Publicat de: damianion | ianuarie 13, 2011

Koinonia în Biserica Primară

Koinonia în Biserica Primară

 

Conceptul de koinonia este unul dintre cele mai îndrăgite din Noul Testament. Tradus îndeobște prin părtășie, conceptul se pretează unei analize teoretice dar, în egală măsură, unei aplicabilități imediate. Mai toți exegeții sunt de acord că părtășia este un tip de relație inedită. Nu poate fi pusă în aceeași categorie cu întâlnirile sociale, cu anumite consensuri și nici cu momentele când oamenii se strâng laolaltă pentru a face ceva anume. Părtășia este o comuniune reală, profundă și complexă. Ea are în centru persoana Domnului Hristos, preluându-și energiile din principiile Scripturii.

Cartea Faptele Apostolilor conține trei pasaje care conține termenul koinonia. Primul este Fapte 2.43-47, un text care descrie INGREDIENTELE părtășiei. Dacă – după cuvintele lui Vasile cel Mare – proprie ființei umane este comuniunea, atunci cu siguranță această comunine are ingredientele ei. Cum nu poți să ai o hrană gustoasă în oală fără a pune ingredientele necesare; nu poți să ai o părtășie de calitate fără a ține cont de câteva lucruri. Toate cele enumerate mai jos se regăsesc explicit în textul menționat și ne creionează un mic portret al Bisericii Primare.

Primul ingredient: o venerație sfântă. Cornilescu alege să traducă prin frică formulând: fiecare era plin de frică. Totuși, nu e vorba de fobia uzuală, nu e vorba de frica lui Adam, nici de frica lui Ilie, nici de frica din fața morții sau a iadului. Toate aceste tipuri de frică au o conotație negativă am putea spune. Semantismul corect este venerație. Două ocurențe vechitestamentale ne-ar ajuta: Cutremurați-vă și nu păcătuiți; unde putem citi: Stați cu venerație… – Ps. 4.4); Niște voievozi mă prigonesc fără temei, dar inima mea nu tremură decât de cuvintele Tale; unde citim: … dar inima mea nu se umple de venerație decât… – Ps. 119.161. Așadar, relațiile creștine trebuie să stea sub semnul venerației pentru Dumnezeu și niciodată sub semnul evidențelor (Efes. 5.21). Nu-l iubesc pe fratele meu în credință din cauza lui, ci din cauza Lui. Când Îl venerezi pe Dumnezeu, a-l iubi pe aproapele devine o normalitate. Epistolele ioanine sunt lecturi lămuritoare în acest sens.

Al doilea ingredient: o unitate profundă. Biserica Primare este de invidiat, am putea spune. Se bucura de o unitate a Duhului specială, iar textul nostru subliniază clar acest amănunt. Avem aici o unitate de tipul celei din Psalmul 133: Iată ce plăcut și ce dulce este să locuiască frații împreună… Există, așadar, o savoare a unității. O mireasmă fără seamăn iradiază din comunitățile adevăraților credincioși. Rugăciunea lui Isus din Ioan 17 a fost ascultată, unitatea era pecetea comunității. Apostolul Pavel – în texte precum 2Cor. 5.14; Ef. 4.3; Col. 3.14 – scrie pastoral despre unitate și păstrarea ei. După tonul apostolic înțelegem că pierderea unității este cea mai gravă pierdere a unei comunități.

Al treila ingredient: o dăruire totală. Pe fondul unei relații vii cu Dumnezeu și cu ceilalți, Biserica Primară a dat dovadă de o dăruire fără precedent. Stăteau mult împreună, așa că proprietățile proprii deveniseră de prisos. Le vindeau, așadar, iar banii ajungeau la apsoli care-i împărțeau după nevoi comunității. O viață socială ideală, fără inegalități, o viață ce va fi tentat uneori sistemele politice moderne. Utopică sau nu, principiul din spatele acestei conviețuiri era un spirit de sacrificiu impresionant. Gestul este parcă la antipodul supărării tânărului bogat care nu s-a atins de avuțiile lui. De asemenea, gestul intra în consonantță cu spargerea vasului de alabastru în prezența lui Isus ori cu dăruirea uimitoare a macedonienilor.

Al patrulea ingredient: o bucurie sinceră. Două ipostaze ale bucuriei avem în text: în legătură cu luarea hranei (mesei) și în legătură cu atmosfera generală (de slăvire a lui Dumnezeu). Unde Cornilescu a folosit sintagma curăție de inimă, cuvântul grecesc nu are un sens moral. Nu e vorba de curățirea de păcate, ci de sinceritate. Alte ocurențe biblice atașează sinceritatea discernământului (Fil. 1.10; 2Pet. 3.1), credinței (1Tim. 1.5; 2Tim. 1.5) și dragostei (1Pet. 1.22). Prin urmare este vorba de lipsa prefăcătoriei, a ipocriziei sau a duplicității. Să trăiești împlinit în mijlocul părtășiei frățești, să te înfrupți nestingherit din beneficiile ei, să oferi tot ce ai mai bun ca atmosfera să fie întreținută – iată deziderate cu adevărat nobile.

Toate aceste ingrediente sunt indispensabile. Nu sunt niște opțiuni, nu sunt alternativele altor principii. Sunt realități pe care Biserica Primară le-a trăit, sunt învățături pline de conținut. Să învățăm așadar exercițiul acestui tip de comuniune prefigurând-o pe cea deplină, din Cer.

Ghita Mocan


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat: