Desi SUA devine intiia economie a lumii inca de la inceputul secolului al XX-lea, cind devanseaza Imperiul Britanic, povestea de succes a dolarului incepe abia patru decenii mai tirziu, dupa WW ll. De atunci nu a fost criza financiara semnificativa care sa nu aiba drept consecinta (inclusiv) un atac la adresa acestei suprematii monetare. Nu fac exceptie nici ultimii doi ani. Ne apropiem, intr-adevar, de finalul acestei dominatii?
„Ordinea” financiara nascuta in anul 1944 la Bretton Woods consacra nu doar nasterea Fondului Monetar International si a Bancii Mondiale, ci si inaugura „secolul dolarului”.
Propunerea britanicului J.M.Keynes, de adoptare a unei monede globale, este socotita prea anvangardista si, oricum, toate economiile puternice se resimteau dramatic in urma razboiului.
Prin urmare, prea putine asemenea economii erau capabile intr-adevar, in acel moment, sa sustina plauzibil un „cos” monetar.
Putea in schimb sa o faca dinamica SUA, care devansase inainte de conflict toate aceste economii si uimea lumea, la fel ca astazi China, cu uluitoarele sale ritmuri de crestere.
Circa 2/3 din rezerva de aur a lumii se afla in buncarele de la Fort Knox, ca urmare a platilor aferente efortului de razboi.
Dolarul parea – si chiar era – suficient de solid, de vreme ce era legat de aceasta imensa rezerva care ii definea valoarea.
SUA a profitat de situatie pentru a-si consolida dominatia financiara. Definirea preturilor internationale in dolari ii permitea finantarea deficitelor, rentabilizarea exporturilor si a investitiilor sale in strainatate si vaste jonglerii cu preturile materiilor prime.
Trei momente sunt cele care declanseaza primul val important de critici. In primul rind, socul/socurile petroului. Unii observatori considera ca „secretul” dezvoltarilor spectaculoase ale primelor decenii de dupa WW ll este, de fapt, energia ieftina, in special petrolul.
Al doilea moment – legat de primul – este acela cind Administratia Nixon ia decizia renuntarii definirii in aur a dolarului. Atunci se pronunta celebra formula: „Dolarul este moneda noastra, dar este si problema voastra”.
O „problema” care devenise cu atit mai preocupanta cu cit sistemul global de preturi (nu doar cel al petrolului) devenea tot mai nervos.
Or, SUA „retezase” ancora definirii in aur, ceea ce expunea cu atit mai mult turbulentelor de tot felul acest sistem global.
S-a insinuat inca de atunci ca aceasta strategie avantajeaza net economia americana, defavorizindu-le in schimb pe toate celelalte. In fond, lucrurile nu au stat si nu stau deloc asa.
Economia americana poate fi un furnizor de instabilitate, dar si un absorbant al aceleiasi instabilitati.
SUA cumpara in fiecare an marfuri echivalente a unei treimi a PIB-ului global si pentru ele plateste in dolari. Orice miscare prea brusca a monedei sale induce, in primul rind acasa, o tensiune care trebuie periodic eliminata prin deschiderea „valvelor” monetare, in propriul sau dezavantaj.
Al treilea moment a fost cresterea spectaculoasa a unor alti jucatori globali. Tirul criticilor a fost deschis atunci de „miraculoasa” Japonie, a carei economie parea sa-i sufle in ceafa „fratelui mai mare” de la Pacific.
Yenul a inceput o istovitoare lupta cu moneda americana, pierduta, practic, definitiv la jumatatea anilor ’90.
Yenul sau asa-numitii „petrodolari” (banii proveniti din vinzarile de petrol) au demonstrat in intervalul 1970-1995 ca daca dolarul poate deveni furnizor de instabilitate in anumite momente si circumstante, orice alta moneda o poate face intr-o masura inca si mai mare.
URSS nu era membra a GATT (actuala WTO/OMC), iar rublei nu ii era recunoscut statutul de deviza convertibila, desi isi mentinea definirea in aur.
Asadar, in momentul caderii Cortinei de fier si a primilor ani care au urmat acestui eveniment urias prin consecintele sale geopolitice, dolarul nu parea sa aiba nici un rival serios. Exista doar un cor antic de critic inarmati cu argumente mai mult sau mai putin plauzibile.
Aparitia monedei euro si cresterea exploziva a Chinei, cu al sau yuan, au relansat strigatele de lupta la adresa monedei americana si au potentat vocile care cer o revizuire a acordului de la Bretton Woods.
Acum se vehiculeaza fie consacrarea DST (drepturile speciale de tragere) ca moneda internationala, fie constituirea unui cos monetar in care sa intre, alaturi de dolarul american, yenul japonez, yuanul chinezesc si, poate, moneda euro.
Dar scepticii atrag atentia asupra inerentelor salbiciuni ale unui asemenea sistem.
Yuanul este socotit mult subevaluat in scopul mentinerii hipercompetitivitatii exporturilor chinezesti. In plus, ancora acestei monede este tot imensa rezerva in dolari a Chinei.
Economia nipona pierde din viteza inca din anii ’90, iar nervozitatea acesteia este reflectata pe pietele financiare si in zonele de volatilitate pe care le traverseaza frecvent aceasta moneda.
Euro este un proiect financiar in constructie, aspru criticat de unii economisti vizavi de rigiditatea pe care o impune statelor membre in privinta politicilor sale financiar/fiscale.
Apare intrebarea legitima: Un asemenea cos nu ar potenta, de fapt, turbulentele financiare, in loc sa le diminueze?
In plus, „jaguarii” Americii latine sau „micii tigri” ai Asiei nu vor neaparat sa inlocuiasca „jugul de lemn” al dolarului cu „jugul de fier” al unui asemenea cos monetar, pentru ca si-ar negocia mult mai anevoios avantajele strategice.
In plus, mai exista un principiu universal valabil al gestionarii riscurilor: nu-ti aseza toate ouale in acelasi cos.
Daca pui laolalta dolarul cu subevaluatul yuan si cu agitatul yen, nu creezi, de fapt, un cocktail cu un potential de explozie mult mai mare?
Proiectul euro demonstreaza cit de dificil este sa respecti un set de principii, chiar daca economiile care au aderat deocamdata la aceasta zona sunt puternice si mature.
Atunci cum ai putea sa consacri la scara globala o ordine financiara de acest tip, printre zeci si sute de „jucatori” de mina a doua si a treia?
Revenirea la „vechea ordine”, in care statele s-ar obliga sa emita moneda doar in limita stocurilor proprii de aur/argint este de neimaginat in conditiile economiei financiare de astazi.
Rolul de regulator a acestui sistem se socoteste macar ipotetic ca a fost preluat in ultimele decenii de controlul inflatiei si a sistemului de control a dobinzilor de referinta.
Asadar, discutiile vizavi de posibila inlocuire a dolarului din postura de rege monetar vor fi, previzibil, tot mai apasate, insa absenta unei solutii agreate de toti marii jucatori globali s-ar putea sa-i prelungeasca acest statut sine die, pina la aparitia unui proiect cu adevarat inchegat.
O asemenea „resetare” a economiei globale ar dura ani buni si nu s-ar putea materializa decit tot in cadrul unui acord de tip Bretton Woods. Atunci a fost nevoie de un razboi mondial pentru a se ajunge acolo.
Acum, actuala criza financiara/economica, desi a fost extrem de dura, se pare ca nu a fost suficient de dura pentru a impune o asemenea solutie. Pina atunci, dolarul va ramine, asadar, si „problema” noastra.
Analiza de Eugen Ovidiu Chirovici
Life Mission 
Lasă un comentariu