Publicat de: damianion | decembrie 3, 2011

Cuvantul lui Dumnezeu pentru azi, luna decembrie

DECEMBRIE

 

1 Decembrie

Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu.

(Evrei 4:9)

 

Această odihnă include biruinţă: „Domnul le-a dat odihnă de jur împrejur … nici unul din vrăjmaşii lor nu putuse să le stea împotrivă, şi Domnul i-a dat pe toţi în mâinile lor“ (Iosua 21:44). „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!“ (1 Corinteni 15:57).

Un credincios remarcabil a spus odată despre mama sa, care era o creştină foarte îngrijorată şi neliniştită. Deseori vorbea cu ea ore în şir, încercând s-o convingă de păcatul de a se îngrijora, dar fără nici un rezultat. Era ca femeia aceea în vârstă care a spus odată că suferise foarte mult, mai ales din cauza necazurilor care nu s-au întâmplat niciodată.

Dar într-o dimineaţă mama lui a venit la micul dejun cu un zâmbet care-i împodobea faţa. El a întrebat-o ce se întâmplase, şi ea a început să-i povestească un vis pe care-l avusese în noaptea aceea. În visul ei, ea mergea pe un drum mare împreună cu o mare mulţime de oameni, care păreau toţi foarte obosiţi şi împovăraţi. Toţi oamenii cărau nişte pachete mici şi negre, şi ea a observat că tot mai multe pachete erau lăsate pe drum de numeroase creaturi cu o înfăţişare dezgustătoare care păreau foarte demonice din fire. Când pachetele erau aruncate jos, oamenii se aplecau să le ridice şi le cărau.

Ca toţi ceilalţi din visul ei, şi ea îşi căra povara inutilă, fiind trasă în jos de pachetele diavolului. După un timp, a privit în sus şi a văzut un Om a cărui faţă era iubitoare şi luminoasă în timp ce trecea prin mulţime, încurajându-i pe oameni. În cele din urmă El a venit la ea, şi ea şi-a dat seama că era Mântuitorul ei. S-a uitat la El, spunându-I cât de obosită era, şi El a zâmbit trist şi a spus: „Draga mea copilă, aceste pachete pe care le cari nu sunt de la Mine, şi tu nu ai nevoie de ele. Ele sunt poverile diavolului, şi ele îţi distrug viaţa. Tu trebuie să le arunci şi pur şi simplu să refuzi să le atingi chiar şi cu unul din degetele tale. Atunci calea ţi se va părea uşoară, şi te vei simţi ca şi cum Eu «[te]-am purtat pe aripi de vultur» (Exod 19:4)“.

Mântuitorul i-a atins mâna, şi pacea şi bucuria i-au umplut repede sufletul. În timp ce se vedea pe ea în visul ei aruncându-şi poverile la pământ şi fiind gata să se arunce la picioarele Lui cu o recunoştinţă plină de bucurie, s-a trezit deodată şi a văzut că toate îngrijorările ei dispăruseră.

Din ziua aceea şi până la sfârşitul vieţii ei, a fost cea mai veselă şi cea mai fericită membră a familiei.

Şi noaptea va fi plină de muzică,

  Iar grijile care te copleşeau ziua,

Îşi vor strânge corturile ca arabii,

  Şi vor pleca în tăcere.

                                                   Henry Wadsworth Longfellow

2 Decembrie

 

… să desăvârşească prin suferinţe. (Evrei 2:10)

Oţelul este produsul obţinut din fier plus foc. Solul este piatră plus căldură şi zdrobirea gheţarilor. Pânza este in plus apa care-l spală, pieptănul care-l separă, îmblăciul cu care se bate, şi suveica cu care se ţese. În acelaşi fel, dezvoltarea caracterului uman cere un plus ataşat de el, pentru că marile caractere se formează nu printr-o viaţă trăită în lux, ci prin suferinţă. Şi lumea nu uită oamenii de mare caracter.

Am auzit odată povestea unei mame care a adus un băiat handicapat cu spatele cocoşat în casa ei ca să-i ţină companie fiului ei. Ea şi-a avertizat fiul să fie foarte atent să nu facă nici o referire la diformitatea celuilalt băiat, întrucât aceasta era o chestiune foarte sensibilă pentru el. Şi l-a încurajat să se joace cu noul său prieten ca şi cum ar fi un copil normal. Dar după ce l-a ascultat pe fiul  ei  jucân­du-se cu el timp de câteva minute, l-a auzit întrebându-l pe prietenul lui: „Ştii tu ce ai în spate?“ Băiatul handicapat s-a simţit stânjenit, a ezitat un moment, dar înainte să poată răspunde, prietenul lui a răspuns la întrebare în locul lui, spunând: „Este cutia în care sunt ţinute aripile tale, şi într-o zi Dumnezeu o va deschide larg, şi tu vei zbura ca să devii un înger“.

Într-o zi Dumnezeu va descoperi acest fapt fiecărui creştin: chiar lucrurile împotriva cărora ei se răzvrătesc acum sunt instrumentele pe care le foloseşte El pentru desăvârşirea caracterului lor şi pentru a-i transforma în ceva perfect, astfel încât ei să poată fi folosiţi mai târziu ca pietre şlefuite în cerul Său viitor.

                                                                                                   Cortland Myers

Suferinţa este un îngrăşământ minunat pentru rădăcinile caracterului. Marele obiectiv al acestei vieţi este caracterul, pentru că este singurul lucru pe care îl putem lua cu noi în eternitate. Şi scopul încercărilor noastre este să dobândim cât mai mult posibil din cel mai înalt caracter. Austin Phelps

Muntele viziunii nu se cucereşte pe nici un alt drum decât acela acoperit cu spini.

3 Decembrie

 

Eşti bine? Bărbatul tău şi copilul sunt bine?

Ea a răspuns: „Bine“.

Fii tare, suflete al meu!

Cei dragi ai tăi merg

În mormânt. Dumnezeu este al tău, chiar şi atunci;

  Fii tare.

Fii tare, suflete al meu!

Moartea se arată la orizont.

Ia seama, ascultă-L pe Dumnezeul tău! El te va purta prin asta;

  Fii tare.

Timp de şaizeci şi doi de ani şi cinci luni am avut-o pe soţia mea iubită, şi acum, în al nouăzeci şi doilea an al vieţii mele, am rămas singur. Dar mă întorc spre Domnul Isus care este mereu prezent, în timp ce mă plimb prin cameră, şi spun: „Doamne Isuse, sunt singur. Şi totuşi nu sunt singur, pentru că Tu eşti cu mine şi eşti Prietenul meu. Acum, Doamne, Te rog, mângâie-mă, întăreşte-mă şi dă umilului Tău servitor tot ce vezi că am nevoie“.

N-ar trebui să fim niciodată mulţumiţi până nu ajungem să-L cunoaştem pe Domnul Isus în felul acesta – până nu vom descoperi că El este Prietenul nostru etern – în permanenţă, în toate situaţiile, şi mereu gata să Se dovedească a fi Prietenul nostru.   George Mueller

 

Necazurile nu ne pot vătăma când le amestecăm cu supunere.

Gheaţa de pe copaci va îndoi multe ramuri până la punctul de rupere. În mod similar, văd o mare mulţime de oameni încovoiaţi şi striviţi de necazurile lor. Totuşi, când şi când întâlnesc pe cineva care cântă în necaz, şi atunci Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru situaţia mea, precum şi pentru a lui. Nu este cântec mai frumos decât acela cântat în timpul nopţii. Poate vă mai amintiţi povestea unei femei care, atunci când a murit singurul ei copil, a privit spre cer cu o faţă ca de înger şi a spus: „Îţi dau bucurie, scumpul meu copil“. Acea propoziţie solitară, simplă a rămas cu mine mulţi ani, dându-mi deseori energie şi mângâiere.

                                                                                          Henry Ward Beecher

Nici chiar pentru cei morţi nu-mi voi închide sufletul în întristare;

  Moartea nu ne poate despărţi pentru mult timp.

Căci nu este ca atunci când trandafirul care s-a căţărat pe zidul grădinii mele

A înflorit pe partea cealaltă?

  Moartea ascunde,

  Dar nu desparte;

Tu eşti deci pe partea cealaltă a lui Hristos!

Tu eşti cu Hristos, şi Hristos este cu mine;

În Hristos suntem încă uniţi.

4 Decembrie

S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte.

(Matei 14:23)

Una din binecuvântările zilei de şabat în vechime era liniştea, odihna şi pacea sfântă care veneau când aveau un moment de solitudine liniştită departe de lume. Există o putere specială care ia naştere în solitudine. Ciorile călătoresc în cârduri, şi lupii în haite, dar leul şi vulturul sunt de obicei singuri.

Puterea se găseşte nu în ocupaţii şi gălăgie, ci în linişte. Pentru ca un lac să reflecte cerul pe suprafaţa lui, trebuie să fie liniştit. Domnul nostru a iubit oamenii care se strângeau la el, dar sunt multe relatări în Scriptură când El a plecat de lângă ei pentru o scurtă perioadă de timp. Ocazional, El Se retrăgea din mulţime şi deseori Îşi petrecea serile singur pe munţi. Cea mai mare parte a lucrării Lui a fost făcută în satele şi oraşele de pe ţărmul mării, dar El iubea mai mult munţii şi la căderea nopţii în mod frecvent Se izola pe înălţimile lor pline de pace.

Singurul lucru de care avem nevoie astăzi mai mult decât orice altceva este să petrecem timp singuri cu Domnul nostru, stând la picioarele Lui în sfânta intimitate a prezenţei Lui binecuvântate. O, câtă nevoie avem să recuperăm arta pierdută a meditaţiei! O, câtă nevoie avem de „locul secret“ (Psalmul 91:1) ca parte a stilului nostru de viaţă! O, câtă nevoie avem de puterea care vine din aşteptarea lui Dumnezeu!  selectat

Este bine să trăieşti în valea plăcută,

  Unde lucrarea lumii este făcută,

Unde secerătorii cântă pe ogoarele cu grâu,

  Şi lucrează până la apusul soarelui.

Dar dincolo de pajişti văd munţii

  Unde zgomotele traficului încetează,

Şi merg după un Glas care mă cheamă

  De pe vârful muntelui plin de pace.

Da, este plăcut să trăieşti în valea cea frumoasă,

  Şi să lucrezi până la apusul soarelui;

Dar duhul meu tânjeşte după aerul piscului

  Când ziua şi lucrul ei s-au sfârşit.

Căci o Prezenţă suflă peste munţii tăcuţi,

  Şi dulceaţa ei trăieşte încă;

Aceeaşi linişte adâncă umple tot muntele,

  Când este suflată peste măslini.

Orice viaţă care doreşte să fie puternică trebuie să aibă Locul ei Preasfânt (Exod 26:33) în care intră numai Dumnezeu.

5 Decembrie

Ştiu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui;
nici nu stă în puterea omului, când umblă,
să-şi îndrepte paşii spre ţintă.

(Ieremia 10:23)

 

Povăţuieşte-mă pe cărarea cea dreaptă.

(Psalmul 27:11)

Mulţi oameni vor să-I dea directive lui Dumnezeu în loc să se lase călăuziţi de El. Ei vor să-I arate Lui calea în loc să-L urmeze supuşi acolo unde îi conduce El.  Madame Guyon

Am spus: „Lasă-mă să merg la câmp“;

  Dumnezeu a spus: „Nu, mergi la oraş“;

Am spus: „Dar nu sunt flori acolo“;

  El a spus: „Nu sunt flori, dar e o cunună“.

Am spus: „Dar cerul este întunecat,

  E numai zgomot şi agitaţie“;

Dar El plângea în timp ce mă trimitea înapoi,

  „E mai mult“, a spus El, „e păcat“.

Am spus: „Dar aerul e greu,

  Şi ceaţa învăluie soarele“;

El a răspuns: „Totuşi sufletele sunt bolnave,

  Şi lucrarea ta încă nu s-a terminat“.

Am spus: „Îmi va lipsi lumina,

  Şi prietenii spun că-mi vor simţi lipsa“;

El mi-a răspuns: „Alege în seara asta,

  Dacă să-ţi simt Eu lipsa, sau ei“.

Am cerut să mi se dea timp;

  El a spus: „E greu să te decizi?

Nu va părea deloc greu în cer

  Să fi călcat pe urmele paşilor Îndrumătorului tău“.

Am aruncat o privire spre câmp,

  Apoi mi-am îndreptat faţa spre oraş;

El a spus: „Copilul meu, te predai?

  Vei lăsa tu florile pentru cunună?“

Atunci mâna mea a mers în a Lui,

  Şi El a venit în inima mea;

Şi acum merg într-o lumină divină,

  Pe calea la care mi-era frică să mă uit.

                                                                  George MacDonald

6 Decembrie

Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.

(Apocalipsa 3:11)

George Mueller, un lider dintre fraţii din Plymouth, a făcut odată această mărturisire: „În iulie 1829 Dumnezeu a binevoit să descopere inimii mele adevărul cu privire la întoarcerea Domnului Isus şi să-mi arate că am făcut o mare greşeală stând retras şi urmărind convertirea completă a omenirii. Acest lucru a avut următorul efect asupra mea: În adâncul sufletului meu, am fost mişcat şi am simţit compasiune pentru păcătoşii care piereau şi pentru o lume adormită de Vrăjmaşul cel rău. Şi am început să mă gândesc: «N-ar trebui să fac tot ce pot pentru Domnul Isus şi să încerc să trezesc biserica Lui adormită înainte de întoarcerea Sa?»“

S-ar putea să mai fie încă mulţi ani dificili de muncă grea înaintea noastră înainte de împlinirea întoarcerii Lui profetice, dar semnele venirii Lui sunt foarte încurajatoare astăzi. De fapt, n-aş fi deloc surprins dacă aş vedea îngerul apocaliptic întinzându-şi aripile pentru ultimul său zbor triumfal astăzi înainte de apusul soarelui. N-aş fi surprins nici dacă ştirile de mâine dimineaţă ne-ar înfiora cu vestea că Hristos Domnul a sosit pe vârful Muntelui Măslinilor sau Muntelui Calvarului ca să proclame stăpânirea Lui mondială.

O, biserici moarte, treziţi-vă! O, Hristos, coboară! Cap cu cicatrice,  primeş­te-Ţi cununa! Mâini lovite, primiţi-vă sceptrul! Picioare rănite, primiţi-vă tronul! „Căci a Ta este împărăţia“ (Matei 6:13).   Thomas DeWitt Talmage

Poate va fi seara,

  Când lucrul zilei s-a sfârşit,

Şi ai timp să stai în amurg,

  Şi să priveşti soarele cum coboară,

În timp ce lunga zi luminoasă moare încet

  Pe mare,

Şi orele devin liniştite şi sfinte

  Cu gânduri despre Mine;

Când auzi copiii satului

  Alergând pe stradă –

Printre paşii aceia care trec

  Poate fi sunetul paşilor Mei.

De aceea îţi spun: Veghează!

  La lumina luceafărului de seară

Când camera se întunecă tot mai mult

  Ca norii din depărtare,

Vezi ca uşa ta să fie închisă şi încuiată

  În casa ta,

Căci s-ar putea să fie seară

  Când voi veni.

7 Decembrie

Nu veţi vedea vânt şi nu veţi vedea ploaie,
dar totuşi valea aceasta se va umple de apă,
şi veţi bea, voi, turmele voastre şi vitele voastre.
Dar aceasta este puţin lucru înaintea Domnului.
El va da pe Moab în mâinile voastre!

(2 Împăraţi 3:17-18)

Pentru raţiunea omenească, ceea ce promitea Dumnezeu părea pur şi simplu imposibil, dar nimic nu este prea greu pentru El. Fără nici un sunet sau semn şi din surse invizibile şi aparent imposibile, apa a curs toată noaptea, „şi dimineaţa, … iată că a venit apa … şi s-a umplut ţara de apă. … şi când a strălucit soarele peste ape … au văzut … apele roşii ca sângele“ (v. 20,22).

Necredinţa noastră doreşte întotdeauna un semn exterior, şi credinţa multor oameni este de cele mai multe ori bazată pe senzaţionalism. Ei nu sunt convinşi de autenticitatea promisiunilor lui Dumnezeu fără o manifestare vizibilă. Dar victoria cea mai mare a credinţei unui om este să se oprească, şi să ştie că El este Dumnezeu“ (vezi Psalmul 46:10).

Cea mai mare biruinţă a credinţei este să stai pe ţărmul impasibilei Mări Roşii şi să-L auzi pe Stăpânul spunând: „Staţi pe loc, şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta“ (Exod 14:13), şi „Să pornească înainte“ (Exod 14:15). Când vom păşi prin credinţă, fără nici un semn sau sunet, făcând primii noştri paşi în apă, vom vedea apele despicându-se. Continuând să mărşăluim înainte, vom vedea o cale deschisă chiar prin mijlocul mării.

Ori de câte ori am văzut lucrarea minunată a lui Dumnezeu în cazul unei vindecări miraculoase sau a unei eliberări extraordinare prin providenţa Sa, lucrul care m-a impresionat întotdeauna foarte mult a fost liniştea absolută în care s-a făcut acea lucrare. Am fost de asemenea impresionat de absenţa oricărui lucru senzaţional şi dramatic, şi de sentimentul inutilităţii mele totale în timp ce stăteam în prezenţa acestui Dumnezeu atotputernic, realizând cât de uşor era totul pentru El de făcut fără nici cel mai mic efort din partea Sa, şi fără nici un pic de ajutor din partea mea.

Este rolul credinţei să nu se îndoiască, ci pur şi simplu să se supună. În istorisirea de mai sus din Scriptură, oamenilor li s-a cerut: „Faceţi gropi în valea aceasta, groapă lângă groapă!“ (2 Împăraţi 3:16). Oamenii s-au supus, şi atunci apa a venit şi a curs în ele dintr-o sursă supranaturală până le-a umplut. Ce lecţie pentru credinţa noastră!

Doreşti o binecuvântare spirituală? Atunci sapă gropile şi Dumnezeu le va umple. Dar El va face aceasta în cele mai neaşteptate locuri şi în cele mai neaşteptate moduri. Fie ca Domnul să ne dea acea credinţă care acţionează „prin credinţă, nu prin vedere“ (2 Corinteni 5:7), şi fie ca noi să ne aşteptăm ca El să lucreze deşi nu vedem nici vânt nici ploaie.  A.B. Simpson

8 Decembrie

Ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu … îmbrăcaţi-vă cu … bunătate.

(Coloseni 3:12)

E o poveste veche despre un bătrân care purta mereu o cănuţă de ulei cu el oriunde mergea, şi când intra pe o uşă care scârţâia, picura puţin ulei pe balamale. Dacă întâlnea o poartă care se deschidea greu, ungea zăvorul. Şi aşa umbla prin viaţă, ungând toate locurile dificile, făcând să fie mai uşor pentru toţi cei care veneau după el. Oamenii îl considerau pe om excentric, ciudat şi nebun, dar el mergea înainte cu credincioşie, umplându-şi deseori cănuţa cu ulei când era aproape goală, şi ungând toate locurile dificile pe care le găsea.

În lumea aceasta, sunt multe vieţi care scârţâie şi scrâşnesc pe măsură ce-şi desfăşoară munca lor zilnică. Adesea se pare că nimic nu merge bine în aceste vieţi şi că au nevoie de o ungere cu „un untdelemn de bucurie“ (Psalmul 45:7), de blândeţe, sau de chibzuinţă.

Porţi tu cu tine cana ta cu untdelemn? Eşti gata în fiecare dimineaţă cu untdelemnul tău folositor? Dacă oferi untdelemnul tău omului care este cel mai aproape de tine, acesta ar putea să ungă toată ziua pentru el. Untdelemnul tău de bucurie va însemna mai mult decât crezi pentru cineva care este mâhnit. Sau untdelemnul poate fi un cuvânt de încurajare pentru un om care este plin de deznădejde. Să nu pregetăm niciodată să-l spunem, pentru că vieţile noastre pot  să-i atingă pe alţii numai o dată pe drumul vieţii, şi apoi căile noastre se pot despărţi şi să nu se mai întâlnească niciodată.

Untdelemnul bunătăţii a ros marginile ascuţite şi dure ale multor vieţi împietrite de păcat şi le-a făcut moi şi flexibile, gata să primească harul răscumpărător al Mântuitorului. Un cuvânt bun este o rază strălucitoare de soare pe o inimă întristată. De aceea dă altora strălucirea soarelui şi spune restul Domnului Isus.

Noi nu putem cunoaşte durerea

Pe care oamenii o pot avea;

Noi nu putem vedea sufletele

Bântuite de furtuna necazurilor;

Dar dragostea poate străluci pe cale

Astăzi, mâine;

Hai să fim buni.

Pe roata durerii sunt zdrobite atât de multe vieţi istovite,

Deci hai să le arătăm dragostea noastră cu cuvinte tandre.

Hai să fim buni.

Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. Romani 12:10

9 Decembrie

Întristările noastre uşoare de o clipă
lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă.

(2 Corinteni 4:17)

 

Se pune deseori întrebarea: „De ce este viaţa umană impregnată în atât de mult sânge şi udată cu atât de multe lacrimi?“ Răspunsul se găseşte în cuvântul „lucrează“, pentru că „întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi“ ceva foarte preţios. Ele ne învaţă nu numai calea spre victorie ci, mai mult încă, legea victoriei – există o răsplată pentru fiecare întristare, şi întristarea însăşi produce răsplata. Este chiar adevărul exprimat în acest imn vechi şi drag, scris de Sarah Adams în 1840:

Mai aproape, Dumnezeul meu, de Tine, mai aproape de Tine,

Chiar dac-ar fi să mă ridice o cruce.

Uneori bucuria are nevoie de durere ca să-i dea naştere. Fanny Crosby a fost o minunată compozitoare de imnuri americană care a trăit din 1820 până în 1915 şi care a compus mai mult de două mii de imnuri. Şi totuşi ea n-ar fi putut niciodată să scrie frumoasele cuvinte: „Îl voi vedea faţă către faţă“ dacă n-ar fi fost faptul că ea n-a privit niciodată cu uimire câmpurile înverzite, apusurile de soare, şi nici chiar licărirea din ochii mamei ei. Pierderea vederii ei a fost cea care a ajutat-o să dobândească un discernământ şi o înţelegere spirituală remarcabile.

Este mângâietor să ştim că întristarea rămâne numai noaptea şi dimineaţa pleacă. Şi o furtună este foarte scurtă în comparaţie cu o lungă zi de vară. Adu-ţi aminte că „seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia“ (Psalmul 30:5).

                                                                                          din Cântări în noapte   

Este o pace care apare curând după necaz,

  A nădejdii abandonate, nu a nădejdii împlinite;

O pace care nu se uită la ziua de mâine,

  Ci la furtuna pe care cu calm a potolit-o.

O pace care nu trăieşte acum în prisos de bucurie,

  Nici în viaţa fericită de dragoste şi siguranţă;

Ci în tăria infailibilă pe care o are inima,

  În conflictele câştigate în timp ce învaţă să rabde.

O pace care există în jertfa despărţirii,

  Într-o viaţă supusă, din voinţă şi pasiune liberă;

Nu este pacea la care ai meditat în Eden,

  Ci pacea care a triumfat în Ghetsimani.

10 Decembrie

Dacă suntem în necaz, suntem pentru mângâierea
şi mântuirea voastră; dacă suntem mângâiaţi,
suntem pentru mângâierea voastră,
care se arată prin faptul că răbdaţi aceleaşi suferinţe ca şi noi.
Şi nădejdea noastră pentru voi este neclintită, pentru că ştim că,
dacă aveţi parte de suferinţe, aveţi parte şi de mângâiere.

(2 Corinteni 1:6-7)

Există oameni în cercul tău de prieteni la care mergi în mod natural când treci prin încercări şi necazuri – oameni care întotdeauna par să spună exact cuvintele potrivite şi care îţi dau tocmai sfatul pe care îl doreai atât de mult? Dacă da, poate nu realizezi ce preţ mare au plătit ca să devină atât de pricepuţi la legarea rănilor tale deschise şi la ştergerea lacrimilor tale. Şi totuşi dacă ar fi să cercetezi trecutul lor, ai afla că au suferit mai mult decât marea majoritate a oamenilor.

Ei au urmărit firul de argint de care atârna lampa vieţii lor deşirându-se încet. Au văzut vasul de aur al bucuriei spart la picioarele lor, şi conţinutul lui risipit. Au experimentat valuri furioase, recolte veştejite, şi întuneric ziua în amiaza mare, dar toate acestea au fost necesare ca să-i transforme în infirmiere, medici şi slujitori ai altora.

Cutiile cu mirodenii din Orient pot fi o povară pentru vapor şi vin încet, dar odată ce sosesc aerul se umple de mirosul lor plăcut. În acelaşi fel, suferinţa este chinuitoare şi greu de suportat, dar imediat dedesubtul ei se ascunde disciplina, cunoaşterea şi posibilităţi nelimitate. Fiecare din acestea nu doar ne întăresc şi ne maturizează, dar totodată ne echipează ca să-i ajutăm pe alţii. Aşa că nu te îngrijora şi nu strânge din dinţi, aşteptând pur şi simplu cu o hotărâre încăpăţânată să treacă suferinţa. Mai degrabă, fii hotărât să obţii tot ce poţi din ea, atât pentru tine cât şi pentru binele celor din jurul tău, după voia lui Dumnezeu. selectat

Odată am auzit o cântare dulce,

  Care umplea aerul dimineţii,

Răsunând în desăvârşirea ei binecuvântată,

  Ca o rugăciune tandră şi stăruitoare;

Şi am căutat să găsesc cântăreţul,

  De unde lua naştere minunata cântare;

Şi am găsit o pasăre, grav rănită,

  Străpunsă de un spin crud.

Am văzut un suflet întristat,

  În timp ce-şi strângea aripile cu durere,

Dăruind speranţă, şi bucurie şi fericire

  Care să binecuvânteze o lume înlăcrimată

Şi am ştiut că o viaţă plină de bunătate,

  S-a născut din durere şi necaz,

Şi că un suflet lovit cânta,

  Cu inima străpunsă de un spin.

Ţi s-a spus de Cineva care te-a iubit,

  De un Mântuitor răstignit,

Ţi s-a spus de cuiele care L-au pironit,

  Şi de o suliţă care I-a străpuns coasta;

Ţi s-a spus de o biciuire crudă,

  De un Mântuitor care a suferit batjocura,

Şi a murit pentru mântuirea ta,

  Cu fruntea străpunsă de spini.

Tu „nu eşti mai presus de Învăţătorul tău“.

  Vrei să cânţi un refren plăcut?

Şi harul Său va fi suficient,

  Când inima ta va fi străpunsă de durere.

Vrei să trăieşti ca să-i binecuvântezi pe cei iubiţi de El,

  Cu toate că viaţa ta este lovită şi sfâşiată,

Ca pasărea care cânta atât de dulce,

  Cu inima străpunsă de un spin?

                                                                                                   selectat

11 Decembrie

 Binecuvântaţi pe Domnul, toţi robii Domnului,
care staţi noaptea în Casa Domnului! …
Domnul să te binecuvânteze din Sion,
El, care a făcut cerurile şi pământul!

(Psalmul 134:1,3)

Poate că vezi aceasta ca un moment ciudat pentru închinare – „staţi noaptea în Casa Domnului“. În adevăr, să te închini noaptea, când durerile noastre sunt mai profunde, este un lucru dificil. Şi totuşi în aceasta stă binecuvântarea, pentru că este încercarea credinţei desăvârşite. Dacă doresc să cunosc adevărata profunzime a dragostei prietenului meu, trebuie să văd cum reacţionează în timpul sezoanelor reci ale vieţii mele. Şi la fel este şi cu dragostea divină.

E uşor pentru mine să mă închin vara în strălucirea soarelui, când melodiile frumoase ale vieţii umplu văzduhul, şi roadele pline de sevă ale vieţii sunt încă în pomi. Dar când cântecul păsărilor încetează şi roadele cad din pomi, va mai continua inima mea să cânte? Voi mai rămâne în casa lui Dumnezeu noaptea? Îl voi mai iubi eu doar pentru cine este El? Voi mai dori eu să veghez un ceas cu El în Ghetsimani (vezi Marcu 14:37)? Îl voi ajuta eu să-Şi ducă crucea pe drumul suferinţei la Calvar? Voi sta eu lângă El în clipele morţii Lui, cu Maria, mama Lui, şi cu Ioan, ucenicul preaiubit? Aş fi eu în stare, împreună cu Iosif din Arimateea şi cu Nicodim, să iau trupul mort al lui Hristos de pe cruce?

Dacă pot să fac aceste lucruri, atunci închinarea mea este completă şi binecuvântarea mea glorioasă. Atunci în adevăr I-am arătat dragoste în timpul când a fost umilit. Credinţa mea L-a văzut în starea Lui cea mai de jos, şi totuşi inima mea a recunoscut măreţia Lui ascunsă în umilinţa Lui. Şi în sfârşit am ştiut cu adevărat că nu doresc darul, ci pe Dătător. Da, când pot să rămân în casa Lui în întunericul nopţii şi să mă închin Lui, L-am acceptat pe El numai pentru El Însuşi.

                                                                                               George Matheson

Ţinta mea este Dumnezeu Însuşi, nu bucuria, nici pacea,

Nici chiar binecuvântarea, ci El Însuşi, Dumnezeul meu;

Este partea Lui să mă conducă acolo, nu a mea, ci a Lui –

„Cu orice preţ, Domnul meu drag, pe orice drum!“

Astfel credinţa sare înainte spre ţinta ei în Dumnezeu,

Şi dragostea se poate încrede în Domnul ei ca s-o conducă acolo;

Susţinut de El, sufletul meu Îl urmează stăruitor

Până când Domnul a împlinit cea mai adâncă rugăciune a mea.

Nu contează dacă uneori calea este întunecoasă,

Nu contează dacă preţul este deseori mare,

El cunoaşte calea pe care eu trebuie să ajung la ţintă,

Drumul care duce la El este sigur şi drept.

Un lucru e sigur, nu pot să-I spun nu;

Un lucru fac, alerg spre Domnul meu;

Dându-I lui Dumnezeu gloria mea aici, când umblu,

Ştiind că în cer mă aşteaptă Marea mea Răsplătire.

 

 

 

12 Decembrie

Eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură
şi clipa plecării mele este aproape.

M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea,
am păzit credinţa.

(2 Timotei 4:6-7)

Aşa cum bătrânii soldaţi schimbă impresii despre cicatricele din bătăliile lor şi despre istoriile lor de război când se strâng laolaltă, când vom sosi în casa noastră cerească, vom vorbi despre bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu, care ne-a adus pe cale prin fiecare încercare. Nu mi-ar place să stau cu mulţimea îmbrăcată în haine pe care „şi le-au albit în sângele Mielului“ (Apocalipsa 7:14) şi să aud aceste cuvinte: „«Aceştia vin din necazul cel mare» – toţi în afară de tine“.

Cum ţi-ar place să stai acolo şi să fii arătat cu degetul ca singurul sfânt care n-a experimentat niciodată durerea? Niciodată! Te-ai simţi ca un străin în mijlocul unei tovărăşii sfinte. De aceea să fim mulţumiţi să luăm parte la bătălie, pentru că în curând vom purta cununa răsplătirii şi vom flutura ramura de palmier a laudei.

                                                                                          Charles H. Spurgeon

În timpul războiului civil din America, în bătălia de la muntele Lookout, Tennessee, un medic militar a întrebat un soldat unde a fost rănit. Soldatul rănit a răspuns: „Foarte aproape de vârful muntelui“. El nu se gândea la rana lui deschisă, ci se gândea numai că el cucerise terenul din apropierea vârfului muntelui.

Să mergem şi noi înainte spre străduinţe mai înalte pentru Hristos, să nu ne odihnim până nu vom putea striga de pe vârful muntelui: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa“.

Termină-ţi lucrarea, apoi odihneşte-te,

  Până atunci nu te odihni deloc;

Căci odihna pentru tine cu Dumnezeu

  Este odihnă pentru totdeauna.

Dumnezeu va examina viaţa ta nu pentru medalii, diplome sau grade, ci pentru cicatricele dobândite în bătălie.

Un cântăreţ medieval cânta odată despre eroul său:

Cu sabia lui credincioasă gata să dea ajutor;

  Ornamente nu purta nici unul,

Ci doar crestăturile de pe lamă.

Ce medalie mai nobilă de onoare ar putea să caute un om evlavios decât cicatricele slujirii, pierderile personale pentru cununa răsplătirii, dispreţul de dragul lui Hristos, şi a te consuma în slujba Stăpânului!

13 Decembrie

Îţi voi da vistierii ascunse, bogăţii îngropate.

(Isaia 45:3)

În faimoasele magazine de dantelă din Bruxel, există camere speciale pentru fabricarea celor mai fine dantele din lume, cu cele mai delicate modele. Camerele sunt ţinute complet în întuneric, cu excepţia luminii care cade direct pe modelul în lucru, de la o fereastră foarte mică. Doar un singur om stă în fiecare cameră mică, în care razele înguste de lumină cad pe firele pe care el le ţese, pentru că dantela este întotdeauna mai frumos şi mai delicat ţesută când ţesătorul însuşi este în întuneric, şi numai lucrul lui este în lumină.

Uneori întunericul din vieţile noastre este mai rău, pentru că nu putem nici măcar să vedem pânza pe care o ţesem sau să înţelegem ce facem. De aceea noi nu putem vedea nici o frumuseţe şi nici un eventual rezultat bun din experienţele noastre. Şi totuşi dacă suntem credincioşi să ne croim drum înainte şi „dacă nu vom cădea de oboseală“ (Gal. 6:9), într-o zi vom afla că cea mai splendidă lucrare a vieţii noastre a fost făcută în acele zile când era cel mai întuneric.

Dacă ai impresia că trăieşti în întuneric adânc, pentru că Dumnezeu lucrează pe căi ciudate şi misterioase, nu te teme. Mergi pur şi simplu înainte în credinţă şi în dragoste, neîndoindu-te de El niciodată. El veghează şi va scoate ceva bun şi frumos din toată durerea şi lacrimile tale. J.R. Miller

Suveicile scopului Său se mişcă

  Să ducă planul Său la îndeplinire;

Nu căuta prea curând să dezaprobi

  Lucrarea Lui, şi nu-i acorda încă

Motive întunecate, când, păşind tăcut,

  Zăreşti un labirint închis;

Căci iată, cu fiecare fir mai negru

  Se împleteşte un fir de aur.

  Ţese cu bucurie,

  Nu cu lacrimi,

El cunoaşte calea pe care mergi cu greu;

  Ţese cu grijă,

  Ţese cu rugăciune,

Dar lasă firul în mâna lui Dumnezeu.

                                                           din Jurnalul de casă canadian

14 Decembrie

Unul din ucenicii Lui I-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm…

El le-a zis: „Când vă rugaţi, să ziceţi: …vie Împărăţia Ta“.

(Luca 11:1-2)

 

Când unul din ucenici a spus: „Învaţă-ne să ne rugăm“, Domnul Şi-a ridicat ochii spre orizontul îndepărtat al lumii Tatălui Său. El a unit scopul final al vieţii eterne cu tot ce doreşte Dumnezeu să facă în viaţa umanităţii şi a împachetat totul într-o rugăciune plină de putere care a urmat după aceste cuvinte: „Iată dar cum trebuie să vă rugaţi“ (Matei 6:9). Şi ce contrast între rugăciunea Lui şi ce auzim deseori astăzi!

Cum ne rugăm când urmăm dorinţele inimilor noastre? Spunem: „Doamne, binecuvântează-mă pe mine, apoi familia mea, biserica mea, oraşul meu şi ţara mea“. Începem cu cei mai apropiaţi şi apoi continuăm cu cei mai de departe, rugându-ne în cele din urmă pentru extinderea împărăţiei lui Dumnezeu în toată lumea.

Însă rugăciunea Învăţătorului nostru începe de unde terminăm noi. El ne-a învăţat să ne rugăm mai întâi pentru lume şi apoi pentru nevoile noastre personale. Numai după ce rugăciunea noastră a acoperit fiecare continent, fiecare insulă îndepărtată a mării, fiecare om din ultimul trib ascuns, şi fiecare dorinţă şi scop al lui Dumnezeu pentru lume suntem învăţaţi să cerem o bucăţică de pâine pentru noi înşine.

Domnul Isus S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi şi nouă, plătind un preţ sfânt şi scump pe cruce. După ce El S-a dăruit în totul, este prea mult pentru El să ne ceară să facem acelaşi lucru? Nici un om nu va ajunge vreodată la ceva în împărăţia lui Dumnezeu şi nici nu va experimenta vreodată ceva din puterea Sa, până nu va învăţa această lecţie a rugăciunii – că interesul lui Hristos este legat îndeosebi de viaţă şi că toate considerentele noastre personale, indiferent cât de importante sau preţioase ar fi ele pentru noi, sunt secundare.  Dr. Francis

Când Robert Moffat, exploratorul şi misionarul scoţian din secolul al XIX-lea pentru Africa de sud, a fost odată rugat să scrie în albumul personal al unei tinere doamne, el a scris aceste cuvinte:

Albumul meu este o inimă sălbatică,

În care furtunile puternice ameninţă şi umbrele se odihnesc,

Fără nici o rază de lumină;

Să scriu Numele lui Isus acolo,

Şi să-i văd pe sălbatici plecându-se în rugăciune,

Şi să arăt lumii mai multă strălucire şi frumuseţe,

Aceasta este plăcerea sufletului meu.

„Împărăţia Lui nu va avea sfârşit“ (Luca 1:33), sau aşa cum spune o veche versiune moraviană: „Împărăţia Lui nu va avea hotar“.

Lucrarea misionară n-ar trebui să fie niciodată o idee a bisericii care vine prea târziu, pentru că este un gând anticipat al lui Hristos.

                                                                                   Henry Jackson Van Dyke 

15 Decembrie

Încrede-te în El.

(Psalmul 37:5)

Cuvântul „încredere“ este inima credinţei şi este cuvântul Vechiului Testament dat pentru stadiile de prunc sau tânăr în credinţă. Cuvântul „credinţă“ sugerează mai mult un act de voinţă, în timp ce cuvântul „convingere“ sugerează un act al minţii sau al intelectului, dar încrederea este limbajul inimii. Cuvintele „credinţă“ şi „convingere“ se referă mai mult la un adevăr crezut sau la ceva ce te aştepţi să se întâmple.

Încrederea implică mai mult decât aceasta, pentru că vede şi simte şi se bizuie pe aceia care au o viaţă deplină şi o inimă curată plină de dragoste. De aceea, haideţi să ne încredem în El, în toate întârzierile, în ciuda tuturor dificultăţilor, şi în faţa tuturor respingerilor pe care le întâlnim în viaţă. Şi în ciuda sentimentelor noastre şi a împotrivirii evidente, şi chiar când nu putem înţelege calea pe care mergem sau situaţia în care suntem, să ne încredem totuşi în El; căci „El va lucra“. Calea se va deschide, situaţia noastră se va schimba, şi rezultatul final va fi pace. În cele din urmă norii se vor ridica şi lumina zilei eterne va străluci în sfârşit.

Încrede-te şi stai liniştit când totul în jurul tău

  Îţi pune credinţa la grea încercare;

Nu lăsa nici o teamă şi nici un vrăjmaş să te intimideze,

  Aşteaptă-L pe Dumnezeu, încrede-te şi stai liniştit.

Încrede-te şi stai liniştit cu inimă statornică,

Ca o păsărică în cuibul ei,

Care se ascunde sub penele Lui,

  Strânge-ţi aripile, încrede-te şi stai liniştit.

16 Decembrie

 

Mai era acolo şi o proorociţă, Ana, … Ea nu se depărta de Templu,
şi zi şi noapte slujea lui Dumnezeu cu post şi cu rugăciuni.

(Luca 2:36-37)

Nu-ncape îndoială că noi învăţăm să ne rugăm rugându-ne, şi că cu cât ne rugăm mai mult, cu atât rugăciunile noastre vor fi mai bune. Oamenii care se roagă din când în când nu vor putea niciodată să ajungă la acel fel de rugăciune descris în Scripturi ca având „mare putere“ (Iacov 5:16).

Marea putere în rugăciune este la îndemâna noastră, dar trebuie să lucrăm pentru a o obţine. Să nu ne imaginăm vreodată că Avraam ar fi putut să mijlocească pentru Sodoma cu atâta succes, dacă n-ar fi avut o relaţie strânsă cu Dumnezeu în anii precedenţi ai vieţii lui. Acea noapte întreagă de luptă a lui Iacov de la Peniel cu siguranţă n-a fost prima întâlnire pe care a avut-o cu Dumnezeul său. Şi putem privi chiar la cea mai frumoasă şi mai minunată rugăciune a Domnului nostru din Ioan 17, înainte de suferinţele şi moartea Sa, ca rod al numeroaselor Sale nopţi devoţionale, şi a trezirii Lui deseori înaintea zorilor pentru a Se ruga.

Dacă un om crede că poate deveni puternic în rugăciune fără să se dedice rugăciunii, trăieşte o mare iluzie. Rugăciunea lui Ilie, care a oprit ploaia din ceruri şi mai târziu a deschis zăgazurile cerurilor, a fost doar un exemplu dintr-o serie lungă de rugăciuni fierbinţi şi puternice ale lui adresate lui Dumnezeu. O, dacă şi noi creştinii ne-am aminti că stăruinţa în rugăciune este necesară pentru ca rugăciunea să fie eficientă şi victorioasă!

Marii mijlocitori, care sunt rareori menţionaţi în legătură cu eroii şi martirii credinţei, au fost totuşi cei mai mari binefăcători ai bisericii. Faptul că ei au devenit canale ale binecuvântărilor de îndurare către alţii a fost posibil numai datorită rămânerii lor înaintea scaunului îndurării lui Dumnezeu.

Adu-ţi aminte că trebuie să ne rugăm ca să ne rugăm şi trebuie să stăruim în rugăciune pentru ca rugăciunile noastre să continue. Charles H. Spurgeon

  17 Decembrie

 

Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin;
şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.
Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta
.

(1 Tesaloniceni 5:23-24)

Mulţi ani după ce am citit prima dată: „Urmăriţi … sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul“ (Evrei 12:14), am început să urmăresc acest adevăr şi să încurajez pe toţi cei cu care vorbeam să facă la fel. Zece ani mai târziu Dumnezeu mi-a dat o viziune mai clară decât avusesem înainte despre modalitatea de a obţine sfinţenia – şi anume, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Imediat am început să împărtăşesc tuturor: „Noi suntem salvaţi de păcat şi sfinţiţi prin credinţă“. Am mărturisit aceasta în particular, în public şi în scris, şi Dumnezeu a confirmat aceasta printr-o mie de alţi martori. Am declarat acest adevăr neîncetat mai mult de treizeci de ani, şi Dumnezeu a continuat să-mi aprobe lucrarea.

                                                                                           John Wesley în 1771

L-am cunoscut pe Domnul Isus, şi El era foarte preţios pentru mine, dar am găsit ceva în adâncul meu care nu este plăcut, liniştit şi bun. Am făcut tot ce am putut ca să-mi reprim aceste trăsături, dar ele erau încă acolo. În cele  din  urmă  L-am căutat pe Domnul Isus pentru ajutor, şi când I-am încredinţat Lui voinţa mea, El a venit în inima mea şi a îndepărtat tot ce nu era plăcut, liniştit şi bun. Şi apoi El a închis uşa. George Fox

Chiar în momentul acesta, inima mea nu are nici cea mai mică urmă de sete după acceptarea mea de către Dumnezeu. Sunt singur cu El şi El îmi umple orice gol. Nu am nici o dorinţă şi nici o voinţă, decât în El. El mi-a pus picioarele în camera Sa mare. Şi sunt plină de o teamă respectuoasă şi mă minunez de felul cum El a cucerit totul în mine, prin dragostea Sa. Lady Huntington

Deodată am simţit ca şi cum o mână – nu slabă, ci atotputernică, şi nu cu mânie, ci cu dragoste – s-a aşezat pe fruntea mea. Însă nu am simţit-o atât de mult în afară cât înăuntru. Părea să apese pe întreaga mea fiinţă şi să trimită prin mine o energie sfântă, mistuitoare de păcat. Pe când se mişca în jos, inima mea la fel ca şi capul meu era conştientă de prezenţa acestei energii curăţitoare de suflet. Sub puterea ei am căzut la pământ, şi cuprins de bucuria şi uimirea acelui moment, am strigat cu voce tare. Mâna aceea puternică a continuat să lucreze în afara şi înăuntrul meu, şi oriunde se deplasa, părea să lase în urmă amprenta glorioasă a chipului Mântuitorului. Şi pentru câteva minute, oceanul adânc al dragostei lui Dumnezeu m-a înghiţit, în timp ce toate valurile şi talazurile lui cădeau peste mine. Bishop Hamline

Unele păreri ale mele despre sfinţenie, aşa cum am scris odată, sunt după cum urmează: Sfinţenia după mine are o natură dulce, calmă, plăcută, fermecătoare şi senină, care aduce o bucurie inexprimabilă, curată, radioasă, paşnică şi copleşitoare pentru suflet. Cu alte cuvinte, sfinţenia face sufletul ca un câmp sau ca o grădină a lui Dumnezeu, cu tot felul de roade şi flori plăcute, şi fiecare din ele bucurându-se netulburat de o linişte dulce şi de razele blânde şi înviorătoare ale soarelui.  Jonathan Edwards

Curentul irezistibil al dragostei mătură

Toate regiunile din străfunduri;

Păstrând gândurile şi dorinţele şi simţurile

Acum, şi în orice clipă, curate:

Mântuire deplină! Mântuire deplină!

De vina şi puterea păcatului.

18 Decembrie

 

În toate aceste lucruri noi suntem
mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.

(Romani 8:37)

 

Evanghelia şi darul lui Dumnezeu sunt structurate atât de minunat încât chiar vrăjmaşii şi forţele care sunt înşiruite să lupte împotriva noastră de fapt ajută la pavarea drumului nostru către porţile cereşti şi în prezenţa lui Dumnezeu. Aceste forţe pot fi folosite în acelaşi fel în care un vultur foloseşte vânturile puternice ale unei furtuni ca să se înalţe spre cer. La început el stă perfect liniştit, sus pe o stâncă, uitându-se cum se umple cerul de negură şi cum lovesc fulgerele în jurul lui. Şi totuşi nu se mişcă niciodată până nu simte izbucnirea furtunii, şi atunci cu un ţipăt pătrunzător el plonjează spre vânturi, folosindu-le ca să-l poarte tot mai sus.

Aceasta doreşte şi Dumnezeu de la fiecare din copiii Săi. El vrea să fim „mai mult decât biruitori“, transformând norii furtunoşi în care ale victoriei. Este evident că atunci când o armată devine mai mult decât biruitoare, îşi alungă vrăjmaşii de pe câmpul de luptă şi le confiscă hrana şi proviziile. Acesta este exact sensul acestui pasaj din Scriptură. Este multă pradă de luat!

Dragul meu credincios, după ce ai trecut prin teribila vale a suferinţei, ai plecat tu cu pradă? Când ai fost lovit de un rău şi ai crezut că ai pierdut totul, te-ai încrezut în Dumnezeu că vei ieşi din asta mai bogat decât erai înainte? A fi „mai mult decât biruitor“ înseamnă să iei prada de la vrăjmaşi şi să ţi-o însuşeşti. Ceea ce vrăjmaşii tăi au plănuit să folosească pentru a te învinge, poţi confisca spre folosul tău.

Când Dr. Moon, din Brighton, Anglia, a fost lovit dintr-odată de orbire, a spus: „Doamne, accept acest «talent» al orbirii pentru Tine. Ajută-mă să-l folosesc pentru gloria Ta astfel încât când Te vei întoarce, să-l iei «înapoi cu dobândă» (Matei 25:27)“. Atunci Dumnezeu i-a dat posibilitatea să inventeze Alfabetul Moon pentru orbi, prin care mii de oameni orbi au putut să citească Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel au ajuns la glorioasa cunoaştere mântuitoare a lui Hristos.

                                                                                                                       selectat

Dumnezeu nu a înlăturat „ţepuşul din carne“ al lui Pavel (2 Corinteni 12:7). Domnul a făcut un lucru mult mai bun – El l-a învins şi l-a făcut slujitorul lui Pavel. Slujba ţepuşurilor a fost deseori o slujbă mai mare pentru oameni decât slujba tronurilor.    selectat

19 Decembrie

Aceste lucruri vi se vor întâmpla ca să fiţi mărturie.

(Luca 21:13)

 

Viaţa este un urcuş abrupt, şi este întotdeauna încurajator să avem pe cineva înaintea noastră care „să-şi aducă aminte“ de noi şi să ne invite cu bucurie să urcăm mai sus. Noi urcăm toţi împreună, aşa că trebuie să ne ajutăm unul pe altul. Urcarea muntelui vieţii este o treabă serioasă, dar glorioasă; e nevoie de putere şi de perseverenţă ca să ajungi în vârf. Şi când vizibilitatea noastră devine mai bună pe măsură ce câştigăm altitudine, şi când descoperim lucruri importante, trebuie „să ne aducem aminte“ de încurajarea noastră pentru alţii.

Dacă ai mers puţin înaintea mea, cheamă-mă –

Aceasta va bucura inima mea şi va ajuta picioarele mele pe drumul stâncos;

Şi dacă, poate, lumina Credinţei este slabă, pentru că untdelemnul a scăzut,

Chemarea ta mă va călăuzi când voi rămâne în urmă, mergând cu greu.

Cheamă-mă, şi spune-mi că El a mers cu tine prin furtună;

Cheamă-mă, şi spune-mi că El te-a ţinut când copacii erau smulşi din rădăcini;

Că, atunci când cerurile tunau şi cutremurul zguduia muntele,

El te-a sprijinit şi te-a ţinut acolo unde aerul de sus era liniştit.

O, prietene, cheamă-mă, şi spune-mi pentru că nu pot să-ţi văd faţa;

Ei spun că străluceşte în triumf, şi că picioarele tale aleargă repede în cursă;

Dar e ceaţă între noi şi ochii mei spirituali sunt întunecaţi,

Şi nu pot să văd gloria, deşi tânjesc după un cuvânt din partea Lui.

Dar dacă vei spune că El te-a auzit când rugăciunea ta nu era decât un strigăt,

Şi dacă vei spune că El te-a văzut prin cerul nopţii întunecate de păcat –

Dacă ai mers puţin înainte, o, prietene, cheamă-mă –

Aceasta va bucura inima mea şi va ajuta picioarele mele pe drumul stâncos.

                                                                                                               selectat

20 Decembrie

Nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine.

(Ioan 16:32)

 

Cu siguranţă nu mai este necesar să spunem că transformarea convingerii în acţiune necesită un mare sacrificiu. Poate însemna renunţarea sau separarea noastră de anumiţi oameni sau de anumite lucruri, rămânând cu un sentiment straniu de deposedare şi de singurătate. De aceea omul care în cele din urmă se va înălţa ca un vultur spre înălţimile zilei fără nori şi va trăi în lumina soarelui lui Dumnezeu trebuie să se mulţumească să trăiască o viaţă de relativă singurătate.

Nu există păsări care să trăiască în atâta solitudine ca vulturii, pentru că ei nu zboară niciodată în stoluri. Rareori pot fi văzuţi doi vulturi împreună. Şi o viaţă care este dedicată lui Dumnezeu cunoaşte părtăşia divină, indiferent cât de multe prietenii omeneşti au trebuit să fie pierdute pe drum.

Dumnezeu caută „oameni vulturi“, pentru că nimeni nu va ajunge vreodată la împlinirea deplină a celor mai bune lucruri ale lui Dumnezeu în viaţa lui spirituală fără să înveţe să umble singur cu El. Îl vedem pe Avraam singur „în ţara Canaan, în timp ce Lot a locuit în cetăţile din câmpie … până la Sodoma“ (Gen. 13:12). Moise, deşi educat în toată înţelepciunea Egiptului, a trebuit să petreacă patruzeci de ani singur cu Dumnezeu în deşert. Şi Pavel, care era plin de toată cunoştinţa grecilor şi care a stat „la picioarele lui Gamaliel“ (Fapte 22:3), i s-a cerut, după întâlnirea cu Domnul Isus, să meargă imediat „în Arabia“ (Gal. 1:17) ca să înveţe viaţa de deşert cu Dumnezeu.

Să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne izoleze, dar prin aceasta nu înţeleg izolarea într-o mănăstire. Ci acea experienţă a izolării prin care Domnul creează o independenţă a vieţii şi a credinţei astfel încât sufletul să nu mai depindă de ajutorul, rugăciunile, credinţa şi grija permanentă a altora. Sprijinul şi inspiraţia de la alţii sunt necesare, şi ele au locul lor în creşterea unui credincios, dar la un moment dat ele pot să devină efectiv o piedică în calea credinţei şi a propăşirii unui om.

Dumnezeu ştie cum să schimbe împrejurările noastre ca să ne izoleze. Şi odată ce ne dăruim Lui şi El ne trece prin experienţa izolării, noi nu mai suntem dependenţi de cei din jurul nostru, deşi continuăm să-i iubim la fel de mult ca înainte. Atunci realizăm că El a făcut o lucrare nouă în noi şi că aripile sufletului nostru au învăţat să se înalţe tot mai sus.

Trebuie să îndrăznim să fim singuri, în felul în care Iacov a trebuit să fie singur pentru ca Îngerul lui Dumnezeu să-i şoptească la ureche: „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel“ (Gen. 32:28); în felul în care Daniel a trebuit să fie lăsat singur ca să vadă viziunile cereşti; şi în felul în care Ioan a trebuit să fie exilat pe insula Patmos ca să primească şi să înregistreze „descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu“ (Apocalipsa 1:1).

El singur a „călcat în teasc“ (Isaia 63:3) pentru noi. De aceea, suntem noi pregătiţi mai degrabă pentru un timp de „glorioasă izolare“ decât să-L părăsim pe El?

21 Decembrie

Ţara în care a mers, o voi da lui … pentru că
a urmat în totul calea Domnului.

(Deuteronom 1:36)

Orice sarcină dificilă care apare pe cărarea ta – orice mai degrabă n-ai face, care ar presupune cel mai mare efort, care ar provoca cea mai mare durere, şi care ar fi cea mai mare luptă – aduce cu ea o binecuvântare. Şi a refuza să faci aceasta indiferent de cât te-ar costa înseamnă să pierzi binecuvântarea.

Fiecare porţiune dificilă de drum pe care vezi urmele paşilor Învăţătorului şi pe care El te cheamă să-L urmezi conduce indiscutabil la binecuvântări. Şi sunt binecuvântări pe care nu le vei primi niciodată dacă nu mergi pe cărarea abruptă şi spinoasă.

Fiecare câmp de bătaie pe care îl întâlneşti, unde ţi se cere să tragi spada şi să te lupţi cu vrăjmaşul, are posibilitatea victoriei care se va dovedi că este o mare binecuvântare pentru viaţa ta. Şi orice povară grea pe care eşti chemat să o ridici ascunde în ea o taină miraculoasă a puterii. J.R. Miller

Nu pot s-o fac singur;

  Valurile se ridică repede şi sus,

Şi ceaţa acoperă totul în jur,

  Lumina se duce în sus;

Dar eu ştiu că noi doi

  Vom câştiga la sfârşit,

Isus şi cu mine.

Fricos, îndărătnic şi slab,

  Mă schimb cum se schimbă cerul;

Astăzi atât de plin de râvnă şi de Duh,

  Mâine prea slab ca să mai încerc;

Dar El niciodată nu Se dă bătut,

  Aşa că noi doi vom câştiga,

         Isus şi cu mine.

N-aş putea s-o conduc eu însumi,

  Barca mea pe marea înfuriată a vieţii;

Este Unul care stă lângă mine,

  Care trage şi cârmeşte cu mine.

Şi eu ştiu că noi doi

  Vom intra cu bine în port,

         Isus şi cu mine.

22 Decembrie

Şi iată că l-a apucat o groază şi un mare întuneric.

(Geneza 15:12)

În acest pasaj din Scriptură, soarele în sfârşit apusese, şi noaptea  orientală  şi-a aruncat repede vălul ei greu peste întreaga scenă. Epuizat de conflictul mintal, şi de efortul şi grijile zilei, Avraam a căzut într-un „somn adânc“ (v. 12). În timpul somnului, sufletul lui a fost apăsat de „o groază şi un mare întuneric“, care păreau să-l înăbuşe şi simţea ca un coşmar în inima lui.

Înţelegi tu oroarea acelui fel de întuneric? Ai trecut tu vreodată printr-o supărare teribilă care părea să se împace foarte greu cu dragostea desăvârşită a lui Dumnezeu – o supărare care vine şi se prăbuşeşte peste tine, smulge din sufletul tău odihna lui liniştită în harul lui Dumnezeu, şi o aruncă într-o mare de întuneric care nu este luminată nici măcar de o rază de speranţă? Ai avut vreo supărare provocată de răutate, când alţii au tratat cu cruzime şi cu asprime inima ta încrezătoare, şi tu chiar ai început să te întrebi dacă există într-adevăr un Dumnezeu sus care vede ce se întâmplă şi totuşi îngăduie să continue? Dacă ai cunoscut acest fel de supărare, atunci ştii ceva despre această „groază“ şi acest „mare întuneric“.

Viaţa umană este făcută din strălucire şi întuneric, umbre şi lumină solară, şi nori întunecoşi urmaţi de raze strălucitoare de lumină. Şi totuşi prin toate acestea, dreptatea divină a lui Dumnezeu împlineşte planul Său, afectând şi disciplinând fiecare suflet în parte.

Dragă prietene, dacă eşti plin de teamă cu privire la această „groază şi mare întuneric“ datorită felului cum lucrează Dumnezeu cu omenirea, învaţă să te încrezi în înţelepciunea Lui infailibilă, pentru că este egală cu dreptatea Lui neschimbătoare. Şi află că El care a îndurat „marele întuneric“ de pe Calvar şi sentimentul de a fi părăsit pe cruce este gata să te însoţească „prin valea umbrei morţii“ (Psalmul 23:4) până vei putea vedea soarele strălucind pe partea cealaltă.

Trebuie să ne dăm seama de „nădejdea … pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului“ (Evrei 6:19). Şi trebuie să ştim că deşi nu se vede în Templul Său, ancora noastră va fi bine înfiptă şi nu va ceda niciodată. Va rămâne neclintită până în ziua când El Se va întoarce, şi atunci o vom urma şi noi în portul sigur garantat pentru noi în Cuvântul neschimbat al lui Dumnezeu. F.B. Meyer

Ucenicii credeau că marea înfuriată i-a despărţit de Domnul Isus. De fapt, unii dintre ei credeau chiar ceva şi mai rău – credeau că necazul cu care se confruntau era un semn că El uitase de ei şi nu-I păsa de ei.

O, prietene drag, aşa se întâmplă când necazurile tale pot să-ţi provoace cea mai mare pagubă. Diavolul vine şi-ţi şopteşte: „Dumnezeu te-a uitat“ sau „Dumnezeu te-a părăsit“, şi inima ta necredincioasă strigă, aşa cum a strigat odată Ghedeon: „Dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri?“ (Judecători 6:13). Dumnezeu a îngăduit să vină peste tine această dificultate, ca să te aducă mai aproape de El. N-a venit ca să te despartă de Domnul Isus, ci ca să te facă să te agăţi de El cu mai multă credinţă, cu mai multă fermitate şi cu mai multă simplitate. F.S. Webster

Ar trebui să ne abandonăm pe noi înşine în mâna lui Dumnezeu mai deplin în acele momente când ni se pare că El ne-a abandonat. Să ne bucurăm de lumina şi mângâierea Lui când Îi face plăcere să ni le dea, dar să nu ne ataşăm de darurile Lui. Să ne ataşăm în schimb de El, şi când El ne cufundă în noapte, unde se cere credinţă pură, să continuăm să alergăm prin întunericul chinuitor.

O, credinţa care aduce biruinţa

  Când înfrângerea pare să fie foarte aproape!

O, credinţa care aduce biruinţa

  În bucuria răsunătoare a victoriei –

Credinţa triumfătoare, care nu cunoaşte înfrângerea sau teama.

                                                                                                     Herbert Booth

23 Decembrie

Drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine.

(1 Împăraţi 19:7)

 

Ce a făcut Dumnezeu cu Ilie, truditul Său slujitor? I-a îngăduit să doarmă şi apoi i-a dat ceva bun de mâncare. Ilie făcuse o lucrare foarte mare şi în entuzias­mul lui alergase „înaintea [carului] lui Ahab până la intrarea în Izreel“ (1 Împăraţi 18:46). Dar alergarea fusese prea lungă pentru el şi îi măcinase puterea fizică, făcându-l în cele din urmă să devină deprimat. Aşa cum alţii în această stare au nevoie de somn şi doresc să li se aline durerile, nevoile fizice ale lui Ilie trebuia să fie satisfăcute.

Sunt mulţi oameni minunaţi care sfârşesc acolo unde a sfârşit Ilie – „sub un ienupăr“ (1 Împăraţi 19:4)! Când se întâmplă asta, cuvintele Stăpânului sunt foarte liniştitoare: „Scoală-te şi mănâncă, fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine“. Cu alte cuvinte: „Am de gând să te înviorez“.

Deci să nu confundăm niciodată oboseala fizică cu slăbiciunea spirituală.

Sunt prea obosit ca să mă-ncred şi prea obosit ca să mă rog,

Ziceam eu, când puterea mea suprasolicitată m-a părăsit.

Singurul gând conştient pe care-l aveam în mintea mea

Era, o, de-aş putea să las totul şi să mă odihnesc.

Crezi că mă va ierta Dumnezeu,

Dacă mă voi duce la culcare aşa cum se duce un bebeluş,

Fără să întreb dacă am voie,

Fără măcar să încerc să mă-ncred şi să mă rog?

Te va ierta Dumnezeu? Adu-ţi aminte, inimă dragă,

Când vorbirea pentru tine era o artă necunoscută,

A tăgăduit mama ta că tu aveai nevoie de odihnă,

Sau a refuzat ea să-ţi pună capul pe pieptul ei?

Te-a lăsat ea să duci lipsă când nu puteai să ceri?

A dat ea copilului ei o sarcină prea mare?

Sau te-a legănat în braţele ei,

Şi apoi ţi-a păzit somnul de tulburări?

O, cât de repede poate dragostea unei mame să vadă,

Inconştientele dorinţe arzătoare ale prunciei.

Când ai ajuns prea obosit ca să te-ncrezi şi să te rogi,

Când forţa ta vitală suprasolicitată a cedat cu totul:

Atunci pur şi simplu lasă totul, şi odihneşte-te

Pe pieptul mamei, aşa cum obişnuiai să faci,

El ştie totul – Domnul nostru drag ştie,

Aşa că mergi la culcare, aşa cum merge un bebeluş;

Fără măcar să întrebi dacă ai voie,

Dumnezeu ştie când copilul Său este prea obosit să se roage.

El nu judecă numai după rugăciunile rostite,

El ştie când există dorinţe arzătoare de dragoste.

El ştie că tu te rogi, El ştie că tu te-ncrezi,

Şi El cunoaşte, de asemenea, limitele slabei ţărâni.

O, minunata compasiune a lui Hristos,

Pentru aleşii Săi la întâlnirea din noaptea aceea,

Când El le-a spus: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!“,

În timp ce asupra Lui apăsa vina întregii lumi –

Ţi-ai încredinţat viaţa în mâna Lui ca s-o păzească,

Deci nu te teme să mergi la culcare.

                                                                 Ella Conrad Cowherd

24 Decembrie

 

Într-o seară, …Isaac ieşise să cugete în taină pe câmp.

(Geneza 24:63)

Am fi credincioşi mai buni dacă am petrece mai mult timp singuri, şi am realiza efectiv mai mult dacă am întreprinde mai puţin şi am petrece mai mult timp în izolare, aşteptându-L în tăcere pe Dumnezeu. Lumea a devenit prea mult o parte din noi, şi suferim de ideea că nu realizăm nimic dacă nu suntem tot timpul ocupaţi, alergând încoace şi încolo. Nu mai credem în importanţa unui refugiu liniştit unde să stăm în tăcere, în umbră. Ca şi poporul lui Dumnezeu, am devenit în totul prea practici. Noi credem în a avea „toate fiarele noastre în foc“ şi că tot timpul pe care îl petrecem departe de nicovală sau de foc este timp pierdut. Şi totuşi niciodată timpul nostru nu este folosit mai profitabil ca atunci când îl punem deoparte pentru o meditaţie liniştită, stând de vorbă cu Dumnezeu şi privind spre cer. Nu putem avea niciodată prea multe momente libere în viaţă – ore puse deoparte în care sufletul nostru este complet deschis şi gata să primească orice gând sau îndemn ceresc pe care Dumnezeu doreşte să-l trimită pe calea noastră.

Cineva a spus odată: „Meditaţia este duminica minţii“. În aceste zile agitate, ar trebui să-i dăm deseori minţii noastre o „duminică“, un timp în care nu va face nici o lucrare, ci pur şi simplu va sta liniştită, va privi spre cer şi se va întinde înaintea Domnului ca lâna lui Ghedeon, lăsându-se îmbibată de picăturile de rouă din cer. Ar trebui să avem perioade de timp în care să nu facem nimic, să nu ne gândim la nimic şi să nu plănuim nimic, ci pur şi simplu să stăm întinşi în poala verde a naturii şi să ne odihnim puţin (vezi Marcu 6:31).

Timpul petrecut în acest fel nu este timp pierdut. Un pescar nu spune că pierde timp când îşi repară năvoadele, nici grădinarul nu simte că-şi iroseşte timpul când pentru câteva minute ascute lamele cositoarei. Şi oamenii care trăiesc la oraş astăzi ar face bine să urmeze exemplul lui Isaac şi să viziteze cât de des posibil câmpurile de la ţară, departe de forfota şi zarva oraşului. Când ajungi istovit de căldura şi zgomotul oraşului, comuniunea cu natura este foarte înviorătoare şi va avea o influenţă liniştitoare şi vindecătoare. Dacă mergi pe câmp, sau te plimbi pe malul mării, sau hoinăreşti pe o pajişte presărată cu margarete, lucrul acesta te va curăţi de impurităţile vieţii şi va face ca inima ta să bată cu o bucurie şi o speranţă nouă.

Micile griji care mă nelinişteau,

  Le-am pierdut ieri,

  Pe câmp cu Dumnezeu.

O poezie pentru seara de Crăciun:

Clopoţei prin zăpadă

O, Crăciun, Crăciunul fericit,

  A venit din nou cu adevărat,

Cu amintirile şi urările lui,

  Cu bucuria lui şi cu durerea lui!

Acorduri minore sunt în colinde

  Şi o umbră în lumină,

Şi o ramură de chiparos se înfăşoară

  Pe colacul sfânt în această seară.

Şi liniştea nu e-ntreruptă niciodată

  De râsul nechibzuit şi trivial,

Când ascultăm la lumina stelelor

  „Clopoţeii prin zăpadă“.

O, Crăciun, Crăciun fericit,

  N-a trecut prea mult timp

De când şi alte voci se amestecau

  Cu colindele şi cântările!

Dacă le-am putea auzi cântând,

  Aşa cum cântă acum,

Dacă am putea vedea strălucirea

  Cununii de pe fruntea celor dragi,

N-ar fi nici un strigăt de acoperit,

  N-ar curge nici o lacrimă ascunsă,

Când ascultăm la lumina stelelor

  „Clopoţeii prin zăpadă“.

O, Crăciun, Crăciun fericit,

  Aceasta nu mai poate fi;

Nu putem aduce înapoi zilele

  Neumbritei noastre bucurii,

Dar tu, Crăciun, Crăciun fericit,

  Dulce vestitor de voie bună,

Cu cântări sfinte de glorie

  Aduci încă bucurie sfântă.

Căci pacea şi speranţa pot să lumineze,

  Şi dragostea răbdătoare poate străluci,

Când ascultăm la lumina stelelor

  „Clopoţeii prin zăpadă“.

                                                             Frances Ridley Havergal

25 Decembrie

„Şi-i vor pune numele Emanuel“, care, tălmăcit, înseamnă:
„Dumnezeu este cu noi“.

(Matei 1:23)

 

Domn al păcii. (Isaia 9:6)

Este un cântec în văzduh!

  Este o stea pe cer!

Este rugăciunea din inimă a unei mame,

  Şi plânsul slab al unui prunc!

Şi steaua îşi revarsă strălucirea,

  În timp ce splendoarea cântă,

Căci ieslea din Betleem leagănă un Împărat.

Cu câţiva ani în urmă s-a publicat o felicitare de Crăciun remarcabilă cu titlul „Dacă Hristos n-ar fi venit“. Se baza pe cuvintele Mântuitorului nostru din Ioan 15:22: „Dacă n-aş fi venit“. Felicitarea arăta un slujitor al lui Dumnezeu care a adormit în timpul studiului său în dimineaţa de Crăciun şi apoi a visat o lume în care Domnul Isus nu venise niciodată.

În visul lui, s-a văzut plimbându-se prin casa lui, dar pe când se uita, n-a văzut nici un ciorap atârnat de şemineu, nici un pom de Crăciun, nici un colac sfânt şi nici un Hristos care să mângâie şi să bucure inimile sau care să ne mântuiască. Apoi s-a plimbat afară pe stradă, dar nu era nici o biserică cu turnul ei îndreptat spre cer. Şi când s-a întors şi a stat jos în biblioteca lui, şi-a dat seama că toate cărţile despre Mântuitorul nostru dispăruseră.

Slujitorul a visat că a sunat clopoţelul de la uşă şi că un mesager l-a rugat să viziteze pe mama unui prieten care era pe moarte. El a ajuns la casa ei, şi în timp ce prietenul lui stătea şi plângea, el a spus: „Am ceva aici care te va  mângâia“.  Şi-a deschis Biblia ca să caute o promisiune familiară, dar Biblia se termina cu Maleahi. Nu era nici o evanghelie şi nici o promisiune a speranţei şi a mântuirii, şi tot ce a putut face a fost să-şi plece capul şi să plângă împreună cu prietenul lui şi cu mama lui într-o disperare amară.

Două zile mai târziu stătea lângă coşciugul ei şi conducea serviciul ei funerar, dar nu era nici un mesaj de mângâiere, nici cuvintele despre o înviere glorioasă, şi nici un gând despre o locuinţă care s-o aştepte în ceruri. Era doar „ţărână în ţărână, şi cenuşă în cenuşă“, şi un lung, etern adio. În sfârşit şi-a dat seama că Hristos nu venise, şi a izbucnit în lacrimi, plângând cu amar în visul lui chinuitor.

Apoi s-a trezit deodată cu o tresărire, şi un strigăt tare de bucurie şi de laudă a ţâşnit de pe buzele lui când a auzit corul lui cântând aceste cuvinte în biserica lui din apropiere:

O, veniţi, voi toţi cei credincioşi, plini de bucurie şi victorioşi,

  O, veniţi, veniţi la Betleem!

Veniţi şi priviţi-L pe Împăratul îngerilor, care S-a născut,

  O, veniţi să-L adorăm pe Hristos Domnul!

Să ne veselim şi să ne bucurăm astăzi, căci El a venit. Şi să ne amintim de proclamaţia îngerului: „Vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul“ (Luca 2:10-11).

El vine să facă să curgă binecuvântarea Lui,

  Până unde ajunge blestemul.

Fie ca inimile noastre să meargă afară la oamenii neconvertiţi din ţări străine care nu au ziua binecuvântată de Crăciun. „Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase şi beţi băuturi dulci, şi TRIMITEŢI CÂTE O PARTE ŞI CELOR CARE N-AU NIMIC PREGĂTIT, căci ziua aceasta este închinată Domnului nostru“ (Neemia 8:10).

26 Decembrie

Şedeţi aici până Mă voi duce acolo să Mă rog.

(Matei 26:36)

Este un lucru foarte dificil să fii ţinut în umbră în timpul unei crize. În grădina Ghetsimani, opt din cei unsprezece ucenici care au mai rămas au fost lăsaţi în urmă fără să aibă nimic de făcut. Când Domnul Isus a mers înainte ca să Se roage, Petru, Iacov şi Ioan au mers cu El ca să stea de veghe, dar ceilalţi s-au aşezat jos şi au aşteptat. Cred că cei lăsaţi în urmă trebuie să se fi plâns. Erau în grădină, dar asta era tot, pentru că ei nu participaseră la cultivarea florilor ei. Era un timp furtunos de criză şi mare stres, şi totuşi lor nu le era îngăduit să participe.

Tu şi eu am avut cu siguranţă această experienţă şi am simţit aceeaşi dezamăgire. Poate că tu ai văzut că se iveşte o mare oportunitate pentru slujirea creştină, şi unii oameni sunt trimişi imediat în lucrare, în timp ce alţii încă mai sunt pregătiţi ca să meargă. Şi totuşi tu eşti forţat să nu faci nimic, ci doar să stai şi să aştepţi. Sau poate că boala şi sărăcia au venit pe calea ta, sau poate că a trebuit să înduri o dezonoare teribilă. Oricare ar fi situaţia ta, ai fost oprit de la slujire, şi acum eşti supărat şi nu înţelegi de ce trebuie să fii exclus de la această parte a vieţii creştine. Pare nedrept că ţi s-a îngăduit să intri în grădină, dar nu ai găsit nici o potecă atribuită ţie odată ce ai intrat.

Stai liniştit, dragă suflete – lucrurile nu sunt ceea ce par! Tu nu eşti exclus de la nici o parte a vieţii creştine. Crezi că grădina Domnului are locuri doar pentru cei care umblă sau pentru cei care stau în picioare? Nu! Ea are un loc pus deoparte şi pentru cei care sunt obligaţi să stea jos. Aşa cum există trei diateze pentru un verb – activă, pasivă şi neutră – există trei diateze şi pentru verbul lui Hristos „a trăi“. Sunt oameni activi, care merg direct la luptă, şi luptă până la apusul soarelui. Sunt oameni pasivi, care stau în mijloc şi pur şi simplu raportează despre desfăşurarea luptei. Totuşi sunt şi oameni neutri – cei care nu pot nici să lupte nici să fie spectatori ai luptei, ci trebuie pur şi simplu să stea culcaţi şi să aştepte.

Când vine această experienţă, nu te gândi că ai fost dat la o parte. Adu-ţi aminte că Însuşi Hristos este cel care îţi spune: „Şezi aici“. Locul tău în grădină a fost de asemenea pus deoparte. Dumnezeu l-a ales special pentru tine, şi nu este doar un loc de aşteptare. Sunt unele vieţi pe care El le aduce în această lume nu pentru a face o lucrare mare şi nici pentru a purta poveri mari. Slujba lor este doar să fie – ei sunt verbe neutre, sau flori din grădină care nu au o misiune activă. Ei  n-au câştigat nici o victorie mare şi n-au fost niciodată onoraţi cu cele mai bune locuri la o masă festivă – ei doar au ieşit din câmpul vizual al oamenilor ca Petru, Iacov şi Ioan.

Cu toate acestea, Domnului Isus Îi face plăcere să Se uite la ei, pentru că prin parfumul şi frumuseţea lor simplă, ei I-au adus bucurie. Şi tocmai existenţa lor şi păstrarea frumuseţii lor în vale a înviorat inima Stăpânului. Aşa că nu trebuie să te plângi dacă eşti una din aceste flori!  selectat     

27 Decembrie

 

L-au pus în fiare. (Psalmul 105:18)

Fiarele necazurilor şi ale pierderilor, poverile purtate în tinereţe, şi lupta sufletului împotriva păcatului, toate contribuie la dezvoltarea unei tenacităţi de fier şi a unei puteri bine direcţionate, precum şi a răbdării şi a tăriei de caracter. Şi aceste trăsături formează temelia indispensabilă şi structura unui caracter nobil.

Nu fugi niciodată de suferinţă, ci rabd-o în tăcere, cu răbdare şi cu supunere, având siguranţa că aceasta este calea lui Dumnezeu de a turna picătură cu picătură fier în viaţa ta spirituală. Lumea caută lideri de fier, armate de fier, tendoane de fier şi muşchi de oţel. Dar Dumnezeu caută sfinţi de fier, şi întrucât nu există altă cale de a da fier naturii morale a poporului Său decât lăsându-i să sufere, El îi lasă să sufere.

Vezi cum se duc cei mai buni ani din viaţa ta în timp ce tu suferi de monotonie forţată? Eşti supărat din cauza împotrivirii, din cauză că nu eşti înţeles şi din cauză că eşti dispreţuit de ceilalţi? Suferinţele tale par la fel de dense ca subarboretul cu care se confruntă cineva care străbate o junglă? Atunci fii tare! Timpul tău nu este irosit, pentru că Dumnezeu pur şi simplu te pune la regimul Său de fier. Coroana ta de fier a suferinţei precede coroana ta de aur a gloriei, şi fierul intră în sufletul tău ca să-l facă tare şi curajos.  F.B. Meyer

Dar tu nu te supăra dacă ţi-e calea aspră şi râpoasă,

Nici dacă dimineaţa e rece şi neliniştită, nici dacă amiaza e fierbinte;

Şi să nu te abaţi nici la stânga nici la dreapta,

Ci mergi drept înainte, şi nu tremura la venirea nopţii,

  Pentru că drumul acesta te duce acasă.

28 Decembrie

Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!

(Filipeni 4:4)

Cântă un cântecel al încrederii,

  O, inima mea!

Cântă-l doar pentru că trebuie,

  Aşa cum frunzele înmuguresc;

Aşa cum florile îşi croiesc drum prin ţărână;

Cântă, inima mea, pentru că trebuie.

Nu aştepta o mulţime nerăbdătoare –

  Păsări peste păsări;

Este cântecul solitar

  Cel care se aude.

Orice glas va începe să cânte în zori,

Dar tu fii o privighetoare, inima mea!

Cântă peste zăpada iernii,

  Străpunge norii;

Cântă când se lasă ceaţa –

  Cântă clar şi tare;

Dar cântă cel mai frumos în întuneric;

Şi cel ce nu doarme va auzi.

Şi când El te va auzi cântând, Se va pleca spre tine cu un zâmbet pe faţa Lui binevoitoare. Şi în timp ce va asculta plin de bucurie, va spune: „Cântă, copilul Meu drag. Eu te aud şi vin să te scap. Voi căra în locul tău acea povară. Aşa că sprijină-te tare de Mine, şi drumul acesta va fi din ce în ce mai neted“.

29 Decembrie

 

Haideţi … căci am văzut ţara, şi iată că era foarte bună.
Ce! Staţi şi nu ziceţi nimic? Nu fiţi leneşi şi porniţi
să puneţi stăpânire pe ţara aceasta. …
Dumnezeu a dat-o în mâinile voastre;
este un loc unde nu lipseşte nimic din tot ce este pe pământ.

(Judecători 18:9-10)

„Haideţi!“ Această poruncă ne arată că este ceva de făcut, ceva hotărât pentru noi şi că nimic nu devine al nostru dacă nu-l luăm în stăpânire. „Fiii lui Iosif, Manase şi Efraim, şi-au luat în stăpânire moştenirea“ (Iosua 16:4, KJV). „Casa lui Iacov îşi va lua înapoi moşiile“ (Obadia 17). „Oamenii fără prihană moştenesc fericirea“ (Proverbe 28:10).

Trebuie să avem o credinţă care-şi însuşeşte când este vorba de promisiunile lui Dumnezeu şi ar trebui să facem din Cuvântul Său proprietatea noastră personală. Un copil a fost întrebat odată ce este credinţa care-şi însuşeşte, şi el a răspuns: „Aceasta înseamnă să iei un creion şi să subliniezi fiecare «pentru mine», «al meu» şi «mie» din Biblie“.

  Ia orice cuvânt doreşti pe care l-a spus El şi spune: „Acest cuvânt este cuvântul meu“. Pune degetul pe o promisiune şi spune: „Este a mea“. Cât din Cuvântul lui Dumnezeu ai primit şi ţi-ai însuşit, şi despre cât din el ai putut să spui: „Acesta s-a împlinit în viaţa mea“? Pe câte din promisiunile Lui ţi-ai scris numele şi ai spus: „Aceasta s-a împlinit pentru mine“?

„Fiule, … tu întotdeauna eşti cu mine, şi tot ce am eu este al tău“ (Luca 15:31). Nu-ţi pierde moştenirea prin propria neglijenţă.

Când credinţa merge la piaţă, întotdeauna ia un coş.

30 Decembrie

Petru era păzit în temniţă, şi Biserica nu înceta
să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.
(Fapte 12:5)

Petru era în închisoare, aşteptându-şi execuţia, şi biserica nu avea nici o putere şi nici o influenţă umană care l-ar fi putut salva. Nu exista nici un ajutor pământesc disponibil, ci ajutorul putea fi obţinut doar pe cale cerească. Aşa că biserica s-a dedicat rugăciunii fierbinţi şi insistente. Şi Dumnezeu a trimis un înger, care „a deşteptat pe Petru, lovindu-l în coastă“ (v.7). Apoi „au trecut de straja întâia şi a doua, au ajuns la poarta de fier, care dă în cetate, şi ea li s-a deschis singură“ (v.10), şi Petru a fost liber.

Poate există o „poartă de fier“ în viaţa ta, care îţi blochează calea. Ca o pasăre închisă în colivie, deseori ai lovit în barele de fier, dar în loc să-ţi îmbunătăţeşti situaţia, ai devenit şi mai obosit şi mai extenuat şi ţi-ai pricinuit şi mai multă durere de inimă. Este un secret pe care trebuie să-l afli – secretul rugăciunii cu credinţă.

Apoi, când vei ajunge la poarta de fier, se va deschide aşa cum s-a deschis pentru Petru: „singură“.

Câtă energie irosită şi ce dezamăgire dureroasă va fi evitată odată ce vei învăţa să te rogi aşa cum s-a rugat biserica primară în „camera de sus“ (Fapte 1:13)! Dificultăţile insurmontabile vor dispare şi împrejurările potrivnice vor deveni favorabile odată ce vei învăţa să te rogi – nu cu credinţa ta, ci cu credinţa lui Dumnezeu. Mulţi din cei dragi ai tăi au fost legaţi de Satan şi întemniţaţi de el ani de zile, şi ei aşteaptă pur şi simplu să se deschidă porţile. Ei vor fi eliberaţi în Hristos când tu te vei ruga lui Dumnezeu fierbinte şi insistent, cu credinţă.  C.H.P.

Situaţiile urgente necesită rugăciuni intense. Când omul însuşi devine o rugăciune nimic nu poate rezista atingerii ei. Ilie s-a plecat spre pământ pe muntele Carmel cu faţa între genunchi, şi el a devenit rugăciunea.

Rugăciunea rostită nu este întotdeauna necesară, pentru că rugăciunea poate fi deseori prea intensă pentru a fi exprimată în cuvinte. În cazul lui Ilie, întreaga lui fiinţă era în contact cu Dumnezeu şi era mobilizată împreună cu El împotriva forţelor răului. Şi vrăjmaşii cei răi ai lui Ilie nu se puteau împotrivi acestui fel de rugăciune în formă umană – un lucru de care este mare nevoie astăzi.

                                                                          din Timpul genunchilor plecaţi

„Suspine negrăite“ (Rom. 8:26), aşa sunt deseori rugăciunile pe care Dumnezeu nu le poate refuza.  Charles H. Spurgeon

31 Decembrie

 

Până aici Domnul ne-a ajutat.

(1 Samuel 7:12)

Cuvintele „până aici“ sunt ca o mână care arată în direcţia trecutului. „Trecuse destulă vreme … Trecuseră douăzeci de ani“ (v.2), dar chiar dacă ar fi trecut şaptezeci de ani, „până aici Domnul ne-a ajutat“! Fie în sărăcie, bogăţie, boală sau sănătate, fie acasă sau în ţări străine, fie pe uscat, pe mare sau în aer, şi fie în onoare, dezonoare, greutăţi, bucurie, încercări, biruinţe, rugăciuni sau ispite – „până aici Domnul ne-a ajutat“!

Ne place întotdeauna să privim la un drum lung străjuit de copaci frumoşi. Copacii sunt o privelişte plăcută şi par să formeze un templu din plante, cu stâlpi puternici din lemn şi arcade de frunze. În acelaşi fel în care priveşti la un drum frumos ca acesta, de ce nu priveşti înapoi la drumul anilor vieţii tale? Uită-te la ramurile mari şi verzi ale îndurării lui Dumnezeu de deasupra capului şi la stâlpii puternici ai bunătăţii şi ai credincioşiei Lui care ţi-au adus multă bucurie. Vezi păsări cântând pe ramuri? Dacă te uiţi mai de aproape, cu siguranţă vei vedea multe, pentru că ele cântă despre îndurarea lui Dumnezeu primită „până aici“.

Aceste cuvinte arată şi spre înainte. Cel care ajunge într-un anumit punct şi scrie cuvintele „până aici“ realizează că n-a ajuns încă la capătul drumului şi că mai are de parcurs o distanţă. Mai sunt încă încercări, bucurii, ispite, bătălii, înfrângeri, biruinţe, rugăciuni, răspunsuri, trudă şi putere care urmează să vină. Acestea sunt apoi urmate de boală, bătrâneţe şi moarte.

Deci, se termină viaţa după moarte? Nu! Trebuie să mai vină acestea: învierea în asemănarea Domnului Isus; tronuri, harfe, şi cântarea psalmilor; a fi „îmbrăcat … în haine albe“ (Apocalipsa 3:5), a vedea faţa Domnului Isus şi a fi în părtăşie cu sfinţii; şi a experimenta gloria lui Dumnezeu, plinătatea eternităţii şi bucuria infinită. Aşa că, dragul meu credincios, „fii tare, îmbărbătează-ţi inima“ (Psalmul 27:14), şi cu mulţumire şi încredere înalţă-ţi glasul în laudă, pentru că:

Domnul care „până aici“ te-a ajutat

Te va ajuta tot restul călătoriei tale.

Când cuvintele „până aici“ sunt citite în lumina cerului, ce perspective glorioase şi miraculoase descoperă ele privirilor noastre pline de recunoştinţă!

                                                                                          Charles H. Spurgeon

Păstorii din Alpi au un obicei frumos la sfârşitul zilei; ei îşi cântă unul altuia un rămas bun de seară. Aerul este atât de curat încât cântările se pot auzi la distanţe foarte mari. Când soarele începe să apună, ei îşi adună turmele şi încep să le conducă pe cărări de munte în timp ce ei cântă: „«Până aici Domnul ne-a ajutat». Să lăudăm Numele Său!“

În final, după obiceiul lor frumos, ei îşi cântă unul altuia un rămas bun amabil şi prietenos: „Noapte bună! Noapte bună!“ Cuvintele încep apoi să răsune în ecou de pe o coastă a muntelui pe alta, repercutându-se plăcut şi uşor până când sunetele se pierd în depărtare.

Hai să ne chemăm şi noi unul pe altul prin întuneric până când noaptea devine însufleţită de sunetul multor glasuri, încurajându-i pe călătorii obosiţi ai lui Dumnezeu. Şi fie ca ecourile să se transforme într-o furtună de aleluia care va izbucni în valuri tunătoare în jurul tronului Său de safir. Atunci, la ivirea zorilor, ne vom trezi pe ţărmul „mării de sticlă“ (Apocalipsa 4:6), strigând împreună cu oştile răscumpărate ale cerului: „A Celui ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!“ (Apoc. 5:13).

Cu acest cântec al meu prin veacurile fără sfârşit,   Isus m-a condus tot drumul.

ŞI AU ZIS A DOUA OARĂ: „ALELUIA!“

Apocalipsa 19:3


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat: