumiţi zei sau forţe neclare. Se pare că regăsim şi aici ideea de procreare, aşa cum era cazul la canaaniţi.

Filosofia grecească conceptualiza aceste aspecte în diverse moduri. Epicurienii atribuiau totul în seama combinaţiei întâmplătoare de atomi, în vreme ce stoicii panteişti vorbeau despre un logos sau un principiu impersonal al lumii.

 

3.                     Rolul Trinităţii în actul creaţiei: lucrarea creaţiei este atribuită, pe larg, tuturor celor trei Persoane din Trinitate:

i.                     Tatălui (Gen. 1:1, Is. 44:24; 45:12; Ps. 33:6);

ii.                   Fiului (Ioan 1:3, 1:10; Col. 1:16);

iii.                 Duhului Sfânt (Gen. 1:2; Iov 26:13).

Produsul suprem al raţionalismului, unde se urmăreşte contrazicerea revelaţiei biblice, este teoria evoluţiei. Prin urmare, dacă vrem să ne relaţionăm la lumea modernă într-un mod semnificativ, trebuie să examinăm afirmaţiile acestei teorii.

 

TEORIA EVOLUŢIEI

 

Potrivit teoriei evoluţiei, existenţa universului poate fi explicată în termenii interacţiunii dintre şansă, timp, selecţie naturală şi mutaţii. Totuşi, este important să înţelegem că afirmaţiile clasicei teorii evoluţioniste sunt numai o simplă teorie şi nu un ceva dovedit. De fapt, susţinătorii teoriei aranjează ideile (datele ştiinţifice) după anumite presupoziţii. Prima dintre ele este teoria geologică a uniformităţii. Această teorie presupune că procesele pe are le observăm acum au avut loc mereu în acelaşi mod şi în trecut. A doua presupoziţie este teoria filosofică a materialismului în care, din start, este exclus Dumnezeu şi revelaţia biblică. Aşa după cum vom vedea, aceste date ştiinţifice pot fi explicate şi în alt mod, prin creaţionismul biblic.

Să trecem în revistă aceste informaţii şi apoi să decidem care interpretare a faptelor este mai logică şi implică mai puţină credulitate din partea noastră.

Conform filosofiei materialiste, materia este baza a tot ceea ce există. Aceasta a existat şi va exista pentru totdeauna – este eternă. Prin urmare, materia are un caracter absolut şi determină toată realitatea existentă. Întrucât nu se poate percepe nimic în afara materiei, se argumentează că Dumnezeu (care se presupune a fi în afara timpului şi a spaţiului) nu poate exista. Susţin însă descoperirile ştiinţei moderne, cu teoriile ei, această perspectivă specifică îndeosebi secolului al XIX-lea?

 

1.                     FIZICA:  Să luăm aminte la scena contemporană în ceea ce priveşte fizica modernă. Acum se consideră că materia este o formă de energie foarte concentrată şi compactă. Potrivit legilor termodinamicii energia nu a existat dintotdeauna; a avut un început. După cum învăţăm din prima lege, cantitatea de energie din univers a rămas constantă, însă a devenit din ce în ce mai puţin utilizabilă. Observăm acest fapt atunci când ardem combustibili minerali şi epuizăm rezervele de energie pe care le avem; nu se creează nici o nouă formă de energie. Potrivit cele   de-a doua legi a termodinamicii, toate procesele au o tendinţă spre dezintegrare şi degradare (cu excepţia cazului în care se intervine din exterior) şi, astfel, produc o mare dezordine (numită entropie).

Desigur, planeta noastră nu este în totalitate un sistem închis – primim energie de la un agent exterior: soarele. Dar chiar şi soarele însuşi se consumă şi este numai o sursă de energie brută. El nu  se constituie ca rezultat al unei informaţii programate să contracareze dezordinea. Aşa după cum sugerează teoriile termodinamicii, energia – şi, deci, materia – a avut un început la un moment dat. Dacă formulăm această idee în termeni mai teologici putem spune că energia şi materia au fost create. În consecinţă, potrivit consensului fizicii moderne, universul a început la un moment dat, iar acum nu evoluează spre niveluri superioare, ci se degradează tot mai mult. Sigur că teoriile ştiinţifice vin şi trec, însă ceea ce remarcăm este că în prezent fizica este ostilă faţă de ideea clasică a evoluţiei.

 

2.                     MATEMATICA:  şi în matematica zilelor noastre putem identifica ostilitate faţă de ideea unei evoluţii oarbe.  În special, teoria probabilităţii este împotriva ideii că şansa poate produce ordine, chiar şi într-un interval mare de timp. Chiar dacă presupunem că universul are o vârstă de 10 miliarde de ani, eminentul astronom Sir Fred Hoyle a declarat că încă nu se acordă suficient de mult timp unei evoluţii întâmplătoare a codurilor nucleice pentru fiecare din cele 2000 de gene care reglementează procesele de viaţă ale mamiferelor mai avansate. Probabilitatea ca să se întâmple aşa ceva a fost asemănată cu probabilitatea ca o tornadă care trece printr-o curte cu fiare vechi să asambleze un Boeing 747 (sau un Tupolev Tu-144). Albert Szent-György, un biochimist câştigător al premiului Nobel afirmă că nu poate accepta teoria darwiniană a evoluţiei: mişcarea întâmplătoare a unor cărămizi nu vor construi niciodată un castel sau un templu grecesc, indiferent de cât de mult timp se ia în calcul. Einstein s-a referit la teoria cuantică conform căreia, până la un anumit nivel, particulele par să se mişte la întâmplare. Cu siguranţă că universul pare să tolereze o anumită stare de mişcare la întâmplare, însă acest fapt nu poate fi invocat ca o explicaţie pentru procesul creaţiei. Întâmplarea nu poate produce niciodată ordine; numai o minte inteligentă poate face acest lucru.

Să ne gândim la un cub rubik. Dacă cineva este legat la ochi şi învârte cubul la întâmplare, va avea nevoie de un timp de 30 de ori mai mare decât vârsta pământului pentru a găsi soluţia. Dar dacă cineva stă în spatele lui şi îi spune „nu” de fiecare dată când face o mişcare greşită iar acesta face corecturile necesare, va avea nevoie de numai două ore. Aceasta este puterea inteligenţei.

Teoria informaţiei din zilele noastre este cu certitudine împotriva ideii că însăşi complexitatea se poate naşte din pură întâmplare. De fapt, şansa este un factor de dezordine şi nu unul neutru care, dacă îi dai suficient timp, ar putea produce sisteme complexe. Se poate calcula matematic – dacă luăm în seamă un univers cu vârsta de 10 miliarde de ani – că şansele ca să se poată dezvolta complexitatea codului ADN sunt, în principiu, zero. Probabilitatea calculată este de 10-585 (F. B. SALISBURY, Natural selection and the complexity of the gene, [Selecţia naturală şi complexitatea genei] în « Nature », vol. 224, 1969, p. 342). Potrivit statisticienilor, imposibilul se găseşte deja în marja dintre o zecime la puterea 30 şi o zecime la puterea 50. Timpul şi teoria întâmplării nu pot nicidecum înlocui inteligenţa. Acest adevăr reiese privind la exemple specifice din zona teoriei informaţiilor. Creierul unui copil este alcătuit în aşa fel încât poate învăţa orice limbă din lume. Şansa nu are capacitatea de a programa un computer; avem nevoie de un programator inteligent şi de un limbaj de programare. Până şi cele mai performate computere de astăzi nu pot opera dacă nu sunt programate de o inteligenţă din exteriorul lor.

 

3.                     BIOLOGIAcercetările biologiei moderne nu susţin teoria evoluţiei. Cantitatea de informaţie genetică (genele) găsită în cromozomii unei anumite specii este stabilă până la anumite limite. În vreme ce există o destul de mare variaţie în cadrul unei specii, să spunem a câinelui, un câine nu poate da naştere la ceva ce nu este câine. Evoluţioniştii spun că la formarea unor specii noi se ajunge prin mutaţie (o schimbare structurală a genei, mai degrabă decât recombinarea lor) genetică. Dar, în esenţă, mutaţia este o denaturare a informaţiei genetice a părinţilor care produce în urmaşi, fie un rezultat dăunător (ca spre exemplu o alergie), fie ceva inutil (4 degete în loc de 5). Întâi de toate, mutaţia înseamnă copierea greşită a informaţiei genetice de la părinţi la copii. Este, deci, o denaturare a structurii genetice şi, în consecinţă, mutaţia nu poate fi invocată ca mijloc de evoluţie a speciilor. Urmaşii diferă de părinţii lor din cauza recombinării unităţilor de informaţie genetică (gene), însă cantitatea de informaţie disponibilă pentru recombinare este întotdeauna limitată de specia din care fac parte părinţii.

Pentru a obţine o creatură mai complexă – şi astfel o altă specie – este nevoie de o creştere a cantităţii de informaţie genetică. Organismele primitive au mult mai puţină informaţii pentru a se reproduce decât au organismele complexe. De unde au obţinut ele informaţia genetică suplimentară cu scopul de a evolua spre organisme mai complexe?

Este adevărat că în experimentele de laborator s-a observat evoluţia bacteriei? Se întâmplă astfel şi cu apariţia unor noi tipuri de bacterii care sunt rezistente la antibiotice? Răspunsul scurt este: nu!  Ceea ce s-a considerat a fi apariţia unui material genetic nou, s-a dovedit a fi recombinarea informaţiei genetice deja existente, observabilă în activarea genelor recesive. Dacă genele dominate sunt distruse, cele recesive vor apărea în mod inevitabil mai devreme sau mai târziu. Însă mutanţii (aşa sunt numiţi în mod greşit) revin adesea la forma lor anterioară atunci când bacteriile se înmulţesc datorită selecţiei naturale, care este un mecanism de reglementare al speciilor. Selecţia naturală este un instrument de reglementare; aduce lucrurile înapoi la medie    – nu duce o specie dincolo de limitele ei.

Acelaşi principiu este găsit şi în mecanismul reacţiei de imunizare a trupului. Imunitatea apare, nu prin crearea unui material genetic nou, ci prin multiplicarea materialului deja existent.

Ce putem spune însă despre biogeneză? În anii 1950 au avut loc nişte experimente celebre în care se spune că oamenii de ştiinţă au reuşit să creeze material organic din chimicale fără viaţă. Evoluţioniştii s-au referit la aceste experimente (conduse de Miller şi Urey) ca fiind dovezi că viaţa a fost generată din non-viaţă, în baza întâmplării. Este adevărat că prin aceste experimente s-au creat compuşi organici, conducându-se descărcări electrice prin metan, amoniac, hidrogen şi apă. Totuşi, s-a dovedit că acest experiment nu are valoare în ceea ce priveşte explicare originii vieţii, din cauza următoarelor motive:

  1. Nu s-a putut găsi niciodată o combinaţie de chimicale care să explice apariţia vieţii. Pentru a avansa ipoteza că viaţa a evoluat din non-viaţă, este esenţial să se presupună o atmosferă fără oxigen. Dacă ar fi existat oxigen în atmosfera primitivă, nu ar fi putut apărea viaţa din cauză că elementele chimice necesare vieţii ar fi fost distruse prin oxidare. Dar, dacă nu ar fi existat oxigen în atmosfera primitivă atunci nu ar fi fost nici ozon, iar dacă nu exista ozonul care să protejeze aceşti precursori chimici ai vieţii de razele ultraviolete dăunătoare, viaţa nu ar fi putut apărea.

Acest impas i-a determinat pe unii evoluţionişti să propună apariţia vieţii sub apă. Însă, încă odată, acest lucru este imposibil din pricină că elementele chimice necesare vieţii ar fi fost separate de energia externă: lumina nu penetra prin apă pentru a ajunge la metan şi amoniac. Şi chiar dacă aminoacizii s-ar fi format, aceştia nu puteau apoi să se combine spre a forma polipeptide din pricină că această sinteză nu poate avea loc în prezenţa excesului de apă. Pur şi simplu, apa ar pătrunde în aminoacizi şi în polipetidele care s-ar fi format, şi astfel ne-am întoarce de unde am plecat.

  1. Mai există şi un alt neajuns al experimentului. Aminoacizii pe care Miller i-a sintetizat în cadrul experimentului său sunt total necorespunzători pentru formarea vieţii. Chimiştii împart aminoacizii în două categorii: de stânga şi de dreapta. Cei de dreapta nu pot susţine viaţa; de fapt, aceştia sunt deseori letali. Toate organismele vii au aminoacizi de stânga. Ca să poată avea loc biogeneza, toate cărămizile (aminoacizii) protoplasmei vii trebuie să fie de stânga; biogeneza nu poate avea loc în prezenţa vreunui aminoacid de dreapta. Experimentele lui Miller nu au făcut decât să combine aminoacizi de dreapta şi de stânga. Până în prezent s-a dovedit imposibil de sintetizat numai aminoacizi de stânga prin stimularea elementelor chimice nespecifice vieţii, cu descărcări electrice.

Evoluţioniştii susţin că selecţia naturală a dus la evoluţie, dar nu avem nici o dovadă în sensul acesta. Selecţia naturală (procesul prin care membrii unei anumite specii sunt izolaţi unii de alţii şi astfel se presupune că ajung să dezvolte caracteristici noi care-i ajută să supravieţuiască) produce o sărăcire a numărului de gene active (adică a informaţiei genetice disponibile pentru reproducere).

O populaţie iniţială de păsări ar putea avea o gamă suficientă de informaţie genetică legată de culoare, aşa încât să poată supravieţui în diferite medii.  Când o anumită parte din acea populaţie ar migra spre o altă insulă de culoare neagră, numai păsările colorate în negru ar supravieţui atacurilor prădătorilor (datorită camuflajului lor); celelalte păsări vor fi fost ucise iar gama de culoare genetică s-ar reduce la negru. Dacă mediul şi-ar schimba culoarea, spre alb, întreaga populaţie de păsări ar fi ucisă. Aşa se explică de ce multe specii au dispărut şi de ce altele au rămas izolate doar în anumite zone geografice specifice. De exemplu, aşa se explică de ce în perioada industrializării engleze, a dispărut specia de fluturi (biston betularia) de culoare albă, în vreme ce fluturii de culoare neagră – din cadrul aceleiaşi specii – au supravieţuit. Nu este vorba despre un caz în care fluturii s-au adaptat la un mediu nou prin mutaţie (ambele specii au existat mai dinainte), ci una dintre specii a dispărut din cauza schimbării de mediu.

Izolarea populaţiilor duce şi la încrucişări şi astfel la o stare de degradare. Numai încrucişarea selectivă (un proces artificial opus selecţie naturale) poate constitui un revers al acestui proces, cu menţiunea că se poate merge doar până la limita unei anumite specii. Rasele de câini pure sunt mai puţin rezistente decât corciturile. Dacă un bărbat de culoare se căsătoreşte cu o femeie albă, rezultatul va fi un copil care va putea trăi în două medii diferite şi nu doar în unul. Acest aspect discreditează ideea avantajului purităţii rasiale, idee bazată pe teoria evoluţiei. Dar chiar dacă toate rasele s-ar încrucişa, niciodată nu s-ar depăşi gama de informaţie genetică specifică primului om; nu s-ar crea un „super-om”.

Evoluţioniştii mai susţin şi că asemănarea de structură dintre anumite animale  dovedeşte că acestea au evoluat dintr-un strămoş comun. Cu toate acestea, nu putem trage doar o singură concluzie dintr-o astfel de observaţie. Asemănarea de structură între două creaturi pot să indice şi faptul că ambele poartă amprenta sau design-ul aceluiaşi creator. Dacă arhitectul creaţiei este o persoană inteligentă va da dovadă de lucrul acesta prin economie de design; simplitatea design-ului indică prezenţa inteligenţei. Este mult mai practic să faci cinci variaţiuni ale aceluiaşi design decât cinci design-uri separate şi exact asta găsim în natură.  Saltul de la o variaţiune la alta impune prezenţa unor gene suplimentare. De unde, oare, or fi venind ele?

 

4.                     GEOLOGIA:  în general se admite că dacă există vreo dovadă reală a evoluţiei, aceasta se găseşte în straturile geologice ale pământului. Dar ce găsim noi de fapt în aceste straturi? Primul strat, cel precambrian, (este foarte gros; în unele locuri atingând 1000-2000 metri) ar trebui să conţină cele mai timpurii dovezi ale evoluţiei, de-a lungul unei perioade extrem de îndelungate de timp.  Într-adevăr, în acest strat întâlnim urme ale existenţei multor organisme. Acestea sunt organisme microscopice care ne uimesc prin nivelul lor ridicat de complexitate şi, deci, nu pot fi numite ca fiind primitive. De ce alte organisme sunt absente? După opinia unor paleontologi, aceste organisme au dispărut în cursul anumitor schimbări prin care a trecut stratul precambrian. Din nefericire pentru cei care susţin acest punct de vedere, s-a arătat că tocmai acesta este stratul unde nu s-au manifestat schimbări şi este un mediu bun în care să aibă loc procesul de fosilizare. Deci, fosilele primitive ar trebui să fie în acest strat, însă nu sunt. De ce? Un răspuns scurt ar fi că stratul precambrian nu reprezintă primul stadiu al evoluţiei, ci habitatul organismelor care au trăit pe fundul oceanului înainte de Potop.

Existenţa fosilelor polistratificate susţin această concluzie. De obicei, fosilele polistratificate sunt trunchiuri de copaci, fosilizate în mod uniform de-a lungul mai multor straturi geologice  (interpretate de evoluţionişti ca reprezentând ere geologice). Apoi, există şi fenomenul fosilelor „vii”, împărţite în trei categorii:

a)                       Cele ce se găsesc în cele mai „vechi” straturi şi apoi în straturile următoare, pe care le întâlnim şi astăzi, fosilele fiind exact în aceeaşi formă, fără să fi „evoluat” (ex. rechinii, scorpionii).

b)                      Cele ce au dispărut în unul sau două straturi şi apoi au reapărut fără să fi „evoluat”. Se presupune că coelacanthes [un anumit ordin de peşti, n. tr.] ar fi dispărut cu 90 de milioane de ani în urmă. Cercetările recente făcute în oceanul Pacific, în Loch Ness (Scoţia) şi în lacul     Kok-Kol (Kasakstan) sugerează că încă mai există plesiosauruses. Aceştia trebuia să fi dispărut acum 100 de milioane de ani. De ce nu se găsesc astfel de fosile în straturile groase despre care se spune că reprezintă milioane de ani din istoria umanităţii?

c)                  Cele considerate a fi forme intermediare, dar care au fost descoperite recent într-o stare complet neschimbată. Un astfel de exemplu ar fi neopilina galatae, presupusă a fi o formă intermediară între calamar şi caracatiţă. Se spune că ar fi murit acum 280 de milioane de ani. În anul 1952 un astfel de exemplar a fost scos viu la suprafaţă de la o adâncime de 3500 de metri, lângă coasta Mexicului, vieţuind exact în acelaşi habitat  în care se găseşte şi în stratul cambrian.

Apoi mai există şi problema verigilor lipsă, cele ce ar fi trebuit să arate că o specie a evoluat într-o altă specie. Se presupune că archeopterix este o formă intermediară între reptile şi păsări. Cu toate acestea, mulţi oameni de ştiinţă cred acum că este vorba despre o pasăre adevărată, asemănătoare cu  hoatzin-ul din America Centrală. Evoluţioniştii mai pretind că prin fosile putem urmări şi evoluţia calului, începând cu o formă „primitivă” (eohippus), dar fosilele acestor forme variate nu se găsesc unele sub altele în strat. Astăzi există cai de forme şi mărimi diferite, fapt ce nu dovedeşte că au evoluat unii din alţii.

Atât eohippus cât şi calul modern au 18 perechi de coaste, dar alte presupuse forme intermediare ar fi avut 15 perechi (orohippus) sau 19 (pliohippus). Unii oameni de ştiinţă cred chiar că eohippus nu are nici o legătură cu calul, ci este numai o formă variată a bursucului african. Dar, poate cea mai celebră verigă lipsă este „omul-maimuţă”. Totuşi, măsurând capacitatea cutiei craniene putem să facem o separare între om adevărat şi maimuţă adevărată.       Aşa-numitul om-maimuţă din Africa de Sud şi de Sud-Est are o capacitate care variază între   400-650 cc, adică, aproximativ la fel cu capacitatea medie a unei gorile  de astăzi şi numai o treime din media omului modern (1450 cc).

Capacitatea cutiei craniene a omului Java şi Pekin variază între 860 -1075 cc. Doar când ajungem la omul din Neanderthal avem o capacitate cuprinsă între 1300-1600 cc. şi putem vorbi de ceva uman. Fosilele omului real au fost descoperite (în Italia şi California) la niveluri inferioare celor în care se vorbeşte despre aşa-zisul om-maimuţă. Acest fapt demonstrează că oamenii trebuie să fie de aceeaşi vârstă (sau mai în vârstă) cu omul-maimuţă, şi prin urmare nu a putut evolua din acesta.

Richard Leakey pretinde să fi găsit în Africa rămăşiţele omului modern într-o stâncă mult mai veche decât cea care-l conţine pe omul-maimuţă. Dacă aşa stau lucrurile, atunci orice ar fi fost omul-maimuţă, cu siguranţă nu a fost veriga lipsă dintre maimuţe şi oameni.

În concluzie putem afirma că dovezile fosilelor nu susţin o aşezare graduală a straturilor de sedimente sau evoluţia organismelor de la forme simple la forme complexe. Mai degrabă, pare să vorbească despre un cataclism asemănător cu un potop la scară mondială.

Mai devreme am pomenit de teoria geologică a uniformismului, conform căreia se presupune că procesele pe care le observăm astăzi, s-au desfăşurat în acelaşi ritm şi în trecut. Există exemple recente contrare acestei perspective: crearea unei insule cu flora şi fauna ei într-un timp foarte scurt. Aceasta s-a întâmplat când insula Surtsey a apărut dintr-o dată  pe coasta Islandei ca urmare a activităţii vulcanice. Al doilea exemplu este referitor la schimbarea rapidă de peisaj produsă de o erupţie vulcanică (muntele Sfânta Elena din SUA) şi la restaurarea imediată a acestuia. În ambele cazuri activitatea vulcanică şi efectele apei au produs efecte care nu ar fi observabile în mod normal. Este foarte probabil că astfel de factori au operat şi în timpul Potopului, un cataclism la scară mondială, care a dus la schimbarea axei Pământului şi la distrugeri uimitoare. Există dovezi ştiinţifice potrivit cărora exact o astfel de schimbare a axei Pământului  a avut loc cândva în timpul celui de-al treilea mileniu înainte de Hristos.

 

5.                 METODE FOLOSITE ÎN DATAREA RADIOMETRICĂ: se folosesc mai multe metode, însă fiecare dintre ele depinde de trei premize:

a)                     Radioactivitatea a scăzut în acelaşi ritm în care scade acum.

b)                    Cantitatea de radioactivitate în orice exemplu luat în calcul a fost 100%, 50% etc.

c)                     Subiectul analizat nu a fost contaminat de nici o sursă externă.

Întâi de toate este important să înţelegem că fosilele pot fi datate numai prin procesul carbon 14. Celelalte metode radioactive sunt folosite pentru a determina timpul formării rocilor sedimentare în care se găseşte fosila.

La început, înainte de Potop, pământul era înconjurat de un strat de vapori de apă, de forma unei cupole, fapt ce a dus la reducerea cantităţii de raze cosmice capabile să penetreze atmosfera de sub această cupolă. De aici rezultă că avem un număr mai mic de raze cosmice (producătoare de neutroni cu viteze mari de mişcare) care să intre în coliziune cu atomii de nitrogen din atmosferă, aşa încât să producă carbonul 14 radioactiv, să intre în ciclul carbonului şi, apoi, în trupurile animalelor. Tot acest proces reduce în mod radical rata de producere a carbonului 14. Efectul ar fi că analiza oricărui eşantion din perioada de dinainte de Potop scoate la iveală o cantitate mică de carbon 14, ducând la impresia falsă că materialul respectiv este mult mai vechi decât în realitate.

Celelalte metode de datare a fosilelor în care se ţine seama de degradarea particulelor radioactive, sunt folosite pentru a măsura timpul formării rocilor în care se găsesc fosilele.

În sensul acesta sunt folosite mai multe materiale radioactive: uraniu, toriu, rubidiu, stronţiu şi potasiu radioactiv. Toate aceste elemente ajung, în cele din urmă, să devină materiale non-radioactive. De exemplu, uraniu 238 se transformă, în final, în plumb (Pb206). Întrebarea este următoarea: dacă analizăm un anumit material care conţine uraniu 238 şi plumb (PB206), cum ştim care a fost proporţia celor două elemente la început, atunci când s-a format roca? A fost 50/50 sau 30/70 sau 100% uraniu, ori altfel? Metoda 1 de datare ar putea să presupună că, la început, roca a conţinut 100% uraniu 238; metoda 2 ar putea indica că este vorba de 50% plumb, respectiv 50% uraniu, iar metoda 3 ar arăta că la început a existat 50% plumb, însă uraniul s-a pierdut treptat cu o rată de 50%, tot la jumătate de timp din durata sa de existenţă. Dacă s-ar folosi aceste trei metode pentru a măsura acelaşi material, s-ar ajunge la trei datări diferite: 18.000, 13.5000 şi respectiv 4.500 de milioane de ani.

Apoi, întotdeauna mai există şi posibilitatea ca materialul să fi fost contaminat de o sursă externă. De fapt, o apă uşor acidă (cum ar fi în cazul potopului) poate dizolva elementele radioactive. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, întreaga metodă de datare ar fi compromisă. Este posibil ca multe din aceste roci să aibă o istorie geologică complicată, despre care nu cunoaştem foarte multe lucruri.

Aşa stând lucrurile, modul în care sunt datate aceste materiale ridică multe semne de întrebare. Dacă rezultatele arată că vârsta unui material este mai mare decât ar trebui (cum ar presupune evoluţioniştii), atunci se măsoară şi alte materiale, până când se obţin rezultatele dorite! La fel se întâmplă şi cu alte metode de datare, care dau rezultate contradictorii. Cu alte cuvinte, modul în care se stabileşte vârsta anumitor materiale se bazează pe o presupoziţie uriaşă. Evoluţioniştii afirmă că o anumită fosilă ar trebui să aibă aproximativ vârsta cutare sau cutare, din pricină că se găseşte într-un strat sedimentar sau altul. Dar cum ştim ce vârstă are stratul avut în discuţie? Ştim, în baza faptului că acesta conţine un anumit gen de fosilă, a cărei vârstă a fost deja stabilită în mod arbitrar, în virtutea unei presupuse evoluţii a acesteia dintr-o formă în alta, de-a lungul unei perioade de milioane de ani. Prin urmare, ne confruntăm cu un argument circular. Acceptăm presupoziţiile evoluţioniste, chiar înainte de a începe să măsurăm un anumit material. Dacă rezultatul testului contrazice presupoziţiile iniţiale, ajunge să nu fie luat în seamă.

Să trecem în revistă un exemplu de datare contradictorie. O masă de rocă vulcanică din Hawaii, despre care se ştie că s-a format în 1801 sau 1802, când a erupt un vulcan din apropiere, a fost măsurată la diferite adâncimi sub nivelul mării şi rezultatele au variat de la 160 de ani până la 2.96 mii de milioane de ani. Vârsta corectă era de 166 sau 167 de ani! Este evident că aceste cifre se pot referi la orice altceva, dar nu la vârstă, adică la momentul în care s-a format roca. Oamenii de ştiinţă şi-au recunoscut erorile, însă ne putem întreba câte alte exemple de datare radioactivă se bazează pe informaţii la fel de precare.

Având în vedere nesiguranţa metodelor de datare radioactivă, ne putem întreba cum pot oamenii de ştiinţă să afirme cu certitudine că vârsta pământului este de 4,5 mii de milioane de ani.

Adesea se trece cu vederea faptul că există şi alte metode pentru calcularea vârstei pământului.

  1. Populaţia actuală a pământului nu se potriveşte cu presupusa vârstă de milioane de ani a planetei. De fapt, ar fi nevoie de doar aproximativ 5.000 de ani pentru a se ajunge la populaţia actuală. Nu există documente istorice mai vechi de 5.000 de ani, când se presupune că a început, de fapt, istoria civilizaţiei.
  2. Pământul se comportă ca un magnet enorm, creându-şi propriul câmp magnetic. Este binecunoscut faptul că forţa acestui câmp magnetic descreşte rapid. Dacă adoptăm o perspectivă uniformistă, atunci înseamnă că pământul trebuie să fie destul de tânăr, pentru că dacă am merge în urmă cu doar 8.000 de ani, câmpul magnetic ar fi la fel de puternic ca cel al unei stele magnetice, ceea ce ar duce la topirea pământului.
  3. Pe pământ şi pe lună cade praf meteoric, provenit din spaţiu. Stratul de praf de pe lună este foarte subţire, ceea ce indică o origine timpurie a acesteia.

De asemenea,  nivelul de nichel din mare provine tot din stratul meteoric, însă observăm că nivelul actual al acestuia nu corespunde cu teoria potrivit căreia pământul ar avea milioane de ani. Oceanele ar fi trebuit să aibă 1.000 de milioane de ani dacă, după cum se spune, viaţa ar fi evoluat din elementele chimice regăsite în apă. S-a calculat că în fiecare an 27.000 de milioane de tone de sedimente sunt spălate de pe ţărm şi depozitate pe fundul mării. Dacă acest proces s-ar fi desfăşurat pe parcursul a 1.000 de milioane de ani, atunci nivelul sedimentelor de pe fundul mării ar fi trebuit să fie de 29,6 km, ceea ce ar fi însemnat ca o suprafaţă de pământ de circa 62 km adâncime să fi fost spălată de pe continente. De fapt, stratul de sedimente de pe fundul oceanului are numai 804 m grosime, iar muntele Everest este cu numai 8,8 km deasupra nivelului mării.

  1. Nu este greşit să vorbim aici despre vârsta universului; mulţi oameni de ştiinţă sunt încrezători că pot calcula acest lucru. Ei spun că universul a început printr-o explozie puternică şi că, de atunci, galaxiile se îndepărtează de acest punct central, cu o viteză puţin mai mică decât cea a luminii. Ei susţin această idee, măsurând spectrul de lumină care provine de la stele. Aceste măsurători arată din ce elemente sunt constituite stelele, dar conţin şi o schimbare la capătul roşu al spectrului, schimbare interpretată în termenii efectului Doppler, cu scopul de a arăta că toate galaxiile se îndepărtează de noi. Totuşi, aceasta nu este singura interpretare posibilă privitoare la schimbarea de la capătul roşu al spectrului de lumină. Unii oameni de ştiinţă au sugerat şi alte explicaţii posibile:

Unii spun că schimbarea se datorează particulelor de lumină supraîncălzite prin coliziunea cu alte particule care se găsesc în zonele din univers unde materia are o densitate mai mare (de exemplu, norii de praf inter-galactic).

Alţi oameni de ştiinţă susţin că schimbarea se datorează particulelor care trebuie să se rupă (încetinesc) pe măsură ce merg în jurul curbei universului.

Aspectul clar este că s-au obţinut măsurători diferite de la obiecte despre care se ştie că se află în aceeaşi zonă. Potrivit teoriilor lui Einstein, universul (şi deci, spaţiul şi timpul) are forma unei curbe. Conform unei dezvoltări a acestei teorii, făcută de către Spenser şi Moon, este posibil ca cele mai îndepărtate stele din univers să se afle la o distanţă de numai 20 de ani-lumină de planeta noastră, dacă facem abstracţie de curbura spaţiului şi, implicit, de faptul că acesta trebuie să fie înconjurat de lumina care ajunge la noi de la stele. În consecinţă, dacă ţinem seama de nesiguranţa asociată cu interpretarea schimbării din spectrul de lumină al stelelor, rezultă că vârsta universului nu poate fi calculată cu certitudine. Diversele propuneri făcute în acest sens ar trebui privite doar ca nişte speculaţii.

Sigur că nici în cartea Genezei nu găsim nimic despre vârsta universului (spre deosebire de vârsta pământului). Primul capitol din Geneza se referă, în primul rând, la crearea pământului şi a atmosferei acestuia, deşi se fac referiri indirecte şi la faptul că universul a fost creat mai dinainte, fără a ni se spune când s-a întâmplat acest lucru. În concluzie, observăm că datele ştiinţifice actuale contrazic teoria evoluţiei şi mulţi alţi oameni de ştiinţă remarcabili ajung să ia act de acest adevăr. Este adevărat că alţi oameni de ştiinţă continuă să creadă în evoluţionism, însă nu din raţiuni ştiinţifice, ci din unele filosofice. Chiar dacă faptele arată contrariul, ei continuă să afirme că teoria evoluţiei trebuie să fie adevărată şi speră în zadar că vor apărea dovezi noi care să sprijine convingerile lor. Ei fac acest lucru din pricină că teoria evoluţiei este singura alternativă la creaţie. Unii oameni de ştiinţă se gândesc că teoria creaţionistă nu poate fi adevărată, deoarece s-ar dovedi, implicit, existenţa lui Dumnezeu, iar dacă Dumnezeu există, suntem responsabili faţă de El, situaţie pe care ei nu doresc să o accepte.”

DOCTRINELE CREŞTINE, de Dr. Stephen Etches 


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat: