Publicat de: damianion | octombrie 2, 2011

Cuvantul lui Dumnezeu pentru azi – Octombrie 2011

1 OCTOMBRIE

Tît  2.1-15

            Alături de aceia care sunt rânduiţi
„bătrâni” în adunare (cap. 1.5-9), fiecare creştin, tânăr sau vârstnic, frate sau soră, trebuie
să aibă o bună mărturie (v. 2-10). Îndemnul adresat ro­bilor se aplică tuturor
răscumpăraţilor Domnului. Puţini sunt aceia care nu au un şef peste ei şi, în
orice fel, fiecare trebuia să se poată numi, ca şi Pavel, rob al lui Dumnezeu (cap. 1.1). Să
fim „ornamente” care pun în valoare învăţătura dată de învăţătorul nostru
(v. 1; comp. cu 1 împăraţi 10.4,5).

            Versetele 11 şi 12 ne înfăţişează harul lui Dumnezeu manifestându-se
sub două forme: 1. aduce tuturor
oamenilor o mântuire pe care n-o puteau aştepta prin ei înşişi; 2. îl instru­ieşte pe copilul lui Dumnezeu, învăţându-1 să trăiască cum­pătat în viaţa personală; drept în relaţiile cu alţii; cu evlavie în relaţiile cu Domnul.
Întreaga viaţă creştină este legată de aceste trei adverbe, iar ceea ce o
susţine este speranţa care
umple sufletul de fericire în
prezent (v. 13; cap. 1.2; 3.7).

            „Dumnezeului nostru Mântuitor, … marelui nos­tru
Dumnezeu şi Mântuitor Isus
Hristos” (v. 10, 13; vezi şi cap. 1.3,4; 3.4,6): acest titlu, cuprins în
Numele lui Isus (Dumnezeu Mântuitor) ne aminteşte că noi îi datorăm Lui to­tul.
Cu toate acestea, să nu uităm niciodată că El ne-a mântuit nu pentru noi
înşine, ci pentru El însuşi (v.
14).

2 OCTOMBRIE

Tît  3.1-15

            Purtarea noastră faţă de autorităţi
şi faţă de toţi oamenii trebuie, în mod necesar, să fie deosebită de tot ce
eram „şi noi” înainte de întoarcerea la Dumnezeu. Şi această aminti­re a
tristei noastre stări de altădată este în măsură să ne facă „plini de blândeţe
faţă de toţi oamenii” (v. 2; Filipeni 4.5). Departe de a ne ridica
deasupra lor, noi putem să-i invităm, prin propriul nostru exemplu, să profite
de acelaşi har care ne-a regenerat pe noi (prin spălarea naşterii din nou).

            În această epistolă, faptele bune sunt menţionate de
şase ori (cap. 1.16; 2.7,14;
3.1,8,14). Sub pretext că ele nu
au va­loare pentru mântuire (v. 5), noi riscăm să le subestimăm im­portanţa şi să ne
despărţim de alţi creştini mai puţin instruiţi asupra altor aspecte doctrinare.
Dimpotrivă, noi trebuie să fim „cei
dintâi
în fapte bune”, şi aceasta cu un dublu scop: întâi

pentru a fi de folos oamenilor (v. 8), apoi pentru a nu fi neroditori (v. 14).
Domnul are plăcere să producă roade în viaţa alor Săi şi tot El apreciază
natura lor. Bună este
numai lucrarea făcută pentru El. Vânzând
parfumul pentru a da săra­cilor, Maria ar fi făcut o faptă bună înaintea
ochilor lumii, dar, vărsându-1 pe picioarele Domnului, a ştiut să facă o
lucrare bună pentru El (Matei
26.10).

3 OCTOMBRIE

Filimon 1-12

            In manualele şcolare, lecţiile
propriu-zise sunt adesea ur­mate de câte un exerciţiu aplicativ. Epistola către Filimon ne face să ne
gândim la aceasta. Ea nu conţine nicio revelaţie particulară, însă ne arată
punerea în practică de către Pavel şi tovarăşii lui a îndemnurilor din
celelalte epistole ale sale. „Imbrăcaţi-vă deci, ca nişte aleşi ai lui
Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, sme­renie…”,
le scria el colosenilor (cap.
3.12…; comp. şi v. 5 cu Efeseni 1.15). Şi tocmai în Colose locuia Filimon, om
evlavios, prieten al apostolului, bogat, pentru că avea sclavi. Unul dintre ei,
Onisim, după ce fugise de la el, 1-a întâlnit pe Pavel, întemniţat la Roma, şi
s-a întors la Dumnezeu. Acum apostolul îl trimitea la stăpânul lui, purtând
acest me­saj emoţionant. Era o acţiune contrară poruncii legii, potrivit căreia sclavul
fugit nu trebuia dat înapoi stăpânului său (citiţi Deuteronom 23.15,16). Legea,
în adevăr, ţinea cont de împie­trirea inimii omului (comp. cu Marcu 10.5), în
timp ce harul, la
apostol, ţinea cont de acelaşi har care lucra şi în inima lui Filimon. Pavel
cunoştea dragostea acestuia pentru toţi
sfinţii (v. 5) şi dovezile pe care le dăduse (v. 7).

4 OCTOMBRIE

Filimon 13-25

            Onisim înseamnă
„folositor”. Odinioară sclav nefolositor, de acum îşi merita numele (v. 11). In plus, devenise şi un frate credincios şi preaiubit
(v. 16; Coloseni 4.9). Niciun nume nu are preţ mai mare
ca acela de frate şi el
se potriveşte atât stă­pânului creştin (v. 7b; 20), cât şi sclavului creştin. Cât despre Pavel, el nu
apelează la alte titluri decât la acelea de bătrân şi de întemniţat al lui Isus
Hristos (v. 9). Dacă s-ar fi gândit numai la el însuşi, nu s-ar fi lipsit de
serviciile lui Onisim. Dorea însă să-i dea ocazie: acestuia, de a da mărturie în casa în care odinioară se
purtase rău, iar lui Filimon, de
a constata roadele acestei convertiri şi de a „arăta dragoste” faţă de el
(2 Corinteni 2.8).

            Această istorie a lui Onisim este,
într-un sens, a noastră. Sclavi răzvrătiţi, noi am fost găsiţi pe drumul
voinţei proprii şi am fost readuşi la Stăpânul nostru, dar nu pentru a fi în
robie, ci ca aceia pe care El îi numeşte fraţii Lui preaiubiţi (comp. v. 16 cu
loan 15.15). Iar Pavel este aici o imagine a
Domnului Isus, plătind datoria noastră şi mijlocind pentru noi (v. 17-19). Această epistolă să ne înveţe să
introducem în viaţa noastră de toate zilele creştinismul practic: uitarea de
sine, delicateţea, smerenia, harul,… pe scurt, toate multiplele manifestări ale dragostei.

5 OCTOMBRIE

Evrei 1.1-14

            Autorul Epistolei către Evrei este
probabil apostolul Pavel. El însă nu şi-a dat
numele, pentru a lăsa în întregime locul Domnului Isus, marelui, Apostol… al mărturisirii noastre”
(cap. 3.1). După ce vorbise prin
atâtea instrumente diferite, Dumnezeu a sfârşit prin a Se adresa direct lui
Israel şi oame­nilor prin propriul
Lui Fiu
(Ieremia 7.25; Marcu 12.6…). El este Cuvântul,

revelaţia deplină şi definitivă a lui Dumnezeu. Iar pentru a ne da o idee mai
înaltă, ne învaţă Cine este acest Fiu: Moştenitorul tuturor lucrurilor,
Creatorul lumilor, Strălucirea gloriei Sale şi întipărirea fiinţei Sale, Cel
care sus­ţine toate lucrurile (loan 1.1,18). Iar Cel care a făcut lumile este, de asemenea,
Cel ce a făcut curăţirea de păcate. Insă,
în timp ce, pentru a crea, a fost suficient un cuvânt, pentru a face curăţirea
de păcate, El a trebuit să plătească preţul suprem: propria Lui viaţă.

            Mai multe citate din psalmii pe care
îi numim mesianici: Psalmul 2, 45, 102, 110…, fixează înălţarea şi supremaţia
Fiului lui Dumnezeu. Îngerii sunt creaturi, Isus este Creatorul; ei sunt
slujitori, El este Domnul. Îngerii, în chip nevăzut, lu­crează în favoarea
noastră; Isus singur a înfăptuit curăţirea de păcate, de ale mele şi de ale
tale. Iar ceea ce El este pune
în evidenţă într-un mod incomparabil valoarea a ceea ce El a făcut.

 

6 OCTOMBRIE

Evrei 2.1-9

            Pentru că „Dumnezeu … ne-a vorbit
în Fiul”, „de aceea – adaugă capitolul 2 – trebuie să luăm aminte cu atât
mai mult la cele auzite”. Deja, pe muntele sfânt, o voce din cer îi în­demnase
solemn pe cei trei ucenici să asculte, nu mai mult de Moise şi de Ilie, ci de
Fiul Preaiubit „Şi ei, ridicându-şi ochii, n-au văzut pe nimeni, decât pe Isus singur” (Matei 17.5,8).
Şi noi, prin credinţă, „Îl vedem pe
Isus.
..” (v. 9). Capitolul 1 ni L-a prezentat potrivit

titlurilor Sale divine, de Creator şi de Intâi-născut. Aici este înfăţişat ca Om glorificat şi ca învingătorul
morţii. In capitolul 1, toţi îngerii lui Dumnezeu I se închinau; aici, în
capitolul 2, Isus a fost făcut mai prejos decât ei, din cauza acestei morţi
căreia a trebuit să-i cunoas­că gustul nespus de amar (v. 9b). Psalmul 8 însă,
citat aici, ne dezvăluie ansamblul planului lui Dumnezeu cu privire la „Omul
Hristos Isus” (1 Timotei 2.5). O cunună de glorie şi de onoare Ii
încununează fruntea, stăpânirea universală îi aparţine de drept; în curând,
totul se va supune legii Lui. Dar deja locul ocupat de „Căpetenia
mântuirii” noastre proclamă excelenţa acestei mântuiri (v. 10). Cum vom
scăpa noi dacă o neglijam? (cap.
10.29). Să remarcăm cu atenţie: este suficient a fi neglijent, a amâna pe mai
târziu… în adevăr, să ne grăbim să apucăm „o mântuire aşa de mare” (v. 3).

7 OCTOMBRIE

Evrei 2.10-18

            Se cuvenea pentru Dumnezeu … să
consume prin sufe­rinţe pe „Căpetenia mântuirii noastre” (v. 10). De
altfel, Isaia a spus:, „Domnului I-a plăcut să-L
zdrobească; L-a supus su­ferinţei” (cap. 53.10). Şi cu ce scop? Ca să aducă mulţi fii la glorie. „Dar, după ce
îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaş” adaugă de asemeni profetul.
Aceşti copii, pe care Dumnezeu I-a dat lui Hristos ca tovarăşi în glorie, sunt
răscumpăraţii Lui dragi. „Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi” (v. 11). Dar, pentru a putea lua în mâini
cauza lor, El a trebuit mai întâi să fie făcut asemenea lor, să fi devenit Om
adevărat (v. 14). Şi capitolul nostru ne oferă mai
multe motive nepreţuite pentru acest secret:

            Isus a venit în natura noastră
pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, reîncepând istoria noastră, şi pentru a-I
permite să realizeze planurile cu privire la om.

            El a luat un trup pentru a putea
muri şi astfel pentru a re­purta victoria asupra prinţului morţii în propria sa întăritură.

            In sfârşit, Isus S-a îmbrăcat în
firea noastră omenească pentru a intra deplin în durerile noastre şi pentru a
le înţele­ge cu o inimă de Om. Propria Lui experienţă de suferinţă îi permite
să simpatizeze deplin cu încercările noastre, ca Preot credincios şi îndurător.
Ce mângâiere pentru toţi cei necăjiţi!

8 OCTOMBRIE

Evrei 3.1-15

            Epistola către Evrei a fost numită
„epistola cerurilor des­chise”.
Şi pe Cine contemplăm noi în aceste ceruri? Pe Isus, deopotrivă Apostol (adică purtător de cuvânt

al lui Dumnezeu către oameni) şi Mare
Preot
(purtătorul de cuvânt al oame­nilor înaintea lui Dumnezeu).

Scriindu-le creştinilor evrei, autorul, apelând la istoria lor, a dorit să
arate cum Isus reu­neşte în Persoana Lui şi depăşeşte gloriile pe care le
venerau iudeii: cele ale lui Moise (cap.
3), ale lui Iosua (cap.
4) şi ale lui Aaron (cap.
5)… Dar nu putem învăţa să-L cunoaştem pe Domnul fără ca, prin contrast, să
descoperim perversitatea inimii fireşti. Dumnezeu o numeşte „inimă rea şi
necredin­cioasă” (v. 12), amintindu-ne că aceasta este la originea tutu­ror
nenorocirilor noastre. „Ei totdeauna se rătăcesc în inima lor”, declară versetul 10 (comp. cu Marcu 7.21). De aceea, oricine aude vocea
Domnului (şi cine va îndrăzni să spună că n-a auzit-o niciodată?) este invitat
solemn, în trei rânduri, să nu-şi împietrească inima (v. 7, 15; cap. 4.7). In general, noi limităm acest
îndemn la evanghelia crucii. Dar noi, care suntem creştini, nu avem în fiecare
zi ocazia de a auzi vocea Domnului în Cuvântul Lui? Să fim păziţi de orice
formă de împietrire, oricare ar fi astăzi cerinţele Domnului faţă de noi!

9 OCTOMBRIE

Evrei 3.16-19; 4.1-7

            Odihna lui Dumnezeu în cea de-a
şaptea zi, după lucrarea din creaţie, a fost curând tulburată de păcatul
omului. Şi, de utunci „până astăzi”, lucrarea Tatălui şi cea a Fiului nu
au încetat în vederea răscumpărării (loan
5.17). Învăţăm însă de aici că: 1. Dumnezeu are întotdeauna în vedere odihna Lui. 2. Aceasta este în viitor şi nu trebuie confundată
cu restabi­lirea poporului în Canaan sub Iosua. Israel se va bucura de odihnă pe
pământ în timpul mileniului, iar Biserica va gusta odihna în gloria cerească. 3. Dacă Dumnezeu doreşte să îm­părtăşească
odihna cu creatura Lui, nu toţi vor intra în odih­nă, deoarece, ca odinioară în
pustie, necredinţa (cap.
3.19) şi neascultarea (cap.
4.6b) închid accesul către promisiune. De altfel, loan 3.36 ne arată că acela
care nu ascultă se confundă cu cel care nu crede. Pentru că, a face lucrarea
lui Dumnezeu înseamnă a crede în
Acela pe care L-a trimis El (loan 6.29). In mod regretabil, cu
Israel a fost cum este şi cu mulţimi­le astăzi: „cuvântul pe care l-au auzit nu
le-a folosit, nefiind amestecat cu
credinţă…”
(v. 2; citiţi Romani 10.17).

            Astfel, ascultarea de Domnul ne
permite să intrăm acum în lucrarea harului
Său şi, de asemenea, ne pregăteşte să îm­părtăşim mâine odihna dragostei Lui (Ţefania
3.17).

10 OCTOMBRIE

Evrei 4.8-16

            Până să intrăm în odihna divină,
pentru noi, copiii lui Dumnezeu, este timpul oboselii legate de umblare, de
slujire şi de luptă. Dar nu suntem lăsaţi fără resurse. Dintre trei pe care le
menţionează acest capitol, cea dintâi este Cuvântul lui Dumnezeu. Astăzi noi
auzim vocea Lui… Acest Cuvânt veghează asupra stării noastre lăuntrice. Fiind
viu, el ne aduce viaţa;
fiind lucrător, îşi face
lucrarea în noi (Efeseni
6.17 ni-1 prezintă, dimpotrivă, ca armă de atac). Fiind pătrunzător: să ne lăsăm cercetaţi
de el!

            Alături de păcat însă, pe care Cuvântul îl
scoate în evi­denţă şi îl condamnă, în noi se află slăbiciuni şi infirmităţi. Pentru acestea, Dumnezeu a prevăzut
alte două resurse. El ne-a dat un Mare
Preot Suveran,
plin de înţelegere şi de sim­patie. Ca Om pe pământ,

Hristos a cunoscut toate formele de suferinţă omenească, pentru a putea, la
momentul potrivit, să-Şi folosească toate formele dragostei Lui în favoarea răs­cumpăraţilor
Lui cei slabi. în al doilea rând, El ne-a deschis acces la scaunul de har. Suntem invitaţi să
ne apropiem prin rugăciune, cu atât mai multă libertate şi încredere, cu cât
aco­lo îl mtâlnim pe preaiubitul Mântuitor. Acolo, şi numai acolo, căutăm noi
oare ajutofl (Psalmul 60.11).

11 OCTOMBRIE

Evrei 5.1-14

            Ce contrast între Fiul Sfânt al lui
Dumnezeu şi preotul luat dintre oameni, care era nevoit să fie indulgent, din
cauza propriei neputinţe! Un alt contrast apare în versetul 8. În ceea Ce ne priveşte, avem
nevoie să învăţăm ascultarea, deoarece, în mod natural, suntem neascultători.
Fiul lui Dumnezeu a trebuit s-o înveţe pentru un cu totul alt motiv: fiind
Creator Suveran, El n-a fost supus nimănui. Ascultarea era pentru El Un lucru în
întregime nou. Astfel, El
este Exemplul care se impune tuturor celor care-L ascultă (v. 9). Cine este, într-o co­lectivitate,
şeful care are cea mai mare autoritate? Acela care a început el însuşi să
execute, în cele mai dificile condiţii, mi­siunile pe care apoi le trasează
subordonaţilor lui. Să învăţăm ascultarea în şcoala Domnului Isus. Dar ce fel
de elevi sun­tem noi? Nu merităm noi adesea mustrarea din versetul 11: „greoi
la auzire”?
Aici Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este, ca în capitolul 4, sabia care judecă intenţiile

inimii, ci hrana tare care-l
întăreşte pe copilul lui Dumnezeu şi-1 face capabil să deosebească el însuşi binele de rău. Astfel
este marele pro­gres al creştinului: el devine din ce în ce mai sensibil faţă
de ce îi este plăcut Domnului… şi faţă de ce îi este neplăcut.

12 OCTOMBRIE

Evrei 6.1-20

            Într-adevăr, să înaintăm spiritual
înspre starea de adult! Să nu ne mulţumim, ca aceşti creştini ieşiţi din
iudaism, cu cunoaşterea câtorva adevăruri elementare. Isus doreşte să fie
pentru noi mai mult decât un Mântuitor de lucrări moarte: vrea să fie un Domn, un Exemplu, un Prieten suprem…

            Versetele 4-6 sunt adesea folosite de diavol pentru a-i tul­bura pe
copiii lui Dumnezeu. Dar, de fapt, aici nu este vorba de ei, ci de aceia care
poartă doar numele de creştin. In starea morală descrisă astfel, zadarnic am
căuta viaţa divină trans­misă sufletului unui adevărat credincios. Dar, vai,
este posibil să trăieşti în mijlocul privilegiilor creştinismului, fără a fi
fost cu adevărat convertit! Aceasta era valabil pentru unii iudei şi aceasta
poate fi valabil astăzi pentru unii copii cu părinţi creştini. Cât despre
credincioşii adevăraţi, ei nu-şi pot pierde mântuirea. Sunt însă mereu în
pericol să fie neglijenţi. Alături de lucrările dragostei, pe care Dumnezeu nu le uită, nu trebu­ie neglijate credinţa şi speranţa (v. 10,11,12). Ele sunt
hră­nite de promisiuni divine. Creştinul îşi cunoaşte portul încă invizibil;
înspre acolo a aruncat el ancora. Oricât
de agitată ar fi marea acestei lumi, credinţa este «parâma» care-1 leagă din
nou, ferm, pe răscumpărat, de locul ceresc şi neschimbat, unde se află Obiectul
speranţei lui.

13 OCTOMBRIE

Evrei 7.1-17

            Autorul epistolei avea multe lucruri
de spus cu privire la Melhisedec (capitolele
5, 10, 11). Acest personaj misterios traversează istoria lui Avraam (Geneza
14), acţionând ca mij­locitor, binecuvântându-1 pe Avraam din partea
Dumnezeului Preaînalt şi apoi binecuvântându-L pe acest Dumnezeu Preaînalt în
numele patriarhului. Tot ce priveşte însă persoana şi originile lui Melhisedec
este lăsat în umbră. Şi înţelegem de ce. Pentru că Duhul lui Dumnezeu nu este
interesat aici de om, ci de slujba lui. Împărat şi preot, Melhisedec este un
«tip» al Domnului Isus când El va domni în dreptate şi va fi preot pe tronul
Său. Preoţia „după rânduiala lui Melhisedec” (v. 11) este în toate
privinţele superioară celei a lui Aaron.

            1. Titularul acesteia
este mai mare decât Avraam, de vreme ce patriarhul i-a dat zeciuială şi a fost
binecuvântat de el.

            2. Fiind anterioară istoriei
lui Israel, ea se exercită nu numai în beneficiul acestui popor, ci pentru
orice credincios.

            3. Ea este, de asemenea,
netransmisibilă, pentru că Acela care are misiunea aceasta este veşnic viu (Romani 8.34).

Multe persoane din
creştinătate cred că este nece­sar să recurgă la intermediari, preoţi sau
„sfinţi”. Această epistolă ne învaţă că Dumnezeu ne-a dat un singur Mare
Preot sau Mijlocitor, perfect şi suficient pentru eternitate (cap. 10.21,22).

14 OCTOMBRIE

Evrei 7.18-28

            Înainte de a fi fost înălţat mai sus
de ceruri, Isus nu putea fi pentru noi Mare Preot Pentru a ne putea reprezenta
înain­tea lui Dumnezeu, trebuia mai întâi să Se dea pe Sine însuşi pentru noi,
deoarece, înainte de orice, noi avem nevoie de un Răscumpărător. Dar acum,
Mântuitorul sufletelor noastre este şi Acela care ne mântuieşte în toate, adică
Acela care are grijă de noi până când vom intra în gloria Lui. El fiind veşnic
viu, avem siguranţa că nicio clipă nu ne va lăsa. Într-adevăr, un asemenea Mare
Preot ne trebuia. Perfecţiunea Lui morală este exprimată în toate modurile, iar
poziţia Lui înaintea lui Dumnezeu, în glorie, ne face să strigăm: „Vezi,
Dumnezeule, şi priveşte faţa Unsului Tău!” (Psalmul 84.9).

            Curând nu vom mai avea nevoie de
mijlocirea Lui. Aceasta va lua sfârşit atunci când toţi răscumpăraţii îşi vor
fi încheiat călătoria Atunci de ce se repetă: „Tu eşti preot pentru eterni­tate?” (cap. 5.6; 6.20; 7.17,21). Pentru că preotul
este şi acela care dă tonul laudei. Ce slujbă veşnică, pentru care scumpul nostru
Mântuitor nu va mai fi singur să o împlinească! El o va împlini împreună cu cei
pe care i-a mântuit deplin şi
care vor fi pentru totdeauna asociaţi cu El în glorie (cap. 2.12).

15 OCTOMBRIE

Evrei 8.1-13

            Vechiul legământ de pe Sinai fusese rupt odinioară, din vina
lui Israel. Un nou legământ, vestit
în Ieremia 31.31…, va fi încheiat cu acest popor. Odată făcută dovada că omul
este incapabil să-şi respecte angajamentul faţă de Dumnezeu, acest nou legământ
nu-şi va mai impune să îndeplinească vreo con­diţie (Romani 11.27). Singurul
temei va fi sângele lui Hristos, numit
„sângele legământului celui nou” (Matei 26.28). El va fi caracterizat de
patru aspecte:

            1. Poruncile Domnului vor fi
înscrise în inimi, adică vor face apel la dragoste.

            2. Israel îşi va regăsi relaţia de
popor al Domnului (v. 10; Zaharia 8.8).

            3. Cunoaşterea Domnului va fi comună
pentru toţi (v. 11; Isaia 54.13).

            4. Dumnezeu nu-Şi va mai aminti de
păcatele lor, nici de nelegiuirile lor (v. 12).

Creştinii pe care ea
îi cuprinde nu sunt sub un legământ (este
oare nevoie de un contract între un tată şi copiii lui?). Ei însă se bucură
deja – şi mai mult decât atât – de toate bi­necuvântările promise lui Israel.
Cuvântul divin este sădit în ei (comp. cu 2 Corinteni 3.3). Ei sunt acum copii
ai lui Dumnezeu. Ei II cunosc pe Domnul prin Duhul Sfânt care locuieşte în ei.
Au asigurarea că păcatele lor sunt şterse pentru totdeauna.

Cititorule, sunt
aceste privilegii şi ale tale?

16 OCTOMBRIE

Evrei 9.1-15

            Capitolele 35-40 din Exod relatează cum a fost
construit cortul. Leviticul dă instrucţiuni cu privire
la jertfe (cap. 1-7), apoi cu privire la preoţi (cap. 8-10). Toate aceste rânduieli pentru o
închinare pământească îşi demonstraseră însă în mod tragic neputinţa. Cortul
era despărţit de o perdea de netrecut. Preotul, fiind păcătos, era obligat să
aducă jertfe pentru el în­suşi (v. 7;
cap.
5.3), jertfirea berbecilor şi a viţeilor „neputând să

desăvârşească, în ceea ce priveşte conştiinţa, pe cel care slujeşte” (v.
9). Atunci Dumnezeu ne vorbeşte de un cort ce­resc „mai mare şi mai
desăvârşit,… adică nu din această cre­aţie” (v. 11; cap. 8.2). Dar la ce
ar fi fost bun acest cort fără un preot
capabil să slujească în el? Şi la ce ne-ar folosi un preot (cap.

5-8), dacă jertfa n-ar fi de
asemeni excepţională? (cap. 9 şi 10). Pentru siguranţa noastră deplină, Isus
este în acelaşi timp şi
una şi alta. Ca Jertfa, El
ne dă pacea conştiinţei; ca Preot, ne
asigură pacea inimii şi ne păstrează în comuniune cu Dumnezeu. Sub vechiul
legământ, totul era nesigur şi con­diţionat. Acum însă, totul este veşnic: răscumpărarea (v. 12 b;
5.9) şi, tot astfel, moştenirea (v.
15b). Nimic nu va putea să ni le răpească, nici să ni le pună în discuţie.

17 OCTOMBRIE

Evrei 9.16-28

            „Fără vărsare de sânge nu este iertare”
(v. 22; citiţi şi Levitic 17.11). Ceea ce proclamă fiecare jertfă a vechiului
legământ şi ceea ce Abel înţelesese prin credinţă (cap. 11.4) este corifirmat
aici în modul cel mai categoric. Pentru că „plata păcatului este moartea”
(Romani 6.23) şi sângele Vărsat pe pământ este dovada că această plată a fost
achita­tă (Deuteronom 12.23,24)!
Sângele lui Hristos a fost vărsat „pentru mulţi, spre iertarea păcatelor”
(Matei 26.28). Cine sunt aceşti
mulţi? Toţi cei care cred! Sângele scump al lui Isus, necontenit sub privirea
lui Dumnezeu, îi pune la adăpost de mânia Lui. Pentru că „oamenilor le este
rânduit să moară o singură dată...”.
Nu li se va mai da o a doua existenţă. Cu aceasta nu se termină însă totul, şi
moartea este ceva neîn­semnat pe lângă ceea ce urmează. Ce urmează după moarte? Un cuvânt groaznic este suficient
să ne dezvăluie: … „după aceea judecata” (2 Timotei 4.1; Apocalipsa 20.12). Omul fără Dumnezeu are înaintea
lui aceste două realităţi cumplite: moartea
şi judecata. Răscumpăratul însă are două
certitudini fericite:
iertarea tuturor păcatelor lui şi venirea

Domnului pentru eliberarea sa finală (v. 28). Să dea Dumnezeu ca fi­ecare
dintre cititorii noştri să facă parte dintre „cei care-L aşteaptă”!

18 OCTOMBRIE

Evrei 10.1-18

            Necesitatea de a repeta mereu
jertfele vechiului legământ arăta că ele erau ineficiente. La drept vorbind, ele constituiau numai un act de
comemorare a păcatului
(v. 3). Dreptatea lui
Dumnezeu nu era satisfăcută şi cu atât mai mult El nu-Şi pu­tea găsi plăcerea
acolo. Atunci S-a prezentat Cineva care a preluat cauza noastră. Numai Isus era
Obiectul în care Tatăl îşi putea găsi toată plăcerea şi numai El putea fi
jertfa plăcută şi sfântă, adusă o
dată pentru totdeauna.
În vreme ce preoţii de pe pământ erau mereu în picioare, pentru că ei nu-şi

termi­nau niciodată slujba, Hristos S-a
aşezat,
dovadă a faptului că lucrarea s-a încheiat Şi Cel care „S-a

aşezat pentru totdeau­na” ne-a „făcut desăvârşiţi pentru totdeauna”
(v. 12,14). Da, perfecţi, aşa ne vede Dumnezeu, păcatele noastre fiind spăla­te.
Şi aceasta nu în viitor, ci este un fapt împlinit şi definitiv. Dar să nu uităm
că lucrarea făcută pentru noi
este însoţită şi de o lucrare actuală în noi. Domnul doreşte să pună dragostea şi poruncile Lui în
inima fiecăruia dintre noi (comp. v. 16 şi cap. 8.10). Dacă I-a spus Tatălui,
când a venit în lume: „Este desfătarea Mea, Dumnezeul Meu, să fac plăcerea Ta,
şi legea Ta este în lăuntrul inimii Mele” (v. 7,9; Psalmul 40.6-8), cum să
nu dorească El ca toţi ai Lui să-I semene?

19 OCTOMBRIE

Evrei 10.19-31

            Lucrarea de har este încheiată. Cel
care a împlinit-o este înălţat mai presus de ceruri (cap. 7.26). Şi noi suntem invitaţi să intrăm
acolo, mergând pe urmele Lui, pe calea cea nouă şi vie, deschisă de atunci
pentru adoratori. Sângele lui Isus, per­deaua ruptă, intervenţia unui mare
preot în favoarea noastră dau siguranţă deplină credinţei noastre. Să ne
apropiem, fra­ţilor, „cu deplină
libertate”
(v. 19,22). Nimic să nu ne împie­dice să intrăm în

locurile sfinte,… nici să ne alăturăm regulat strângerilor copiilor lui
Dumnezeu (v. 25). Nu pentru a trăi singuri şi egoişti ne-am întors la Dumnezeu.
Să ne încurajăm unii pe alţii la dragoste şi la dăruire.

            Sfârşitul paragrafului este deosebit
de solemn. Păcătuind în mod voit iudeii care-şi ziceau creştini reveneau la
lege şi astfel călcau în picioare pe Fiul Sfânt al lui Dumnezeu, pân­gărind
sângele Lui scump şi batjocorind harul. Dar aceasta se poate aplica şi copiilor
cu părinţi creştini, care, respingând învăţătura primită în tinereţe, aleg în
mod voit calea lumii. Tineri prieteni care aveţi privilegii aşa de mari, calea
către cer nu vă va fi
mereu deschisă. Apropiaţi-vă acum (loan 6.37).

20 OCTOMBRIE

Evrei 10.32-39; 11.1-7

            Creştinii iudei acceptaseră, şi încă
cu bucurie, să le fie lu­ate bunurile pământeşti (comp. cu Matei 5.12). Care
era se­cretul lor? Credinţa, care-şi
însuşea bunuri mai de preţ, care nu puteau fi atinse de prigonitori. Credinţa
însă este necesară nu numai în zilele rele, nici numai imediat după întoarcerea
la Dumnezeu. Ea este principiul vital al celui drept. Ea dă prezent viitorului
şi vizibil invizibilului. Cel care nu o are nu poate persevera. Se retrage, şi
Dumnezeu nu găseşte plăcere în el (v. 38; 4.2; 1 Corinteni 10.5). Fără
credinţă, repetă capi­tolul 11.6, este imposibil să-I placi Lui. Iar acum Dumnezeu ne prezintă pe
câţiva dintre aceia în care Şi-a găsit plăcerea (Psalmul 16.3).

            In capitolul 11, diferite aspecte ale vieţii de credinţă sunt ilustrate
prin martori din Vechiul Testament. In
Abel vedem cum această
credinţă şi-a însuşit răscumpărarea prin
oferirea unei jertfe plăcute lui Dumnezeu. In Enoh, credinţa merge spre ţinta cerească. In Noe,
ea condamnă lumea şi vesteşte dreptatea divină. Astfel, credinţa caracterizează întreaga viaţă
creştină. Şi, ajunşi la ultimii paşi ai acestui drum al credinţei, nu este
momentul să abandonăm încrederea. „Pentru că încă puţin, foarte puţin, şi Cel
care vine va ven” (v.
37). Aceasta ne este de ajuns. Isus este „Cel care vine”; noi suntem „cei care-L aşteptăm” (cap. 9.28).

 

21 OCTOMBRIE

Evrei 11.8-16

            Încă o dată în Biblie, Avraam şi ai
lui sunt aleşi de Dumnezeu pentru a ne învăţa ce este credinţa. „Avraam, când a
fost chemat, a ascultat…”. Când asculţi de cineva fără a-i cunoaşte
intenţiile înseamnă că ai încredere deplină în el. Atunci când Dumnezeu
porunceşte, credinţa ştie să meargă (v.
8) şi, de asemenea, ştie
locuiască
(v. 9). Patriarhului i s-a întâmplat să locuiască în Haran, când el

trebuia să mear­gă până
în Canaan (Fapte 7.4) şi, de asemenea, i s-a întâm­plat să meargă în Egipt, când ar fi
trebuit să locuiască în
ţară (Geneza 12.10). Aici însă, Dumnezeu găseşte plăcerea să acopere paşii
greşiţi, aşa cum şi trece sub tăcere râsul Sarei, tristul sfârşit al istoriei
lui Isaac şi tristul început al celei a lui Iacov; El reţine din viaţa alor Săi
numai ceea ce-L glorifică şi singură credinţa îl poate glorifica.

            In principiu nu este posibil să ai
în acelaşi timp două patrii. Promisiunea unei cetăţi cereşti făcuse din Avraam şi din ai lui nişte străini
pe pământ, lucru pe care ei nu s-au temut să-1 proclame (v. 13; Geneza 23.4) şi
pe care l-au şi arătat în mod clar locuind
în corturi (2 Corinteni 4.18; 5.1). Pentru că lor nu le-a fost ruşine de Dumnezeul lor, de aceea nici Lui nu-i este
ruşine de ei. El îşi revendică acest nume de Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac
şi al lui lacov. Poate fiecare dintre noi să-L numească „Dumnezeul meu”!

 

22 OCTOMBRIE

Evrei 11.17-31

            Jertfirea lui Isaac dovedeşte că Avraam
credea în învie­re (comp. cu Romani 4.17) şi că-L iubea pe Dumnezeu mai mult
decât pe unicul lui fiu. Lunga istorie a lui Iacov este relatată prin toiagul lui, rând pe rând instrument de păstor, sprijin al
călătorului, al şchiopului şi în final al adoratorului (v. 21). Despre Isaac am putea gândi că
discernământul lui a fost prea târziu, iar despre Iosif, că ar fi fost mult mai multe lucruri de spus despre el
decât această simplă cerere legată de osemintele lui. Fiecare însă dintre
aceşti patriarhi îşi procla­mă într-un mod propriu siguranţa în lucrurile
viitoare pe care le aşteptau. Moise refuză,… alege,… socoteşte…, pentru că priveşte spre
răsplătire (vezi cap. 10.35). Părăseşte,… nu se teme, … rămâne neclintit, … pentru că II vede pe Cel care este nevăzut

            Credinţa este singura piatră de
încercare care permite apre­cierea justei valori şi durata relativă a oricărui
lucru. In acelaşi timp, este energia
lăuntrică
prin care pot fi învinse atâtea pie­dici – mânia lui Faraon, Marea Roşie, Ierihonul – dar şi pofte: plăcerile păcatului sau

bogăţiile Egiptului. Da, credinţa este energică şi îndrăzneaţă. Iar dacă
exemplul lui Moise ne-ar pă­rea prea înalt, să fim încurajaţi de cel al
Rahavei. Oricare ar fi împrejurările, Dumnezeu aşteaptă un rod vizibil al
credinţei noastre.

 

23 OCTOMBRIE

Evrei

11.32-40; 12.1-3

            Începând cu versetul 32 ne aflăm în
ţara Canaan. Şi îi gă­sim acolo pe judecători, pe împăraţi, pe profeţi, un mare
nor de martori care ne înconjoară, care au fost înaintea noastră şi care ne aşteaptă pentru a intra în
posesia lucrurilor promise (v. 39,40).
Traversând timpurile
cele mai întunecate, flacăra credinţei, trecută din mână în mână, nu se stinge
niciodată. Numai Dumnezeu cunoaşte lista acestor martiri uitaţi şi o ţine la
zi. «Fiecare are propria lui pagină în volumul credincioşi-ei» (T.A.P.). Armata
credinţei numără cercetaşi (cap. 11), un Comandant renumit (cap. 12); noi suntem ariergarda. Acum este
rândul nostru să ne angajăm în această «cursă-ştafetă». Ce ne trebuie ca să
alergăm bine? Să nu fim încărcaţi, nici împiedicaţi. Să începem prin a ne
debarasa de orice pova­ră sau
bagaj inutil. Să aruncăm de asemenea păcatul,
aceas­tă plasă care ne împiedică atât de uşor! Dar aceasta nu este

totul. Trebuie ca un obiect, ca un magnet irezistibil, să ne atragă înainte. Să
ne aţintim ochii asupra lui Isus, Călăuza
şi Modelul vieţii de credinţă, Căpetenia şi împlinitorul ei. Şi El a avut un
obiect înaintea Lui, mai
puternic decât crucea, decât ruşinea, decât toată suferinţa. Aceasta era „plinătatea
bucuri­ei care trebuia să
încununeze viaţa omului credinţei, potrivit Psalmului 16 (v. 11).

24 OCTOMBRIE

Evrei 12.4-17

            Un copil este supus în familia lui
educaţiei părinţilor. Aceasta îl va face să verse câteva lacrimi, dar, ajuns
mare, va fi un lucru pentru care el le va putea mulţumi părinţilor. Dacă suntem
fii şi fiice ale lui Dumnezeu, este imposibil să nu avem de-a face cu disciplina Lui (v. 8), pentru că
Dumnezeul sfânt doreşte
să-Şi formeze copiii după imaginea Lui (v. 10). Totuşi, această disciplină
ne-ar putea conduce la două reacţii opuse: Mai întâi s-o dispreţuim, nesocotind-o; dar
trebuie să fim „exersaţi de ea,
adică să ne judecăm înaintea Domnului, cercetând pentru ce motiv

ne-a trimis El această încercare (Iov 5.17). Celălalt pericol este ca noi să pierdem curajul (v. 5; Efeseni 3.13). Să ne amintim atunci de numele
dat cre­dinciosului sub disciplină: „acela pe care-1 iubeşte Domnul” (v. 6). Să urmărim pacea cu toţi, însă fără ca
aceasta să fie în dauna sfinţeniei (v.
14). Să nu uităm că noi
înşine suntem obiecte ale harului şi să alungăm din inimile noastre rădăcini­le
de amărăciune (literal: germenii de otravă). La început as­cunse, acestea se
vor manifesta, mai devreme sau mai târziu, dacă nu sunt imediat judecate
(Deuteronom 29.18).

            Esau, care n-a putut fi numit în
capitolul precedent alături de membrii familiei lui, este pomenit aici spre
ruşinea lui veş­nică. Fie ca niciunul dintre noi să nu-i semene!

25 OCTOMBRIE

Evrei 12.18-29

            Aici este prezentat încă un contrast
între ceea ce oferea legea şi ceea ce posedă de acum creştinul în Hristos. In
locul Sinaiului îngrozitor,
Dumnezeu va da harul în Sion în
tim­pul domniei viitoare a lui Mesia (Psalmul 2.6). Copilul lui Dumnezeu vine
deja spre binecuvântări de un ordin şi mai înalt El este invitat să escaladeze
versanţii acestui munte al harului, să intre prin credinţă în „cetatea
Dumnezeului celui viu”, Ierusalimul ceresc (v. 22), şi să-i salute pe
locuitorii ei. El întâlneşte miriadele de îngeri, apoi adunarea întâilor-născuţi,
adică Biserica. In vârf
este însuşi Dumnezeu,, Judecătorul tuturor”, însă care îl primeşte ca un
răscumpărat al Fiului Său. Coborând la poale, la temelia divină a tuturor
acestor glo­rii, el găseşte „duhurile celor neprihăniţi făcuţi
desăvârşiţi” (v. 23) – ale celor din capitolul 11 – şi pe Isus,
Mijlocitorul unui nou legământ pecetluit cu propriul Lui sânge.

            «Acolo-i casa mea”, spune o
cântare. Dacă toate lucruri­le schimbătoare vor trece curând, eu voi căpăta o
împărăţie neclătinată; numele meu este scris în ceruri (Luca 10.20). Şi acelaşi
har îmi dă acces acolo şi îmi permite să slujesc acestui Dumnezeu sfânt nu în
felul în care mi-ar place mie, ci
cum îi este plăcut Lui. Respectul
şi teama de a nu-I plăcea Lui mă vor ţine pe calea voii Sale!

26 OCTOMBRIE

Evrei 13.1-16

            Dragostea frăţească se poate manifesta
sub multe forme: ospitalitatea, care
este în folosul celui care o practică (v. 2), simpatia care se identifică cu cei care suferă (v. 3; cap.
10.34), binefacerea, în
care nu numai cei ajutaţi, ci însuşi Dumnezeu găseşte plăcere (v. 16).

Avariţia are de
asemenea multe feţe. Putem iubi banul pe care-1 avem, dar şi pe acela pe care
dorim să-1 avem. Să ştim să ne mulţumim
cu ceea ce avem în
prezent.
Iar pentru nevoile sau pericolele de mâine, să ştim să ne

bizuim „plini de în­credere” pe
credincioşia Domnului (v. 6; Matei 6.31-34). Cel care este ajutorul nostru nu Se va schimba.
„Tu eşti Acelaşi”, proclama versetul 12 din capitolul 1. Acum, versetul 8
com­pletează prin această afirmaţie de o deschidere de nemăsurat: „Isus Hristos
este Acelaşi ieri, azi şi în veci”. Dacă El este de ajuns, atunci
diferitele „învăţături străine” (v. 9) nu vor avea nicio atracţie pentru
noi şi vom fi gata să ieşim din tabăra religioasă formalistă (comp. cu Exod
33.7), pentru a merge numai spre
Isus,
în locul unde El a promis că va fi. El a ofe­rit sacrificiul

suprem. Privilegiul nostru este de a-I oferi în schimb lui Dumnezeu nu numai
duminicile, ci neîncetat o
jertfă de laudă, acest rod al buzelor
care se coace mai întâi în inimile noastre (Psalmul 45.1)

27 OCTOMBRIE

Evrei 13.17-25

            Am avut conducători credincioşi. Să le cinstim memo­ria, să le
imităm credinţa … şi să le citim
scrierile (v. 7). Dumnezeu însă ne dă
şi astăzi conducători (v. 17,24). Care este datoria
noastră faţă de ei? Să-i ascultăm, să ne rugăm pentru ei (v. 18), să facem în
aşa fel încât să-şi poată împli­ni slujba cu bucurie – ei veghează pentru
propriile noastre suflete.

            Şi în aceeaşi măsură să primim
cuvintele de îndemn când ne sunt adresate de ei (v. 22). Totuşi, niciun
lucrător al Domnului nu trebuie să ne facă să-L pierdem din vedere pe marele Păstor al oilor. Numai
El Şi-a dat viaţa pentru ele şi acum le duce cu El „afară din tabăra”
religiei omeneşti (Exod 33.7). De atunci, toţi creştinii constituie o singură
tur­mă, având drept cap un singur Păstor (loan 10.4,16).

            Unul după altul, elementele
iudaismului au fost înlocuite de-a lungul epistolei cu glorioasele adevăruri
creştine. Toate aceste adevăruri sunt rezumate în Isus Hristos. Şi în final,
Dumnezeu îşi împlineşte lucrarea în
noi
(v. 21): ne eliberează de orice legătură, ne dezbracă de orice

formă, pentru a ne lega de Fiul Său înviat şi glorificat în aşteptarea
apropiatei Lui apariţii, această epistolă să ne înveţe de acum ca, prin credin­ţă,
să ne aţintim privirile spre
El (cap. 12.2).

 

28 OCTOMBRIE

Iacov 1.1-12

            Iacov se adresează fraţilor lui,
creştini ieşiţi din iudaism, care nu au abandonat încă toate legăturile. Ii
invită să pri­vească încercarea ca
o bucurie perfectă: două
cuvinte care la prima vedere nu se potrivesc împreună. Totuşi, printre creş­tinii
evrei, unii realizaseră aceasta (Evrei 10.34). Şi această experienţă se alătură
declaraţiei lui Pavel: „Ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că
necazul aduce (cultivă) răbdare”
(Romani 5.3; comp. cu Coloseni 1.11). Altă contra­dicţie aparentă

este că, în timp ce răbdarea implică aştepta­rea a ceea ce nu ai, Iacov adaugă:
„neducând lipsă de nimic” (v.
4). Ceea ce vă poate lipsi cu adevărat nu sunt bunurile pă­mânteşti, ci înţelepciunea. Atunci s-o cerem
Domnului, cum a făcut tânărul Solomon (1 împăraţi 3.9).

            Chiar dacă este sărac, un creştin nu
duce lipsă de nimic, pentru că îl are pe Isus. Şi bogatul se poate bucura în
smere­nie în comuniune cu Cel care S-a făcut nimic şi S-a coborât până la
moartea de cruce. Să-i invidiem pe cei care vor trece ca floarea ierbii? Să
avem în vedere cununa vieţii. Aceasta îi va răsplăti pe cei care vor fi îndurat
încercarea cu răbdare, altfel spus, a celor care-L iubesc pe Domnul (v. 12).

29 OCTOMBRIE

Iacov 1.13-27

In versetele 2 şi 12,
cuvântul ispită are
semnificaţia unei încercări din afară, pe care Dumnezeu o trimite spre binele
nostru şi, în final, pentru bucuria noastră. In versetul 13, a fi ispitit are
un alt sens: implică răul; acesta este declanşat din interior prin pofte. Cum ar putea fi Dumnezeu cauza unor
asemenea lucruri? Nimic întunecos nu poate veni de la „Tatăl luminilor” (v. 17; comp. cu 1 loan
1.5). Cel care ni L-a dat pe propriul Lui Fiu, împreună cu El ne dă „orice dar
desăvârşit” (v. 17; vezi şi Romani 8.32). Sursa răului este în noi: gânduri rele, din care
decurg cuvinte rele şi fapte rele. Dar nu este de ajuns
să fim conştienţi. Riscăm să fim ca o persoană care, pri­vind în oglindă, constată
că este murdar, dar care nu se duce apoi să se spele. Cuvântul lui Dumnezeu
este această oglindă. Ii arată omului ceea ce este; îl învaţă ce înseamnă să
facă bine (cap. 4.17), dar nu poate face binele în locul lui.

            Care este singura „slujbă religioasă”
recunoscută de Dumnezeu Tatăl? Nu ceremoniile deşarte pe care oamenii le numesc
religie. Ea decurge din dubla poziţie în care Domnul i-a pus pe ai Săi. In lume, şi aceasta este
devoţiunea dragos­tei. Nu din lume, este
deci pentru a ne păstra curaţi (v. 27; loan 17.11,14,16).

30 OCTOMBRIE

Iacov 2.1-13

            Suntem influenţaţi mai mult decât
credem de falsa scară de valori de care se foloseşte lumea, precum averea,
rangul social… Până şi un Samuel
avea nevoie să înveţe
că: „omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul Se uită la inima” (1 Samuel 16.7b). Şi ştiţi până unde a
ajuns lumea „privind după înfăţişare”? Până într-acolo încât a dispreţuit
şi a respins pe Fiul lui Dumnezeu, pentru că venise ca sărac pe pământ (2 Corinteni 8.9).
Şi astăzi, frumosul nume al lui Hristos,
cu care sunt numiţi creştinii,
este obiectul batjocorii şi al hulelor. Aceia care-1 poartă, aceşti

săraci pe care lumea îi dispreţu­ieşte, sunt numiţi de Domnul moştenitori ai împărăţiei (v. 5; Matei 5.3).
Lor li se impune deci legea imperială,
adică cea a împăratului (v.

8). A nu împlini porunca
dragostei înseam­nă a încălca toată
legea,
aşa cum pentru a rupe un lanţ este suficient să fie ruptă o singură verigă. Astfel, noi

suntem toţi vinovaţi, convinşi de păcat. Dumnezeu însă a găsit o glorie mai
mare în îndurare decât în judecată. Această îndurare ne plasează definitiv sub
o cu totul altă „lege”: cea
a libertăţii. Libertatea
unei firi noi, care-şi găseşte plăcerea în ascultarea de Dumnezeu (1 Petru
2.16).

31 OCTOMBRIE

Iacov 2.14-26

            Unii au crezut că este o
contradicţie între învăţătura lui Iacov şi cea a lui Pavel (de exemplu în
Romani 4). In rea­litate, fiecare prezintă aspecte diferite ale adevărului.
Pavel demonstrează că, pentru ca cineva să fie îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, este
suficientă credinţa, iar Iacov explică că, pentru a fi îndreptăţit în ochii oamenilor, sunt necesare
fapte (v. 24; 1 loan 3.10). Nu rădăcina, ci rodul ne permite să apre­ciem
calitatea unui pom (Luca 6.43,44). Credinţa lăuntrică nu se poate arăta oamenilor decât prin fapte.
Eu nu văd curen­tul electric, dar funcţionarea unei lămpi sau a unui motor îmi
permite să afirm prezenţa lui într-un fir conductor. Credinţa este un principiu
activ (v. 22), o energie internă care mişcă angrenajele inimii. Pavel şi Iacov
îşi ilustrează învăţătura prin acelaşi exemplu: cel al lui Avraam, la care se adaugă aici
exemplul Rahavei. După
morala omenească, primul este un tată criminal, iar cea de-a doua o persoană cu
o purtare rea, care-şi trădează poporul. Dar faptele lor nu sunt altceva de­cât
manifestările cele mai înalte ale consecinţei credinţei lor; aceasta i-a determinat să facă cele mai mari
sacrificii pentru Dumnezeu.

Prietene, poate că
într-o zi ai spus că ai
credinţă. Ai arătat tu
aceasta?


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat: