Publicat de: damianion | Martie 30, 2011

POVESTEA UNUI EMIGRANT, de Rodica Botan

POVESTEA UNUI EMIGRANT

Duminica viitoare se implinesc 33 de ani de la infiintarea Primei Biserici Baptiste din San Leandro Bay Area, California. Astazi sint mai multe biserici care s-au nascut din aceea biserica si functioneaza in Bay Area si pina la Sacramento. In amintirea acelora care au inceput lucrarea, am sa postez ceea ce am reusit sa scriu pina acuma din povestea familiei unchiului meu Avram Botan si despre acele inceputuri. 

In momentul cind scriu aceste rinduri, Flavius Ovidiu Botan, varul meu  si unchiul meu Avram Botan, tatal lui, se odihnesc unul linga altul intr-un cimitir din Oakland sub doua pietre care pastreaza o promisiune scrisa in romaneste…”Ne vom vedea in vesnicie”…iar Tusi Eugenia Botan, locuieste cu sora ei in Timisoara, Romania. 
Si iata ce am scris…
…………………………………………………………………………………………….

DE CE?

Din ce in ce mai mult mi se clarifica in mintea mea niste lucruri… despre noi romanii in general si …mediul inconjurator. Am vrut sa scriu un pic despre cum a inceput visul asta al Americii pentru mine…despre primii ani ca emigrant si despre cum te simti mai tirziu in viata cind devii american…sau chiar devenim americani? Despre copii nostri …americani…sau chiar sint americani? Exista si o alta stare sociala, politica…pentru niste oameni ca noi, dezradacinati?

Despre ce ne leaga de tara noastra…si ce ne dezleaga…mai avem o inima romana in noi (?), despre fratii nostri de aici, de acolo…de bucurie, de tristete, de speranta si dezamagiri…Vreau sa scriu despre viata unui emigrant roman pe care il cunosc destul de bine…
………………….
Unchiul meu Botan Avram era pastor la o Biserica mica dintr-un sat mic de linga Timisoara…Beregsaul Mare. Fain sat, cu oameni interesanti . Asa mi s-a parut mie, care, liceeana fiind mi-am petrecut pe-acolo o vacanta. Dupa fiecare poarta era cite o babuta sau un mos…de cite ori ma duceam cu bicicleta dupa apa treceam pe linga portile lor in marea viteza…Pina cind am fost chemata de unchiul si matusa mea intr-o zi la raport. Se dusese zvonul ca a lui Morariu (parintii matusii mele) de linga izlaz, au un nepot in vizita de la oras…care nu stie sa salute.

M-am simtit tare cuminte in vacanta aia ca aveam instructiuni stricte de acasa cum sa ma port si m-am cam speriat cind am fost chemata cu atita taina la forumul suprem…M-am aparat cit am stiut de bine…”eu nu cunosc absolut pe nimeni in satul asta”…am zis eu aproape soptit… De ce sa salut, nu? Pai…uite ca e „da”, si trebuie salutat, mi s-a spus …ca in satul ala de banateni asta era regula…orice copil cuminte trebuia sa salute. Si deci „nepotul” care era o…nepoata cu paru scurt , in trening ca un baietoi…trebuia sa invete ca la sat, saluti pe toata lumea. Asa a fost atunci…azi…cine stie cum mai e viata la Beregsaul Mare…si daca oamenii se mai saluta ca pe vremuri…

Cum v-am spus mersesem in vacanta la Flavius, varul meu, dinspre tata. Acolo mai venea in vacanta si varul lui din Timisoara din partea mamei, Sergiu.

Noi trei formam cel mai interesant trio. Sergiu era desenator si desena toata ziua, fara sa vorbeasca…fara sa se joace in alt fel…el avea culorile lui. Si mie imi placea sa desenez, dar el era teritorial. Aveam un loc intr-o cotarca parasita, mare…acolo era locul nostru de joaca si masa era proprietatea lui Sergiu…el a fost acolo primul…acolo isi pusese tempora si reviste cu Puff…si alte hirtii. Nu era voie sa atingi…sa te uiti da…dar sa nu atingi…

Stiind ca imi place sa citesc si vazindu-ma pierduta in spatiu, unchiu m-a dus si mi-a aratat o scara ce ducea in pod. Acolo in pod era o lada uriasa si inauntru ei o comoara…cartile pe care el le cumparase de la anticariat pe vremea cind fusese seminarist la Bucuresti…oh…ce carti…cu file galbene si tare sensibile…unele carti cu pagini asa de subtiri si elegante…altele cu hirtia mai dura si coapta de vreme…Biblii cu litere chirilice…carti de poezii vechi…mitologia greaca, carti de religie…”lumea mea si-a ta Marie”, mi-am zis eu…si din ziua aia nu ma mai vedea nimeni decit la masa si atit. Luam cite un brat de carti si ma duceam si eu in cotarca. Untr-un colt era un pat cu foieze…si citeam.

Era cit pe ce sa inchei acest capitol…dar ar fi nedrept sa uit de citeva lucruri importante si citeva imagini pretioase pentru mine. Se minca mult si se minca bine la Beregsau.

Bunicul lui Flavius era un Mos rautacios si totdeauna circotea…dar bunica lui careia ii ziceam Maica, era o femeie de milioane. Imbracata in negru, mi se spusese ca asa se imbraca de foarte tinara dupa ce ii murise primul ei baiat, era iute ca spirtu. Aveau o bucatarie de vara cu un cuptor de piine si pamint pe jos…Locul era imaculat.

Maica era ca un spiridus si hranea pe toti si avea grija de toti si nu stiu cum mai putea sa faca ceva atita ii lua Mosu din timp …dar cu toate astea reusea sa le faca pe toate.

Imi mai amintesc rosiile alea uriase din gradina, inca calde de soare cu clisa…dar nu orice clisa…de aia cu carne careia ii ziceau ei sonc. Numai scriind despre asta si salivez…Si piinea aia uriasa si proaspata si mirosul ala de piine de te ametea…oh, Doamne, in cer sper sa fie pita din aia pe masa…nu stiu daca sonc e voie…da cel putin pita calda ca la Beregsau…please…

Maica era o gospodina desavirsita…orice zama facea ea, era nemaipomenita. Dar odata pe saptamina ea facea gomboti cu prune. Oh si citi gomboti facea…Mi-aduc aminte de prima data cind am fost introdusa la obiceiul casei. In ce consta…dupa doua feluri de mincare, venea un castron urias din care ieseau aburi, plin de gomboti de prune…si atunci era concurs…

Mi-amintesc ca Unchiu Avram a mincat 23, Tusi Eugenia vreo 19, Flavius vreo 18, Sergiu cam tot ca el… si rideau cu totii ca eu mincasem numa doi si nu mai puteam…(ia sa vada ei cit pot „inhala” acuma…???) Dupa concursul asta abia ne rostogoleam fiecare unde putea, la umbra si la racoare…sa se odihneasca…gombotii. Noi copiii ne-am dus in cotarca…si am zacut acolo o vreme…

Flavius insa…vroia sa se joace. Cu cinci ani mai mic decit Sergiu, cu patru mai mic decit mine, el vroia sa se duca la fotbal cu noi, pe poiana din spatele casei lor careia ii ziceau izlaz. Era insa greu sa ne urneasca. Si insista sarmanu intruna…Unchiu si tusi au gindit ca ii aduc tovarasi de joaca in vara aia, numai ca noi eram copii…mari…si aveam alte indeletniciri…

Daca stau si ma gindesc, asta a fost ultima vacanta petrecuta cu Flavius.
………………….

http://3.bp.blogspot.com/_9RpuM0txG8s/TIWiBwCcvrI/AAAAAAAAJm0/WXkcBkLvYeA/s400/flavius.JPG Flavius crestea intr-un ritm nemaipomenit. Se inaltatse si la 16 ani era cit tatal lui. Dar de la o vreme ceva nu era in regula cu mina lui. Venise de la scoala intr-o zi si s-a pus sa sape via si …i s-a rupt mina. I-au pus mina in ghips si s-a vindecat, dar s-a dus la scoala si la ora de sport n-a facut prea mare effort dar i s-a rupt mina din nou.

Dupa citeva scene de felul asta si dupa citeva ghipsuri si operatii si drumuri pe la specialisti la Bucuresti, si dupa ce si-au cheltuit mai tot ce puteau cheltui, a devenit din ce in ce mai evident faptul ca doctorii in Romania nu-i puteau rezolva problema.

Unchiul meu a facut ceva demersuri si un spital din New York i-a oferit gratuit operatia la mina, ceva in costul a 100.000 de dolari.

De la hotarirea lor de a pleca in USA si pina la obtinerea pasapoartelor insa…a fost o intreaga lupta cu tot ce se putea lupta, securitate, militie si demoni ai vazduhului. Si data viitoare am sa va spun povestea mai departe…

–––––––––––––––––––
–––––––––––––––––––
POVESTEA UNUI EMIGRANT -2- 
CUM!

Ati deschis vreodata o cutie veche, gasita in pod, sau undeva ascunsa in vreun cotlon, cu scrisori si notite vechi sau poze? Astazi in drum spre lucru (v-am spus eu ca naveta este un fel de sesiune de meditatie zilnica…) m-am gindit la Flavius…si mi-au venit in minte atit de multe ginduri si scene vechi si aproape uitate.

Eu am fost singurul copil la parinti pina la 16 ani. El a fost singurul copil la parinti…Pentru mine relatia cu el a fost cea mai aproapiata de o relatie cu un frate. Cind fratii mei s-au nascut, eu aveam 16 ani…si a trebuit sa treaca multi ani…foarte multi ani pina cind am putut sta in unele situatii umar la umar…cu ei.

Dar sa revin la viata lui Flavius…Din momentul cind a aflat de operatia care i s-a oferit in America, copilul asta n-a mai avut astimpar. Mergea la scoala dar nu-l mai interesa scoala. Era la liceu la Timisoara si facea si el naveta cu autobuzul. L-am intrebat odata daca are prietena…Mi-a zis ca nu, ca n-are timp. Zice el…”nici nu prea stiu cum le cheama pe fetele din clasa mea”. L-am intrebat daca vorbeste cu ele…mi-a zis…”nu, ca nu am timp… cind…?” „Pai in pauza, mai Flavila, i-am zis eu…” „Ce pauza…”, mi-a zis el…” ca in pauza maninc…” „Pai maninci tu maninci, dar nu-ti ia tie toate pauzele…?” Rizind mi-a raspuns…”pai tu n-ai vazut sandwichul ce mi-l fac…de-aia n-ai habar!!!” Sigur nu-l vazusem…si mi-a explicat el pe urma…

„Vezi, in fiecare zi trebuie sa ma cert cu Mosu pentru sandwich…Ca eu imi tai o crisca de piine… cit ii piinea aia de la Beregsau facuta de Maica de mare…si o ung cu unt si pun mezeluri si mai tai inca o crisca deasupra. Acuma Mosu gaseste bai la toate…”ba ca tai crisca de piine prea mare…ba ca tai salamul prea gros…”, si in fiecare zi o ia de la capat. „Tie ce-ti pasa, ca tu esti cu Buna”, mi-a zis el…”eu trebuie sa ma cert cu Mosu zilnic pentru crisca de piine…acuma nu-i place ca nu tai piinea drept…”

Si imi povesti apoi ca sandwichul lui urias ii ia timp , nu gluma sa fie mincat…si abia ii ajung pauzele.

In timp ce Flavius se lupta cu crisca de piine, unchiu se lupta pentru pasapoarte. Unii dintre voi stiti cum a fost, mai ales cei care nu locuiati la Bucuresti. Pune-te pe tren, du-te la Bucuresti…la Ambasada…la Judet la pasapoarte. In fata acestor oameni stateam adesea mai umiliti decit ar fi trebuit sa stam in fata Lui Dumnezeu. Lumea libera, cei nascuti in libertate nu vor putea intelege niciodata complexele de inferioritate create de acesti oameni ce lucrau pentru Guvern, in tarile comuniste. Ca nu era dreptate pentru omul de rind si puteai sa dispari fara urma. De aceea majoritatea ne numaram bine cuvintele si deseori aveam doar pozitia omului cu sapca in mina…

Constitutia Romaniei ne dadea tot felul de drepturi…pe hirtie. Cind insa aveai nevoie sa folosesti un asemenea drept, el nu exista pentru noi, pentru cei marunti…

Apoi credinciosii erau considerati oameni inferiori. Ce ne facea inferiori in ochii lor? Credinta in Dumnezeu. Si chiar daca in particular acesti oameni credeau si ei in Dumnezeu, de dragul unui post mai bun, a unei piini mai usoare erau in stare sa stea la rind cu restul si sa te faca sa te simti ca un gunoi in fata lor…

Asa ca, cu sapca in mina, pe la usile lor , nu cumva sa-i supere, umbla si unchiu, crezind ca asa va obtine mult doritele pasapoarte. Dar n-a fost sa fie…cu toate explicatiile ca fiul lui are nevoie de aceasta operatie, ca ea este oferita gratuit…nimic, nimic nu i-a convins pe domnii de la pasapoarte.

Copiii Domnului insa au resurse nebanuite. Cumva, cumva vorba despre aceasta situatie a ajuns afara din tara. Poate va amintiti de Europa Libera. Nu stiu exact cit si ce, ca pe cind m-am dumirit sa stiu ca e important ca sa stiu, n-am mai avut pe cine sa intreb…dar stiu ca Unchiu a vorbit de citeva ori la Europa Libera.

Dar ca sa fie siguri ca fac tot ce se poate face, unchiu s-a gindit sa se duca la Bucuresti si sa inceapa greva oamei in fata unei cladiri unde veneau adesea delegati din strainatate. Si chiar daca ma straduiesc sa-mi amintesc …nu cred ca am stiut de la inceput care a fost acea cladire.

Noi locuiam la Petrila pe vremea aia, asa ca detaliile le-am aflat mai tirziu. Nu aveam nici telefon sa comunicam, si oricum nu cred ca exista convorbire pe vremea aia care sa nu fie ascultata de securitate. Mi-am mai amintit de cabinele telefonice din Petrila unde trebuia sa tipi la ragusala…”Mariiieee…ma auzi? Ma auzi…tu…ma, tu ma auzi? Daaaaaaa!…da…da…da…tu esti ma? Tu esti ? Sint eu…Marie…da…da…In timpul asta, Ion zbiera cit putea din cabina aialalta lipita de a ta…convorbirea se termina de obicei dupa ce s-a stabilit identitatea la cei doi…si multumiti si transpirati ieseau sarmanii oameni din cabina telefonica…si anuntau…”no…am vorbit cu Todor…”

Cum ar fi sunat sa ne spunem asemenea secrete de la cabina telefonica? Asa ca noi am aflat abia mai tirziu greutatile prin care au trecut ei ca sa obtina pasapoartele. Si pe cind unchiu si-a pregatit niste pancarde pe care a scris situatia lor si motivul pentru care nu li-i se da drumul (fiind credinciosi guvernul nu avea incredere in ei), Flavius a argumentat cu el ca si el merge, dat fiind ca tot sacrificiul asta se face pentru el, el a insistat sa fie si el acolo cu tatal lui.

Nu stiu detalii ale discutiei, dar stiu ca pina la urma s-au dus amindoi la Bucuresti, si s-au plimbat pe acolo prin fata cladirii pina cind din masini s-au dat jos ceva delegati straini. Atunci ei doi au scos plancardele pregatite de acasa si si le-au agatat de git. Erau o groaza de jurnalisti straini care au inceput imediat sa fotografieze. Si bineinteles erau o multime de securisti care au roit in jurul lor ca niste viespi gata sa impunga…i-au bagat intr-o masina si…i-au dus la racoare. Au petrecut o noapte acolo iar dimineata au fost trimisi direct la statia de tren catre Timisoara. Li-i s-a spus sa se duca acasa linistiti ca pasapoartele li se vor trimite acasa.

Si numa ce-au ajuns la Beregsau si s-au descaltat, ca un securist foarte politicos, s-a si prezentat cu pasapoartele…Pare simplu, nu? La ecuatia asta adaugati multe rugaciuni, mult post si multa credinta; si pe deasupra mina binecuvintata a unui Tata iubitor care isi calauzeste si-si ocroteste copiii Lui. Dar ca sa stim toate astea trebuie sa-i dam ocazia sa o arate. Si daca nu sintem curajosi n-avem cum sa cistigam victorii. David a a vut nevoie de curaj sa arunce piatra. Pietre aveau si restul, ba mai mult aveau si arme. Insa curajul le lipsea…

Povestea mea nu se termina aici, asta e abia inceputul…
––––––––––––––––––––-
–––––––––––––––––––––

POVESTEA UNUI EMIGRANT -3 – 

ASA CA…

Ziua plecarii a venit . Eu n-am fost acolo la Beregsau, dar fratii mei mai mici au fos t. Ei isi amintesc cum Flavius ii ridica pe bicicleta si ii cara pe rind intr-un entuziasm de nedescris, ca si un porumbel care se pregateste de o calatorie lunga si mai face citeva ture deasupra ca sa-si intipareasca in minte peisajul…asa ii plimba el pe fratii mei maruntei peste tot cu vechea lui bicicleta. Nu au iesit la drum sint sigura…Pina acolo n-am mai intilnit ciudatenia asta…pe drumul satului circulau numai vacile; si i se si spunea “Calea Vacii”; iar oamenii si bicicletele mergeau pe margine pe linga gard.

In curtea lor crescusera printre pietris niste flori multicolore , de o frumusete nemaipomenita. Se numesc floride piatra si ele rezista la temperaturile inalte ale verii banatene… Flavius trecea cu bicicleta cu fratii mei peste ele, si peste tot pe-acolo si Mosu saracu nu contenea sa ameninte si numa pufnea… de suparare, dar n-avea nici un succes, ca nu-l mai baga nimeni in seama.

Careva i-a atras atentia lui Flavius ca… vine el inapoi din America si Mosu n-o sa uite ce i-a facut cu florile…la care Flavius a replicat…”Niciodata! Aici nu ma mai intorc! Niciodata! ….Niciodata!!!”

Bineinteles ca atunci ce-a spus el a sunat asa…ca niste vorbe in vint…dar asa cum ni se intimpla de multe ori…vorbele aruncate in vint ajung sa aiba importanta la timpul lor. Si cu multe lucruri ce le facem sau vorbe ce le rostim , ajungem sa ne reintilnim in viata. La urma urmei, vom da socoteala de fiecare cuvint…oare de ce nu ne intra asta in cap, odata? Am face o asa economie de durere daca am asculta…

Si au plecat…si s-a lasat linistea in Beregsaul Mare. Mosu n-a mai avut la cine striga…piinea a fost taiata drept si floricelele si-au revenit ….eventual. Din saminta lor au iesit altele si altele…si uitarea si linistea s-a asezat in ograda lui Mosu. Pe ulita pe la porti s-o fi potolit de mult si zarva de seara a noutatii…”n-ai auzit? A lui Morariu pleaca in America …”

Ajunsi in New York, Flavius avea deja data operatiei stabilite…asta fiind una dintre motivele pentru care unchiu se ambalase asa de tare si luase masuri asa de drastice, ingrijorat sa nu piarda oferta spitalului american. Spitalul deja avusese data stabilita si patul si doctorii pregatiti pentru operatia lui.

Flavius avea la mina ceva “ce ii minca osul”…asta era explicatia „stiintifica” de care-mi amintesc… si facea gaura in os. De aia osul de rupea asa usor la orice effort oricit de mic pentru ca din el ramasese doar o pojghita . Ii facusera o sumedenie de operatii in Romania, ii luau din osul lui din picior, macinau si puneau acolo sa umple…dar nu tinea mult si iara i se rupea mina. Acuma cei de la spitalul asta American intentionau sa ii taie 20 de cm din osul acela bolnav si sa ii puna in locul lui o tija metalica.

Iata-i si la New York…imi imaginez doar cum a fost. Au fost asteptati si cazati la un frate. Flavius a fost internat in spital imediat. Stiu doar un pic din discutia intre tata si fiu, lucru impartasit de tatal lui mai tirziu si care mi-a ramas in memorie. Nestiind cum o sa se descurce, Unchiu Avram i-a zis lui Flavius care se ingrijora…”nu te ingrijora, o-i sta si eu pe unde pot si am sa-mi caut ceva de lucru”. Flavius insa incercind sa gaseasca si el solutii la problemele ce le aveau i-a zis…”Tati…tu stai mai mult pe linga mine la spital daca se poate…poate te lasa sa dormi cu mine si eu n-am sa maninc toata mincarea ce mi-o dau ei si am sa-ti pastrez tie jumatate.”

Suna frumos, nu-i asa? Darmite daca cuvintele astea vin de la “Fomila”, care isi taia felia de piine cit roata carului. In familia lor era o traditie bine statornicita ca la sarbatori fiecare avea tortul lui; nu-i asa ca n-ati mai auzit de asa ceva? Pe vremuri eram de-adreptul geloasa… Pe vremea aia Beregsaul era in centrul atentiei mele…cum sa nu fie…sa ai tortul tau la Pasti si la Craciun…si alte sarbatori reale sau inventate…unde s-a mai pomenit asa ceva?

Mi-au dat lacrimile insa atunci cind unchiu mi-a povestit si-mi dau lacrimile si acuma cind scriu…Relatia dintre tata si fiu ajunsese asa de apropiata…doar trecusera impreuna prin Valea Umbrelor si petrecusera o noapte si in inchisoare impreuna…

http://2.bp.blogspot.com/_9RpuM0txG8s/TIWiMG6ixPI/AAAAAAAAJm8/ZYv6TwqnSeQ/s640/20090226112634_001.jpg

Operatia a reusit si unchiul meu a gasit ceva de lucru. Flavius se inzdravenea pe zi ce trece si devenise un baiat din ce in ce mai placut. In Biserica din New York cinta in orchestra pe care Unchiu Avram o incropise si de data asta cred ca si fetele il placeau; si in sfirsit venise vremea sa ii placa si lui fetele. Stiu ca au fost citeva din ele in New York care l-au invatat chiar sa coase; si si-a cusut singur chiar o pereche de pantaloni. In lipsa mamei a invatat sa fie gospodar si tatal lui nu contenea sa se minuneze ce copil bun are.

Intre timp au reusit sa-i faca chemare si la Tusi Eugenia si a primit si ea pasaport. A plecat curind la ei ducind cu ea din obiceiurile din Beregsau…ale abune…si de-acuma, cu bucatareasa in casa, cred ca viata a devenit si mai buna. Am primit o singura scrisoare de la Flavius in perioada asta si imi scria ca isi rupe gitul uitindu-se in sus la zgirie nori…Asta e tot ce-mi amintesc.

Imi aduc aminte insa ca la un moment dat, buna a venit foarte entuziasmata sa-mi spuna ca trebuie sa ma duc cu ea la posta sa ridicam un pachet din America. A fost asa…o pregatire intensa ca nu eram sigure daca nu trebuie sa mai luam si alte ajutoare cu noi ca sa putem aduce pachetul. Bun si facut…buna ia caruciorul de aragaz, care era vehicolul nostru major de transport si…pe jos…ne ducem la posta. Drum lung, o toamna friguroasa, Buna incotosmanita…eu cu cizme cu tocuri…ca de…eram in Romania si o anumita eleganta era necesara nu conta unde mergi…doar „te vede lumea”, nu? Plus de aia…primisem pachet din America…

Si ajungem noi la posta…si Buna da hirtia si asteptam zimbind si uitindu-ne cumva superior la restul lumii; nimeni de-acolo eram noi sigure ca nu asteapta pachet din America cum asteptam noi.

Si in sfirsit vine femeia la ghiseu si ne intinde acru…cum numa in Romania se stie servi oamenii pe la ghisee…un pliculet…Inauntru un batic mic de spuma. Numa’ ca nu ne-am carat una pe alta cu carutu de acolo inapoi…si am ris, si am ris…oh…si cum stia buna mea sa rida !!!

Si noi, ca si altii de fapt am crezut la rindul nostru ca America este o vaca mare care da lapte la toata lumea…numai ca nu e nimeni sa o mulga si de aia probabil e nevoie de noi sa ajungem acolo…Din toata treaba asta am inteles noi, ca pachetelul asta era un gest frumos si ca nimic nu era intins pe gard, pe-acolo prin New York ca altfel si ai nostri s-ar fi priceput sa culeaga si ne-ar fi trimis si noua.

Banuiesc ca timpul asta in New York a fost o perioada frumoasa pentru familia lor. Sint sigura ca din cele materiale nu au putut avea mare lucru…pentru ca in curind aveau sa-si puna tot calabalicul intr-o masina si sa porneasca spre California ca sa se stabileasca acolo. Mi-amintesc ca povesteau ca drumul a fost plin de peripetii, pentru ca masina a fost …un „junk” cum zic americanii…si pe la mijlocul drumului s-a stricat. Au trebuit sa o abandoneze si sa faca rost de alta. Bani nu erau…si nu stiu exact cum si-au rezolvat problema masinii dar stiu ca Dumnezeu a raspuns la fiecare apel si au ajuns in California, in Bay Area, unde erau multi romani dar nu exista inca o Biserica Nou Testamentala.

Mi-amintesc ceva povesti si peripetii si despre primul apartament inchiriat…cind n-ai bani si esti strain…se deschid usile tare greu…Dar se aveau unul pe altul si Flavius era sanatos…si asta era cea mai mare bogatie pentru ei.

Si va las oleaca sa zimbiti…povestea e lunga si zimbetele rare; asa ca popasul asta e tocmai bun de incarcat bateriile…Uitindu-ma la viata lor realizez cit de important este sa calatorim cu Dumnezeu in fiecare zi…Enoh a trait mai mult ca restul lumii, dar nu de aia a intrat pe paginile Sfintei Scripturi. El a calatorit cu Dumnezeu si acest lucru a facut calatoria lui importanta…Si noi putem fi ca Enoh. Timpul si traseul sint diferite, dar Dumnezeu nu s-a schimbat…El este acelasi, ieri si azi si-n veci!!! 
––––––––––––––––––––––
–––––––––––––––––––––-

POVESTEA UNUI EMIGRANT -4- 

CALIFORNIA…

California, pentru familia unchiului meu a fost un nou inceput, un nou cap de pod. Emigrantii cind vin in America au un elan nemaipomenit…multa adrenalina , dar si multe lucruri de facut, de compensat. Uneori toata energia se consuma in ingrijorari…Lumea de aici nu functioneaza exact cum functiona lumea din care am plecat. Adauga la asta o limba noua, lipsa de orientare, de prieteni, de cunostinte generale…un pom desradacinat si mutat in alta clima…

http://3.bp.blogspot.com/_9RpuM0txG8s/TIWiZ4mQdXI/AAAAAAAAJnE/dSX2k5SPBIQ/s640/9.JPG

Unchiu isi mai aducea aminte de ceva engleza…vag, din seminar. Flavius prinsese insa mai bine engleza in liceu si practicase mai mult la New York. Tusi, era omul de acasa, ala de te primeste cu mincarea numa’ buna…nici prea calda si nici prea rece, doar potrivita, ca pentru zmei; si care te iubeste si te cocoloseste cind vii acasa obosit si transpirat dupa o zi petrecuta in cautare de lucru, intr-o caldura crincena de California si fara aer conditionat in jonkul cu care te deplasezi de la o usa la alta, de la o fabrica la alta.

Primul care a gasit de lucru a fost Flavius. I se daduse de catre doctori liber ca sa lucreze, stia limba suficient, era harnic si dornic sa-si ajute familia. Primise jobul asta la o fabrica de bomboane si in fiecare dimineata mamica lui se scula si facea micul dejun si taticul ii incalzea masina…Ii faceau cu mina la plecare…si lacrimau. 

Cu doi ani in urma cind nu putea face nimic din cauza miinii au fost amindoi fripti de durere…si iata ca acuma baiatul lor de 18 ani se ducea sa cistige piinea pentru toti trei; pina cind si unchiu va gasi eventual ceva de lucru…nu se putea sa fie mai bine de asa…

Tusi imi povestea cu o duiosie de nedescris cum Flavius venea de la lucru si mincau toti trei, iar cind terminau de mincat, Flavius insista sa stringa masa si sa spele vasele. Spunea ea: „am trimis in America un copil rasfatat si am venit si am gasit un copil asa de bun si de saritor, nu ma mai saturam privindu-l „tuca-l eu pe el sa-l tuc”… Eu insistam si ziceam, „nu Flavius, du-te si te odihneste, ca tu ai fost la lucru…tu ne cistigi noua pita acuma” si el spunea…”lasa mamica ca si voi ati facut multe pentru mine…acuma e rindul meu”.

Lucrurile mergeau bine si unchiul meu a cautat o Biserica Americana care sa-I lase sa functioneze pe linga ei si sa deschida o Biserica Baptista Romana in San Leandro, California. Au reusit sa gaseasca o biserica, pe strada Bancroft. 

La prima slujba au participat 7 persoane. Ei trei si o familie baptista care locuia acolo, Familia Vatran si Doamna Breger si sotul ei, alti doi romani din acelasi oras. Au cintat, s-au rugat Domnului pentru ajutor, au citit din Scriptura si Unchiu le-a spus cite ceva din Cuvintul Domnului.

Erau multi romani in Arie dar erau ortodoxi, si de acum incolo incepea pentru ei munca de a consolida acest grup. Totul parea absolut minunat. Aveau de muncit, dar asta nu-i speria…doar erau in tara tuturor posibilitatilor…

La sfirsitul primei saptamini de lucru a lui Flavius, au decis sa mearga la Los Angeles la Biserica unde era pastor fratele Pit Popovici. Cu doua zile inainte de plecare, Flavius a fost de-o voiosie ce nu s-a vazut. Cinta intr-una si cintarea care o fredona era „Dincol de zare, e-o dimineata, mai luminoasa, fara de nori…imi lipsesc cuvintele, dar continua ca acolo este o noua viata…si-acolo vom fi cu-al nostru Domn”.

Isi aminteau parintii mai tirziu ca se pornise Flavius din senin pe o discutie; si printre altele i-a spus tatalui sau…” Stii taticule…si eu am sa fiu acolo…n-am sa stralucesc asa tare ca tine, dar am sa fiu acolo…”

Weekendul a venit si si-au pus hainele de duminica si chitarile in masina si au plecat toti trei la Biserica la Los Angeles… 

––––––––––––––––––––––
––––––––––––––––––––––
POVESTEA UNUI EMIGRANT – 5- 

CALATORIND… 

Au plecat seara catre Los Angeles, dupa ce Flavius a venit de la munca si au luat cina impreuna. Ar fi ajuns la Los Angeles pe dimineata daca toate lucrurile ar fi mers asa cum au programat. Cu viteza regulamentara s-ar ajunge in aproximativ 6 ore. 

Au luat Freewayul 101, pe linga Ocean. Undeva pe drum, dupa citeva ore de condus, Flavius a trecut de la volan in dreapta si a luat unchiul meu volanul.

Era in jurul orei unu noaptea cind motorul a inceput sa faca ceva galagie dupa care masina s-a oprit pe prima banda. Unchiu a iesit afara sa vada ce-i de facut, Flavius dupa el. Banuiesc ca poate au deschis capota la motor. Pentru un motiv oarecare Flavius s-a dus in spatele masinii sa deschida probabil portbagajul sa ia ceva de acolo. Unchiul meu aude prin noapte sunetul unui motor… dar nu vede nimic. 

Totusi grabit se indreapta catre spatele masinii si intuind ca vine o alta masina cu farurile stinse, pune mina pe Flavius sa-l traga de acolo. Mai tirziu marturiseste ca Flavius parca facuse radacini…

…Citeva secunde…doar citeva secunde ne despart de asa de multe lucruri in viata. Daca am fi fost citeva secunde mai devreme…sau citeva secunde mai tirziu, de multe ori viata noastra ar fi fost alta. 

As vrea sa intirzii parca sa va povestesc ce s-a intimplat; as vrea sa pastrez un pic mai lung timpul asta de amintiri frumoase, a unor oameni care au sacrificat totul pentru singurul lor copil. Un nod in git ma stringe si lacrimile inca izvorasc de si au trecut aproape 32 de ani de-atunci.

Intr-o secunda Flavius a fost strivit intre doua masini grele, mari…masini care circulau in 1973…Unchiul meu s-a aplecat inebunit sa-l culeaga pe Flavius de pe jos. Cealalta masina a disparut urgent in noapte continuindu-si drumul cu farurile stinse. Cum arata Flavius nu mi-au spus prea multe niciodata…decit ca si ochii din cap ii sarisera afara. Tusi fusese si ea lovita de izbitura masinii; si se straduia sa iasa afara din masina si nu putea. Cumva a iesit si au ingenunchiat amindoi urlind de durere linga fiul lor …acolo, in mijlocul drumului.

Unchiu spune ca a pus urechea sa simta daca mai sufla sau daca-i bate inima si realizind ca sufletul lui numai ce a plecat, si-a ridicat ochii in sus dorind parca sa-i mai vada cel putin sufletul cum pleaca. Tracuri mari au venit si de la distanta au vazut ca fusese un accident acolo…si au oprit si au facut zid ca sa nu treaca masinile si au protejat astfel locul unde erau ei…

…………….. 

Cu imaginea asta as putea incheia si povestea lor. S-ar fi putut termina acolo, in lacrimi, in durere…era suficienta durere sa ajunga o viata de om…dar povestea care am sa v-o spun nu s-a terminat acolo si nu se termina asa.

Pentru parintii lui Flavius acel moment a fost un sfirsit totusi…si un nou inceput. Unii ar putea fi mirati…oare ce ar mai putea urma? Odata ce ai fost lovit de viata in felul in care au fost loviti ei…ce lucru bun ar mai putea iesi de acolo?…Ce fel de viata ar mai putea avea acesti oameni; ce sens mai au zilele care urmeaza?

Si totusi in Biblie ni se spune ca orice saminta aruncata poate ajunge sa aiba folos daca cade in pamint bun. Saminta insa trebuie sa moara, ca o alta viata sa ia nastere. Cuvintul Lui Dumnezeu ne spune mereu de nasterea din nou cind fiinta noastra veche trebuie sa moara ca o alta fiinta duhovniceasca sa poata sa ia viata…

Uneori in mijlocul rugului care ne arde, a durerii fara sens de care sintem coplesiti, ne intrebam de ce, ne intrebam cum vom putea rabda…ne intrebam daca El stie…daca ii pasa…daca nu ne-a parasit…?

Si raspunsul la aceste intrebari, raspuns pe care de cele mai multe ori nu-l aflam imediat este „Da”!!! El stie prin ce treci…”Da” Lui Dumnezeu ii pasa…!!!”Da”…El nu ne-a parasit si nu ne va parasi niciodata!!! 

Si am sa va povestesc cum Dumnezeu a avut un plan cu ei…si cum a continuat sa-i calauzeasca…pentru ca ce spune Psalmistul David este adevarat…El spune…”Chiar daca ar fi sa umblu prin valea umbrelor mortii, nu ma tem de nici un rau, caci Tu esti cu mine. Toiagul si nuiaua Ta ma mingaie”…
––––––––––––––––––––––
––––––––––––––––––––––

POVESTEA UNUI EMIGRANT – 6 – 

SUB DALTA LUI…

„In lume veti avea necazuri”…Asta am auzit cu totii. Dar sint necazuri …si sint necazuri. Aurul se curata doar in foc si diamantul numai prin slefuire sau taiere isi dobindeste fetele acelea uniforme si elegante ce ii dau atita pretuire. Iar marmura, ca sa scoata din ea o opera de arta, aceea sculptura minunata de care nu ne mai saturam privind, artistul trebuie sa o loveasca cu putere si destoinicie. Mii de lovituri de ciocan…si fiecare din ele cu scopul de a scoate in relief inca un detaliu important al sculpturii. Mii de lovituri…fiecare cu o destinatie precisa si un scop precis…Mii de lovituri pot face dintr-un bloc neinsemnat de piatra, o piesa de arta…un obiect de pret.

Daca ar putea o statuie sa vorbeasca, sa plinga…poate nu s-ar opri din plins vreo citeva zeci de ani…

Noi oamenii trecem prin cuptorul aprins al suferintei…fiecare dupa puterile lui. Mother Tereza spunea odata ceva in sensul ca stie ca Dumnezeu da numai cit poate omul duce, dar ea era un pic nelamurita de ce a primit de la Dumnezeu umeri asa puternici…

In noaptea aceea, dupa ce ambulanta i-a luat si i-a dus la spital, si dupa ce l-au declarat pe Flavius mort si i-au dat mamei lui cele citeva obiecte gasite in buzunarele fiului lor…unchiu si tusi inecati de durere s-au gindit sa cheme pe cineva, sa spuna cuiva…oare la cine sa spuna ce li-i s-a intimplat?

Cunoasteau un pic mai bine doar pe familia fratelui Vatran…si i-au chemat pe ei…apoi pe fratele Pit Popovici la Los Angeles sa le spuna ca Flavius nu mai era si ca nu vor mai ajunge la Biserica cum isi planuisera…si apoi unchiu si-a chemat fratele, pe tatal meu, in Romania sa-i spuna ca a murit Flavius sau cum imi amintesc ca a spus el plingind…”Elisei…eu nu mai am copil”.

Imi mai amintesc ca noi nu aveam telefon, dar in blocul vecin, locuia fratele mamei mele. In miez de noapte au venit sa ne cheme la telefon cu America.

Unchiu plingea in hohote la telefon si nu intelegeam prea bine ce spunea decit vedeam pe tatal meu care vorbea cu el si groaza si durerea ce ii schimonoseau fata…Mai tirziu am reconstituit discutia si am inteles ca indurerat unchiul meu intreba pe singurul sau frate… „De ce Elisei? De ce? De ce mi-a luat Dumnezeu pe puiu meu?”

Raspunsul tatalui meu n-am sa-l uit niciodata pentru ca l-am folosit mereu ca explicatie in viata mea pentru multe lucruri. Stiu ca Dumnezeu pune adesea cuvinte potrivite pe buzele noastre in momente cheie…si cred ca asta a fost un astfel de moment. Unchiu avea nevoie sa auda aceste cuvinte…si noi ceilalti avem nevoie sa intelegem uneori ca Dumnezeu poate face sens chiar si intr-o situatie asa de complicata si absolut absurda pentru noi.

Tatal meu l-a intrebat…”Avrame, tu l-ai iubit pe Flavius, te-ai rugat pentru el…te-ai rugat pentru mintuirea lui ?” Dar daca Dumnezeu ti-a ascultat rugaciunile si l-a luat in momentul cel mai prielnic, ca sa fie cu tine in vesnicii?! ‘Noi nu cunoastem viitorul”…i-a spus tatal meu…si a continuat sa-l mingaie cum putea mai bine.

Nu stiu daca asta este raspunsul. Adevaratele motive le vom afla in cer…dar trebuie sa intelegem de multe ori ca si atunci cind nimic nu face sens pentru noi…”toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor ce se incred in El!” Cum? O sa aflam odata in cer…pina atunci… „Crede numai!!!” Asta-i o porunca, nu o sugestie!

Dar incearca sa mingii pe cineva care si-a pierdut singurul fiu…care n-avea job, n-avea masina, n-avea prieteni nici cunoscuti nici resurse si nici macar nu stia cu ce bani va plati ca sa-si ingroape copilul…

„El pasarea hraneste…nici de min’ nu va uita!!!” Asa suna cintarea si pe drept cuvint. Cumva toate cele necesare au aparut de undeva …chiar si pungi cu mincare la usa apartamentului unde locuiau. Fratele Pit a venit si a organizat inmormintarea…si in citeva zile doi oameni tacuti, vlaguiti de putere, istoviti de plins, uluiti de ce li se intimplase… stateau unul linga altul neavind nimic de spus…nimic de impartasit…

Tot ce parea important cu citeva zile inainte , nu mai avea valoare…toate sperantele devenisera doar niste amintiri dureroase, pentru ca tot ce fusesera ei inainte se invirtea in jurul lui Flavius…si odata cu plecarea lui, pamintul a ajuns gol…si bintuit doar de amintirile ultimelor lui cuvinte…ultimele gesturi…ultima imbratisare…ultimul suris…si eventual Flavius pe ultimul lui drum. Si inmormintarea…cineva totusi s-a ocupat de toate aceste amanunte…Dumnezeu ii va rasplati pentru dragoste, mila si daruirea lor.

Mai tirziu cind au putut sa-si permita, au comandat o piatra funerara…ultimul dar pentru fiul lor iubit. Pe piatra scrie simplu „Ne vom vedea in vesnicii”.

De Rodica Botan

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: