Publicat de: damianion | iunie 7, 2011

Dimensiunea Ispăşirii, calvinism – arminianism

 

Dimensiunea Ispăşirii

Calvinism sau Arminianism?

Câţi dintre cei ce susţin că sunt „calvinişti” ştiu că nu Calvin în persoană este autorul celor „cinci puncte ale calvinismului”? Unde pot indica cu precizie în scrierile sale că a afirmat că Hristos nu a murit pentru toată lumea (ispăşire limitată), ci doar pentru cei „aleşi”, sau că „Dumnezeu i-a predestinat pe unii la iad”?

Să cunoaştem pe scurt ce spun cele două tabere, în care unii mai vor să se înroleze încă:

„cinci puncte ale arminianismului”:

1) voinţa liberă a omului 2) alegerea condiţionată 3) ispăşirea universală 4) harul obstrucţionabil 5) căderea din har.

În replică la formularea celor „cinci puncte ale arminianismului” calviniştii au compus cele „cinci puncte ale calvinismului” care în limba engleză formează acrostihul „T-U-L-I-P„, de la:

(Total Depravity – Unconditional Election – Limited Atonement – Irresistible Grace – Perseverance of the Saints)

1) Păcătoşenie totală 2) alegerea necondiţionată 3) ispăşirea limitată 4) harul irezistibil 5) perseverenţa (sau, răbdarea) sfinţilor.

Cine doreşte să afle detalii se poate folosi de broşura „Calvinismul, Arminianismul şi Cuvântul lui Dumnezeu” de Chuck Smith, ce se găseşte tradusă în româneşte.

Teologul Walter Elwell ne ajută : „Deşi există variaţii în felul în care se pune problema ideile se reduc simplu la două: fie moartea lui Isus asigură mântuirea unui număr limitat de oameni, fie ea este menită să asigure mântuirea tuturora. Prima vedere este uneori numită „ispăşire limitată” pentru că Dumnezeu limitează efectul morţii lui Hristos doar la un număr de persoane alese, poziţie denumită „ispăşire particulară”, pentru că ea se aplică unui grup foarte bine definit de oameni. (pe care unii îl numesc, „cei aleşi”)

O a doua vedere este uneori numită „ispăşire nelimitată”, sau, „răscumpărare generală”, deoarece se spune că Dumnezeu nu a limitat moartea ispăşitoare a lui Hristos doar la cei aleşi, ci a extins-o în general asupra tuturora.”

Cine ne determină soarta, Dumnezeu sau noi?

Discutăm aici de nemuritorul paradox al predestinării şi al voinţei „libere”(!?) a omului care în permanenţă ne stupefiază percepţiile noastre asupra mântuirii.

Suntem noi oare doar nişte pioni ai unei sorţi predeterminate de Dumnezeu, sau suntem cu adevărat în stare să ne stabilim propriul nostru curs în viaţă? Este destinul nostru etern rezultatul propriei noastre alegeri?

Dumnezeu ne-a ales pentru mântuire, sau noi ne-am exprimat dorinţa liberă de a fi mântuiţi? Mari teologi şi buni creştini s-au găsit de-a lungul istoriei bisericii de ambele părţi ale „gardului”. Disputa asupra temelor alegerii, suveranităţii lui Dumnezeu şi a libertăţii voinţei omului şi a responsabilităţii lui a devenit uneori insuportabilă şi a produs diviziuni. Este vreo speranţă pentru creştinii de rând să înţeleagă aceste lucruri când teologi de seamă s-au contrazis violent asupra lor?

Mulţi sunt mistificaţi în felul acesta de aceste două mari teme ale Cuvântului lui Dumnezeu şi înclină să creadă, fie că unii au dreptate, şi ceilalţi greşesc, fie ceilalţi greşesc şi alţii au dreptate. Se mai găseşte şi un al treilea grup, care văzând nesăbuinţa cu care unii îşi aleg de care parte să fie, se menţin semeţi pe poziţia negării ambelor extreme, pornind de la presupunerea că neutralitatea este mult mai savantă!  Însă faţă de aceste mari adevăruri nimeni nu poate să fie neutru!

Pornind de la ceea ce ne-a învăţat Domnul Cristos în Matei 7:16-20, referitor la observarea roadelor să supunem unei scurte examinări roadele produse de aceste două învăţături:

INSPECTAREA ROADELOR – Unele dintre consecinţele (roadele) sublinierii individuale a acestor adevăruri biblice sunt:

Pozitive:

dacă este subliniată suveranitatea lui Dumnezeu:

  • siguranţa mântuirii, sau siguranţa veşnică a credinciosului („odată mântuit, pentru totdeauna, mântuit”)
  • perseverenţa (răbdarea) sfinţilor
  • păstrarea sfinţilor în har

dacă este subliniată responsabilitatea omului:

  • pocăinţa
  • sfinţenia personală
  • activismul în evanghelizare şi implicare socială, pe când uneori calviniştii s-au retras şi au preferat să aştepte să vină oamenii la ei

Negative:

Suveranităţii lui Dumnezeu:

  • s-a ajuns la ultracalvinismul care susţine că Dumnezeu „a ales pentru iad”, a predestinat la pierzare pe unii.
  • Omul este incapabil să exercite o alegere liberă, personală…(roboţei!)
  • uneori se ignoră sau se desconsideră evanghelizarea, în urma accentuării alegerii. (ultra-calviniştii; hiper-calviniştii se opun uneori evanghelizării)
  • calvinismul strict uneori a condus la dezbinare, ceartă, şi tensiune în biserică

Voinţei libere a omului:

  • de om depinde acum totul, pentru că Dumnezeu şi-a făcut partea Lui…„autodeterminism”
  • mântuirea stă în puterea omului, lucru care contrazice doctrina biblică
  • omul cooperează cu harul la mântuirea lui, o mai veche erezie menţinută de catolicism
  • „creştinul îşi poate pierde mântuirea”. (da, devreme ce se zice că depinde atât de mult de el, cred şi eu!!!)
  • omul poate cădea din har şi de aceea lui îi revine responsabilitatea de „a rămâne” în Hristos.

Printre cei cunoscuţi nouă care au împărtăşit o idee sau alta, se numără Charles Spurgeon, sau John Wesley. Ambii au fost personalităţi distinse ale Creştinismului, dar s-au găsit pe poziţii opuse. I-a folosit Dumnezeu? Unul este „prinţul predicatorilor”, iar celălalt, „părintele metodismului”. La fel au stat lucrurile şi cu Jonathan Edwards şi George Withfield. Unul accentua răspunderea omului de se converteau mulţimile pe loc când predica, iar celălalt străbătea călare sute de mile unde îl ascultau mii de oameni în aer liber, de bună voie!

Printre grupurile creştine care sunt influenţate de calvinism se numără baptiştii, prezbiterienii, reformaţii. Printre cei care sunt influenţaţi de arminianism se numără, metodiştii, wesleyenii, nazarenii, penticostalii, etc.

În mod paradoxal, cel puţin câteva lucruri sunt clare în aceste sublinieri şi consecinţe la care ele au condus: (I) În primul rând, Dumnezeu este absolut suveran asupra vieţilor noastre, dar în al doilea rând, (II) Dumnezeu îl consideră foarte responsabil pe om pentru alegerea pe care o face (pentru cum îşi exercită voinţa).

Dacă nu se supune suveranităţii Sale şi în libertatea lui de alegerea lui nu-l recunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu, omul merge în iad, (pe propria-i răspundere). Dacă alege să se supună, a făcut alegere potrivită şi merge în cer (pe răspunderea lui Dumnezeu). Ce vrea fiecare?
Să te bazezi pe voinţa ta liberă nu te va mântui, iar a exclude răspunderea omului pentru alegerea lui, din nou nu este mântuire. Fără suveranitatea lui Dumnezeu în predestinarea omului mântuirea nu ar fi posibilă, iar fără voinţa liberă a omului care să o accepte, nu s-ar putea materializa.

Planul de mântuire a omului păcătos a fost iniţiat întâi de Dumnezeu, dar la el au fost chemaţi să-i răspundă toţi oameni.

Reconcilierea acestora două poate este posibilă în ilustraţie cu „uşa”. De cum omul intră în cer pe o uşă al cărei mâner l-a acţionat singur ca răspuns la invitaţia oferită de a intra („orişicine vrea” Rom.10:11,12,13; Is.28:16), dar descoperă privind înapoi peste umăr că de cealaltă parte a uşii stă scris „ales înainte de întemeierea lumii”! Aceasta este enigma mântuirii!

Despre îndelung aclamata „voinţă liberă” a omului
Pe cât de mare vă va fi surpriza Biblia nu învaţă că omul este liber şi independent, sau că are o „voinţă liberă”. Dacă era, această mare carte care este Biblia nu se mai scria. Noi ne folosim din convenienţă de acest termen, dar trebuie să înţelegem că din punct de vedere biblic omul nu este liber să facă ce vrea. Versetele de mai jos explică de ce :

Ioan 8:34 ,,Adevărat, adevărat, vă spun”, le-a răspuns Isus, ,,că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului.
Ro 6:16 Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?
Ro 6:19 Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie (iată, accentul pe responsabilitatea LIBERA a omului!) să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!
Ga 5:17 Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.
2Pe 2:19 …Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit. (dacă este păcat, atunci „al păcatului”)

Umanismul profan este cel ce ne-a impus această nouă expresie: „omul este stăpânul propriului său destin”! Din acest motiv, când e mic trebuie să i se pună scutece, să-l schimbe alţii, şi când este la bătrâneţe să-l ducă alţii la baie şi să-i schimbe din nou aşternuturile! Omul este într-adevăr liber!

Omul este „liber” în sensul că are răspunderea de a lua decizii, dar nu se poate numi liber unul care este sclav/rob al păcatului. Este bine că Dumnezeu a văzut neputinţa omului şi l-a trimis pe Fiul Său într-o fire ca a noastră pentru a ne învăţa ascultarea!

ADEVĂRATA DEZROBIRE
A recunoaşte neputinţa omului în robia păcatului este primul pas înspre eliberarea lui. El devine liber doar atunci când împlineşte scopul pentru care a fost creat. Dacă slujeşte păcatului, este robul lui. Dacă slujeşte lui Dumnezeu, este robul Lui. Doar în contextul acela, omul este liber. Omul care crede că este liber să facă ce vrea se înşeală singur şi face planul diavolului. Se află sub influenţa şi controlul lui din acel moment. Astfel, în alegere, putem spune că nu omul a ales (este incapabil) (vezi, Rom.3:20), ci Dumnezeu.

Câteva pasaje reprezentative pentru ispăşirea limitată
În primul rând, „ispăşirea limitată” este definită prin „moartea lui Hristos doar pentru cei aleşi”. Louis Berkhof spune: „poziţia reformată susţine că Hristos a murit cu scopul de a mântui numai şi numai pe cei aleşi. Cu alte cuvinte, El a murit doar pentru aceia cărora li se aplică concret beneficiile lucrării Sale de ispăşire”.

Câteva dintre pasajele biblice folosite în sprijinul ideii de ispăşire limitată şi la expresiile din acele versete de care depinde.

Mat.1:21 Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.
Mat.20:28 Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi. (deci, nu pentru TOŢI)
Ioan 10:15 … Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele.
Efes.5:25 Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea (deci, nu S-a dat si pentru cei ce nu sunt Biserica)
Evrei 9:28 tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.
Ioan 15:13 Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.
Ioan 17:9-10 Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe cari Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi: – tot ce este al Meu, este al Tău, şi ce este al Tău, este al Meu…

„Devreme ce Hristos, în rugăciunea lui preoţească din Ioan 17 nu s-a rugat pentru toată lumea, ci doar pentru ai Săi, putem înţelege că El nu a murit pentru toţi”.  Aşa decurge un comentariu calvinist tradiţional.

Aşa cum Berkhof o spune, „de ce şi-ar limita rugăciunea de mijlocire DOAR PENTRU UNII, dacă de fapt a plătit preţul pentru toţi?” În Evul Mediu cărturari ca, Prosper de Aquitaine, Thomas Bradwardine, şi Johann Staupitz (apropiat al lui Luther, stareţul mănăstirii franciscane de unde Luther a plecat), au susţinut şi ei ispăşirea limitată.

Cu toate acestea, nici unde în scrierile lui Jean Calvin doctrina aceasta nu reiese în mod clar. Ea într-adevăr se poate deduce din lucrările sale, însă succesorii lui sunt cei ce au definitivat ispăşirea limitată ca doctrină şi au inclus-o în confesiunile de credinţă ca cele ale Canoanelor dela Dort, sau în Confesiunea de credinţă dela Westminster.

În felul acesta se argumentează că Biblia vorbeşte despre o „dimensiune limitată” a ispăşirii. Avem expresii care ne arată că Hristos a murit doar pentru un grup anume de oameni, care sunt denumiţi, „biserica”, „oile Sale”, „ai Săi”, „prietenii Lui”, sau „cei aleşi”.

Atunci se spune: devreme ce aleşii au fost aleşi înainte de întemeierea lumii, cum se poate spune că El a murit pentru toţi oamenii? Cu alte cuvinte, cum putea Hristos să plănuiască ceva ce prin virtutea atotcunoaşterii Lui ştia că nu se va împlini?

Teologul reformat Charles Hodge explică problema în felul următor:
„Dacă Dumnezeu din eternitate a ales să mântuiască o singură parte a umanităţii şi nu şi cealaltă, ni se pare o contradicţie a spune că planul de mântuire i-a privit în egală măsură pe toţi oamenii, iar faptul că Tatăl L-a trimis pe Fiul Său să moară pentru aceia pe care n-a predeterminat să-i salveze este la fel de adevărat ca şi faptul că L-a dat pentru aceia care i-a ales să devină moştenitori ai mântuirii Sale”.


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat: