Publicat de: damianion | decembrie 4, 2010

O călătorie dinspre centrul Pământului

O călătorie dinspre centrul Pământului

Augustin credea că fiinţele umane pot să rămână vii în mijlocul „focului Iadului”, arzând fără să se consume şi simţind durerea fără să moară, pentru că Dumnezeu este omnipotent şi poate face posibilă o astfel de realitate. Conceptul „Iadului veşnic” este însă o provocare nu pentru omnipotenţa lui Dumnezeu, ci pentru dragostea Lui.

    „În orice tradiţie religioasă, inclusiv în toate tradiţiile creştine, credinţa în existenţa Iadului este doar sensibil mai puţin prezentă decât credinţa în existenţa Raiului”[1], se afirmă într-un studiu publicat de Pew Forum on Religion & Public Life, conform căruia 6 din 10 americani cred că există Iad – locul unde oamenii care au trăit o viaţă păcătoasă sunt pedepsiţi etern. În schimb, 74% dintre americani cred că există Rai. Nu doar creştinii, ci şi budiştii, hinduşii şi evreii cred în diverse forme de sancţionare după moarte. Însă, în lumea creştină, discursul religios actual pare orientat mai degrabă spre promisiunea vieţii eterne, în Rai. Slujitorii amvoanelor vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu pentru umanitate şi despre disponibilitatea de a-i primi la Sine pe toţi păcătoşii, amintind foarte rar (sau deloc) despre „focul Iadului”. Robert Schuller, un pastor american, mărturisea pentru Newsweek că, în 40 de ani de activitate, nu le-a vorbit niciodată enoriaşilor despre Iad. Gândul că un membru al familiei sau un prieten apropiat, care nu împărtăşeşte credinţa creştină, ar putea să ajungă în Iad le creează credincioşilor disconfort spiritual şi emoţional. Ar putea fi una dintre raţiunile pentru care subiectul Iadului veşnic a căzut în dizgraţia predicatorilor.

„Istoricii spun că ameninţarea cu Iadul ca destinaţie finală începe să pălească printre predicatorii de azi. În schimb, accentul cade pe aspectele pozitive, pe cât de înaltă va fi poziţia pe care unul sau altul o vor ocupa în ceruri”.

Dana K. Cassell, Robert C. Salinas şi Peter A. S. Winn, The Encyclopedia of Death and Dying  

Infernul ante-Dante

    „Tururile Iadului” formează o serie lungă de scrieri apocrife şi creaţii literare ale căror autori, anonimi sau cunoscuţi, au descris Iadul şi chinurile la care sunt supuşi cei care ajung acolo. Exemplul cel mai de seamă rămâne, în literatura universală, Infernul lui Dante. Totuşi, capodopera italianului a fost devansată, cu secole, de numeroasele „tururi ale Iadului” pe care le regăsim în literatura ebraică şi a altor civilizaţii antice. Un exemplu este apocrifa 1 Enoh, în care patriarhul Enoh este călăuzit de doi îngeri într-o călătorie prin Iad, unde îi întâlneşte pe cei care au hulit numele lui Dumnezeu. Apocalipsa lui Ţefania se înscrie în acelaşi registru, înfăţişând situaţia paradoxală în care profetul Ţefania şi patriarhii din Rai încearcă să-L îmbuneze pe Dumnezeu ca să îi ierte pe cei schingiuiţi în Infern. Astfel, Dumnezeul care, potrivit Bibliei, este dragoste în esenţa Sa (1 Ioan 4:8) pare mai puţin milostiv decât propriile creaturi. Acest gen de literatură religioasă s-a dezvoltat în perioada intertestamentară.

„Creştinismul a moştenit de la religiile şi civilizaţiile anterioare o geografie a lumii de dincolo”.

Jacques le Goff, The Birth of Purgatory  

    Preluând tradiţia scrierilor ebraice, în creştinism au apărut, din primele secole, scrieri apocrife în care personaje ilustre din istoria Bisericii sunt plimbate prin Iad, unde observă detaliile hidoase ale chinului veşnic. Apocalipsa lui Ezra, Viziunile lui Ezra şi Apocalipsa lui Petru sunt demonstrative în acest sens. Ezra îi vede pe unii cărora li se arunca foc în faţă, aceştia fiind cei care au curvit cu prostituate, iar din Apocalipsa lui Petru aflăm că „ucigaşii şi aceia care au făcut cauză comună cu ei sunt aruncaţi în foc, într-un loc plin de fiare veninoase, şi sunt chinuiţi fără încetare”. „Probabil cea mai cunoscută şi cea mai de impact scriere antică din genul Tururile Iadului a fost Apocalipsa lui Pavel. A avut un impact puternic asupra lui Dante, care a trebuit doar să adauge conversaţiile cu cei damnaţi, pentru a-i adapta structura la propriul tur”[2].

Divina imaginatio

    Poemul Infernul – prima parte a trilogiei Commedia, pe care Boccaccio a numit-o, ulterior, Divina –  reprezintă o sinteză a concepţiilor populare din vremea lui Dante despre chinurile eterne. Infernul lui Dante, populat cu personaje din istoria Florenţei, este alcătuit din nouă cercuri concentrice coborând spre centrul pământului, unde, într-un lac îngheţat, Satana este supus caznelor eterne. Detaliile biblice, îmbinate cu aluzii la miturile antice, formează un tablou întunecat, grotesc. Cu cât Dante se afundă mai în adânc spre centrul pământului, călăuzit de poetul Vergiliu, cu atât chinurile la care sunt supuşi cei osândiţi sunt mai cumplite şi mai greu de îndurat. Autorii T. J. Wray şi Gregory Mobley observau că, „deşi se află în afara canonului biblic, opera lui Dante a avut un impact extraordinar asupra gândirii creştine populare, mulţi creştini medievali (şi chiar moderni) presupunând fără umbră de îndoială că lucrarea lui Dante conţine adevărul Evangheliei”[3]. Altfel spus, numeroşi autori, predicatori şi cititori au confundat plăsmuirile dantiene cu realitatea biblică.

    „Păcătoşii în mâinile unui Dumnezeu mânios” este titlul unei predici rostite, în 16 iulie 1741, de pastorul Jonathan Edwards. Cu imagini înspăimântătoare despre mânia divină şi chinurile Iadului, desprinse parcă din Infernul lui Dante, Edwards i-a paralizat pe ascultătorii săi. Tabloul unei lumi în flăcări, în care păcătoşilor le va curge magmă fierbinte prin vene, i-a speriat pe mulţi, Edwards însuşi recunoscând că unii dintre cei convertiţi ca urmare a predicilor sale au mărturisit ulterior că au luat decizia de teama „focului etern”. Iadul a fost chiar înainte de vremea lui Edwards un instrument util pentru o mai rapidă convertire a păcătoşilor. În Germania secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, prelaţii romano-catolici obţineau venituri importante din vânzarea indulgenţelor, adică a unor documente care îi absolveau pe păcătoşii creduli şi naivi de „pedeapsa temporală pentru păcat”[4]. A rămas notoriu numele călugărului dominican Johann Tetzel, însărcinat să se ocupe de vânzarea indulgenţelor, care i-a convins pe mulţi să-şi cumpere iertarea pentru păcatele cele mai josnice. Într-o secvenţă memorabilă din filmul Luther (2003), Tetzel – interpretat de Alfred Molina – îşi arde mâna înaintea ţăranilor pentru a-i ajuta să înţeleagă cum va fi să ardă, o veşnicie, în Iad.

     Conceptul chinului veşnic, înrădăcinat în imaginarul antic şi filtrat prin gândirea medievală şi interesul mercantil al clericilor, a avut un efect de bumerang. Ceea ce i-a speriat pe creştinii ingenui ai Evului Mediu este, pentru omul secolului al XXI-lea, un basm greu de crezut.


[1] „U.S. Religious Landscape Survey”, Pew Forum on Religion & Public Life, p. 11

[2] Eldon Woodcock, „Images of Hell in the Tour of Hell: Are They True?”, Criswell Theological Review, Fall, 2005, p. 20 

[3] T. J. Wray, Greogory Mobley, The Birth of Satan. Tracing the Devil’s Biblical Roots, Palgrave Macmillan, 2005, p. 156

[4] Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Oradea, Cartea Creştină, 2007, p. 276


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat: