Publicat de: damianion | martie 7, 2012

MĂRTURIA VIEŢII PREOTULUI MENNO SIMONS

MĂRTURIA VIEŢII PREOTULUI MENNO SIMONS

S-a născut în Witmarson, Friesland, în 1496. A fost educat pentru preoţie iar în anul 1524 a preluat îndatoririle de preot în Pingjum, satul tatălui său. Un an după aceasta, pe când slujea la altar a început să se gândească ca pâinea şi vinul din împărtăşanie nu ar fi trupul şi sângele lui Hristos, dar a lepădat ideea aceasta ca o ispită a diavolului. El s-a temut să studieze Scripturile ca nu cumva să se rătăcească. Viaţa lui era lipsită de evlavie. După un timp, el a început să studieze Scripturile şi a primit ceva lumină, deşi inima lui nu era schimbată. Din fire era pornit împotriva anabaptiştilor.

Pe când era în această stare, Menno a auzit despre martirajul unuia Sicke Freerks care era croitor. La 30 martie acest credincios a fost condamnat, după cum spune actul judecătoriei: ,,spre a fi executat prin sabie, trupul sau să fie tras pe roata şi capul sau pus în ţeapă, fiindcă a fost rebotezat şi stăruie în acel botez”, lucru care a fost împlinit întocmai la Lieuwarden. Sângele sărmanului croitor a produs o ceata de urmaşi ai Domnului, pentru care el a dat cu bucurie tot ce a avut, chiar şi viaţa sa. Martirajul acestuia l-a condus pe Menno Simons, după o lunga şi grea luptă lăuntrică, la o acţiune decisivă.

La început el a fost doar surprins auzind că acest om a suferit doar din cauza a ceea ce ei numeau botezul al doilea.El a studiat Scripturile, dar n-a putut găsi nimic în ele despre botezul copiilor mici. A consultat apoi pe Luther, Bucer şi Bullinger, dar ei nu l-au ajutat, căci el văzu că argumentele prin care ei susţineau practica botezului copiilor mici nu avea nici un argument în Scriptură.

Cu toate că ajunsese treptat la o cunoştinţă mai deplină a Cuvântului lui Dumnezeu şi la o îndreptare a vieţii sale exterioare, totuşi se reţinea de la ceea ce ştia că trebuia să facă.

El era o fire ambitioasa si ezita sa o rupa cu biserica in care nadajduia sa-si creeze cariera si să ajungă la faimă. Pentru un timp el încerca să facă un compromis conştiinţei, predicând adevărul de la amvon. În cele din urmă, spune el, cam după nouă luni de aşa predicare, Domnul i-a dat Duhul şi puterea Sa şi atunci a renunţat la toată onoarea şi reputaţia lumeasca, s-a despărţit de biserica si de erorile ei, supunându-se de buna voie lipsurilor şi sărăciei, alipindu-se de cei pe care îi duşmănea înainte.

Aceasta a fost prin 1536 şi se pare ca intenţia lui Menno a fost să ducă o viaţă liniştită de cercetător şi scriitor. Dar cam după un an, un mic grup de credincioşi veni la el şi îl îndemnară să-şi aducă aminte de nevoile sufletelor sărace, flămânde, şi să-şi folosească mai bine talentele ce le avea de la Domnul. Ca urmare, el începu să predice Evanghelia si continuă să facă de cunoscut adevărul prin grai şi prin scris până la sfârşitul vieţii.

El a scris cartea,,Ieşirea de la papalitate”.Menno a fost un apostol al adevărului, predicând şi înfiinţând biserici de-a lungul Europei de Nord, din Franta până în Rusia. În ciuda celor mai aspre decrete şi a celor mai aspre prigoniri, el şi-a îndeplinit întotdeauna cu credinţă chemarea, şi a găsit întotdeauna oameni gata să asculte Evanghelia. El a întărit un standard de stricta morală, a reprimat toate tendinţele spre fanatism şi treptat a format pe urmaşii săi, pe menoniţi într-un popor blând, paşnic şi moral. Ei puneau un accent deosebit pe botezul prin cufundare al oamenilor mari ce-şi puteau mărturisi credinţa.

Ca scriitor Menno a scris numeroase volume. În timpul celor din urma 10 ani ai săi, el a întemeiat o tipografie şi şi-a asigurat o largă răspândire a scrierilor sale. Tipărirea lucrării ,,Cartea de temelie a adevăratei credinţe” în 1539, a întemeiat învăţătura doctrinară pe baze solide. Menno şi-a datorat viaţa sa lungă şi lucrările sale, pe de-o parte faptului că s-a mulţumit să lucreze liniştit şi în umbră, pe de altă parte protecţiei primite de la di-ferite persoane nobile care favorizau învăţăturile evanghelice. În câteva rânduri a avut parte de izbăviri deosebite, ce par adevărate intervenţii ale Providenţei pentru el. Fiica sa povesteşte cum un trădător, care s-a învoit ca în schimbul unei sume de bani să-l dea prins în mână autorităţilor, după mai multe încercări nereuşite, într-o zi pe când în tovărăşia unui ofiţer erau în căutarea predicatorului eretic, l-au întâlnit pe Menno. Trădătorul a tăcut pe când trecea pe lângă Menno şi la o anumită distanţă a început să strige ,,pasărea a scăpat!”. Ofiţerul îl înjura, numindu-l nemernic, şi întrebându-l de ce nu i-a spus la timp, acesta îi răspunse: ,,N-am putut vorbi pentru că limba îmi era legată”. Se spune că autorităţile au fost nemulţumite de acest lucru şi omul care garanta prinderea lui, trebui să-şi piardă capul.

Acest slujitor al lui Dumnezeu a fost urmărit cu multă amărăciune. Guvernatorul din Friesland a publicat o proclamaţie cu data de 7 decembrie 1542, în care declara că oricine dă mâncare, locuinţa sau orice fel de ajutor lui Menno sau va avea cărţile lui, trebuie expus la pedepsele de erezie. Aceasta n-a fost vorba goală. Un anume Tjaret Reyndertz a fost acuzat de greşeala că ar fi găzduit pe Menno în casa sa. Din această cauză a fost întins pe roata şi decapitat. Aceste prigoniri locale şi edicte erau inspirate din edictul general dat de Carol al 5-lea, la Bruxelles în anul 1535, care poruncea ca anabaptiştii sau rebotezaţii şi agitatorii lor să fie daţi la moarte prin foc, toţi cei ce s-au pocăit în mod sincer să fie decapitaţi, iar femeile înmormântate de vii. În cartea ,,Istoria civilizaţiei” Buckle socoteşte că în 1546,30.000 de persoane au fost date morţii pentru că s-au botezat la maturitate, numai în Olanda şi Friesland.

În ciuda acestor măsuri, bisericile întemeiate de Menno şi conlucrătorii săi au crescut repede ca număr. Creşterea lor poate fii explicată prin două cauze, din care una a fost pomenită. Schimbarea numelui a fost în favoarea lor. Să fii spus ,,anabaptist” adică rebotezat provoca acelaşi efect ce-l provoacă pentru noi, strigatul ,,câine turbat!” A spune ,,menonit” în cel mai rău caz stârnea un simţământ de curiozitate: ce adică ar putea să însemne această sectă nouă.

O ramură a menoniţilor au migrat în Lituania, la invitaţia împărătesei Caterina a 2 a, şi acolo au întemeiat comunităţi înfloritoare. Apoi au plecat în Rusia, mai ales în Crimeia. Ei s-au bucurat de libertate şi mari favoruri. Abia după 1871, ei s-au împrăştiat, emigrând în Olanda, America şi alte părţi.

Ultimii ani ai lui Menno Simons, au fost petrecuţi la Holstein, unde a şi murit la 13 ian.1561, în vârsta de 66 de ani.

Sursa: „Reforma Spirituala”, anul 2012 – nr.2


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat: